Frica, din cauza neîncrederii

Interviu cu Nadejda Hriptievschi, juristă şi cercetătoare în cadrul Centrului de Resurse Juridice din Chişinău

— Frica populaţiei faţă de infracţionalitate este foarte mare, comparabilă cu cea din ţările cu cea mai mare infracţionalitate. Cum se explică acest fapt?

— Nivelul de frică al populaţiei faţă de infracţionalitate este o reflectare a neîncrederii în abilitatea organelor responsabile de a proteja populaţia de crime. Nivelul de frică în Moldova este destul de înalt. La această concluzie am ajuns atât în studiul cu privire la sistemul de justiţie penală din 2009, cât şi în studiul de victimizare din 2010, ambele efectuate cu suportul Fundaţiei Soros-Moldova. Explicaţia la care am ajuns, împreună cu ceilalţi membri ai echipei de cercetare, este lipsa atenţiei din partea sistemului justiţiei penale asupra percepţiei societăţii faţă de nivelul criminalităţii de la noi şi lipsa de performanţă a sistemului justiţiei penale. Contăm prea puţin pe relaţia reprezentanţilor sistemului justiţiei penale cu membrii societăţii. Un rol exagerat de mare îl au indicatorii cantitativi, în special indicele descoperirii infracţiunilor, în detrimentul altor indicatori calitativi de performanţă ai actorilor din sistem şi ai sistemului în ansamblu. Un alt motiv ar putea fi modul de reflectare a cazurilor violente în mass-media, fără a descoperi şi soluţia finală a cazurilor, în special dacă aceasta este una pozitivă. Nu în ultimul rând, constatăm că lipsa încrederii populaţiei în sistemul justiţiei penale favorizează frica de infracţionalitate.

— Ce ar trebui să se întâmple ca nivelul de încredere al populaţiei în poliţie, procuratură, justiţie să crească?

— În primul rând, e absolut necesar ca reprezentanţii poliţiei, procuraturii şi sistemului judiciar să înţeleagă corect rolul pe care fiecare îl are şi să-şi onoreze obligaţiile. În special poliţia, cu care cel mai des intră în contact un cetăţean ordinar, trebuie să înţeleagă că este în serviciul populaţiei şi că fără încrederea şi colaborarea populaţiei nu-şi va putea exercita bine atribuţiile.

— Cum poate fi reformată eficient poliţia?

— Nu cred că pot da un răspuns exhaustiv şi succint. Aş puncta doar câteva aspecte pe care le consider esenţiale: clarificarea structurii instituţionale, adică cine şi cu ce se ocupă şi cui i se subordonează; pregătirea profesională a cadrelor; asigurarea cu un salariu decent; implementarea riguroasă a principiului zero toleranţă faţă de corupţie; dotarea suficientă şi indicatori de performanţă ce ar motiva să se lucreze calitativ.

— Dar sistemul judiciar?

— Elementele esenţiale pentru o reformă de succes cred că sunt pregătirea profesională a cadrelor, inclusiv specializarea judecătorilor; reducerea volumului de lucru per judecător, pentru a avea timp suficient pentru examinarea calitativă a cauzelor şi motivarea hotărârilor; revizuirea mecanismelor de responsabilizare a judecătorilor (atât formale, cum sunt, de exemplu, procedurile disciplinare, cât şi informale, cum ar fi presiunea din partea colegilor, dacă am avea o Asociaţie a Judecătorilor dedicată promovării unui sistem profesionist); salarizarea adecvată; dotarea instanţelor; promovarea practicii judiciare uniforme; reducerea imunităţii generale a judecătorilor; implementarea riguroasă a principiului zero toleranţă faţă de corupţie. Nu în ultimul rând, cred că este absolut necesară educarea societăţii, ca justiţiabilii ale căror drepturi se încalcă să ştie cum să depună plângeri, pentru că, repet, fără o “cerere” din partea societăţii pentru un sistem calitativ şi integru, nu putem crea un atare sistem.

— Dar reformarea CCCEC, care deja a cunoscut o reformare anterioară, cum poate fi efectuată?

— În cazul CCCEC, mă voi referi doar la investigarea cauzelor de corupţie. Cred că avem nevoie de o instituţie abilitată cu urmărirea penală a cauzelor de corupţie, care s-ar limita la cauze de corupţie de nivel înalt şi mediu. O astfel de instituţie ar trebui să includă lucrători operativi, ofiţeri de urmărire penală, experţi în domeniile relevante (financiar, bancar, economic etc.) şi procurori, astfel încât aceeaşi instituţie să poată investiga cauza până la prezentarea acesteia în instanţa de judecată. Cât despre statutul instituţiei, încadrarea în sistemul procuraturii îmi pare cea mai potrivită soluţie, cu acordarea garanţiilor necesare pentru a asigura independenţa funcţională a instituţiei. Nu cred că includerea instituţiei sub control parlamentar, propusă în versiunea strategiei de reformare a CCCEC în noiembrie 2011, e o soluţie reuşită pentru Moldova. Cred că putem învăţa multe din experienţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie (DNA) din România, care pare a fi una dintre cele mai eficiente structuri de investigare a cauzelor de corupţie din regiune.

— Utilizarea justiţiei penale în atingerea unor scopuri politice şi imunitatea împotriva urmăririi penale a unor persoane influente politic sau economic care comit infracţiuni sunt abuzuri caracteristice ţărilor represive nedemocratice. În ce măsură R. Moldova mai prezintă caracteristicile unui stat represiv?

— Vreau să cred că utilizarea sistemului justiţiei penale pentru atingerea scopurilor politice sau economice s-a redus, cel puţin comparativ cu perioada de până la 2009. Mai avem, însă, nevoie de ceva timp pentru a da o apreciere situaţiei.

— Vorbeam recent cu un reprezentant al MAI despre tortura aplicată de poliţişti. Cât de frecvent este acest fenomen în R. Moldova, atât printre poliţişti, cât şi printre angajaţii penitenciarelor?

— Conform rapoartelor organizaţiilor specializate în domeniu, dar şi ale procuraturii, fenomenul torturii persistă, în special, la reţinere. În penitenciare, problemele sunt legate mai mult de condiţiile inumane de detenţie.

— Cum ne putem debarasa de practica amintită, într-un sistem în care, se pare, aceasta e o metodă de lucru?

— Sunt necesare un cumul de acţiuni, legate de cadrul legislativ şi de practicile aplicate. Este necesară modificarea cadrului legislativ la capitolul calificării infracţiunii de tortură. Este oportună prevederea cu privire la suspendarea obligatorie a persoanelor cu funcţii de răspundere învinuite de aplicarea torturii, începerea imediată a urmăririi penale în cazul depunerii plângerii, înăsprirea sancţiunilor cu privire la infracţiunile de tortură şi rele tratamente. Procurorii specializaţi în investigarea plângerilor cu privire la tortură ar trebui să aibă în echipă lucrători operativi şi ofiţeri de urmărire penală, să fie dotaţi corespunzător pentru efectuarea unor investigaţii prompte şi eficiente. Instanţele de judecată ar trebui să aplice sancţiuni aspre, cu efect preventiv în cazul unor astfel de practici. Ar trebui să existe şi compensaţii semnificative pentru victimele actelor de tortură. Altfel spus, implementarea strictă a principiului “zero toleranţă faţă de tortură”, principiu nerespectat în acest moment.

— Dar cu nivelul de cultură din poliţie sau justiţie, ce facem?

— Este factorul cheie. Nu ştiu alte metode decât cele educative şi coercitive. În poliţie şi procuratură, fiind organe cu o ierarhie pronunţată, cred că este mult mai simplu de promovat schimbări dacă conducerea instituţiilor este una progresistă şi dedicată.

— Cum poate fi oprit căratul servietei dintre client şi judecător, procuror? La avocat mă refer.

— Vreau să cred că practica respectivă nu este una dominantă în rândul actorilor sistemului de justiţie, dar este mai degrabă o excepţie. Pentru cei ce practică “căratul servietei”, cred că metoda cea mai bună de contracarare este investigarea efectivă a cauzelor de acest fel şi sancţionarea celor implicaţi.

— Ce şanse ar avea în R. Moldova un cetăţean, şi în cât timp, să demonstreze că este sărac (odată ce are un televizor, frigider sau pământ), pentru a fi reprezentat gratuit de către un avocat public?

— Şansele sunt mari. Pentru a obţine asistenţa juridică garantată de stat, persoana trebuie să demonstreze că are un venit mediu lunar mai mic decât nivelul minim de existenţă pe cap de locuitor din ţară. La calcularea venitului mediu lunar se ia în considerare venitul pentru 6 luni calendaristice anterioare lunii în care a fost depusă solicitarea şi se calculează din venitul mediu lunar al familiei raportat la numărul membrilor de familie. Dat fiind nivelul salariilor în Moldova şi împărţirea venitului obţinut la toţi membrii de familie, şansele ca o persoană să aibă un venit mai mic de 1 380 de lei lunar sunt destul de mari.

— Mulţi cititori de-ai noştri spun că este practic imposibil acest lucru, după cum le este imposibil uneori să achite şi serviciile unui avocat public. Poate fi interpretat cumva acest lucru ca limitare a accesului la justiţie a cetăţenilor săraci?

— O clarificare – serviciile avocaţilor publici sunt gratis pentru beneficiarii de asistenţă juridică garantată de stat. Pentru moment, sunt doar 7 avocaţi publici în ţară, care activează în Chişinău. Cred că multe persoane nu ştiu despre posibilitatea de a obţine asistenţă juridică garantată de stat sau au impresia greşită că este imposibil. Până la 1 ianuarie 2012, se acorda asistenţă juridică garantată de stat în cauze penale, de aceasta beneficiind peste 25 000 de persoane în anul 2011. De la 1 ianuarie 2012 se acordă asistenţă juridică garantată de stat şi în cauze civile, contravenţionale şi de contencios administrativ.

— De ce este un insucces elucidarea evenimentelor din 7 aprilie 2009 şi , în general, întreaga anchetă?

— Pentru că investigaţiile au început mult prea târziu şi pentru că nu este suficientă voinţă politică de a elucida evenimentele.

— Care este, dacă este, un moment cheie care a făcut ca totul, în final, să fie un mare insucces, din punct de vedere juridic, al protecţiei drepturilor omului?

— Repet ce am zis mai sus, cred că tergiversarea începerii urmăririi penale pe plângerile depuse este una dintre cauzele majore ce au determinat calitatea proastă a multor investigaţii. De asemenea, cred că nu a existat suficientă voinţă politică de a elucida evenimentele. Procuratura, cu regret, este mult prea dependentă politic în R. Moldova, evenimentele din aprilie confirmând încă o dată acest lucru. Puteţi observa că majoritatea investigaţiilor au pornit abia după alegerile din iulie 2009. S-a observat o grabă în urmărirea penală a cauzelor, ca ulterior în instanţă atâtea cauze să se soldeze cu achitări.

— Ce ne indică, de fapt, aceste rezultate?

— Fie investigarea a fost făcută prost, fie instanţele de judecată nu au examinat echitabil cauza. Sau poate ambele. Chiar în cazurile în care au fost condamnări, sentinţele sunt mult prea uşoare, bunăoară condamnarea la privaţiune de libertate cu suspendare denotă faptul că instanţele de judecată încă nu aplică recomandările internaţionale cu privire la sancţiunile pentru faptele de tortură, şi anume privarea de libertate. Sancţiunile aspre sunt importante pentru a preveni astfel de fapte pe viitor. Or, faptul că poliţiştii acuzaţi nu au fost suspendaţi imediat din funcţie pe timpul urmăririi penale şi examinării cauzei, chiar dacă avem indicaţii cu privire la această regulă în hotărârile CEDO, denotă acelaşi lucru – ignorarea regulilor şi lipsa de interes în crearea tuturor condiţiilor pentru o investigare efectivă a cauzelor din aprilie.

— Alături de alţi reprezentanţi ai societăţii civile, te-ai implicat activ în promovarea mesajelor pro adoptarea legii nediscriminării. Care este motivaţia ta? Şi de ce i-ar trebui R. Moldova o astfel de lege anume acum, mai ales că sunt multe voci care spun că societatea încă nu este pregătită?

— M-am implicat în promovarea legii privind prevenirea şi combaterea discriminării deoarece cred în egalitate şi cred că pentru orice persoană ce lucrează în domeniul justiţiei şi drepturilor omului, egalitatea şi non-discriminarea sunt principiile esenţiale pe care urmează să le promoveze. Recunosc că nu m-am aşteptat ca discuţiile cu privire la acest proiect de lege să ia o astfel de amploare şi să fie atât de aberante pe alocuri, iertaţi-mi expresia utilizată, dar nu găsesc una mai potrivită. De fapt discuţiile din ultimii doi ani asupra proiectului de lege m-au convins că un astfel de proiect era necesar de mult. Eu nu cred că o societate nu este gata să accepte că toţi suntem egali în faţa legii.

— Şi cum ar putea fi pregătită societatea pentru o astfel de schimbare?

— Discuţiile au confirmat un lucru – mulţi locuitori din Moldova, inclusiv politicieni, nu înţeleg ce înseamnă non-discriminare şi nu apreciază egalitatea. Tind să cred că principalul motiv nu este rea-voinţa, ci necunoaşterea şi frica de necunoscut. De aceea, cred că prin educaţie este cel mai important să promovăm acceptarea diversităţii. Moldova nu este o societate izolată, suntem parte a unei societăţi în care globalizarea este în continuă creştere. Trebuie să învăţăm să acceptăm că suntem diferiţi şi fiecare are dreptul la existenţă, cu respectarea drepturilor fiecăruia.

— Ca să nu discriminezi trebuie să fii tolerant. În ce măsură sunt toleranţi moldovenii sau cum ai descrie toleranţa moldovenilor?

— Poate e cam dur, dar mi s-a creat impresia că suntem mai degrabă toleranţi cu cei ce sunt mai puternici decât noi şi foarte intoleranţi faţă de cei mai slabi şi neprotejaţi.

— În această luptă informaţională pro şi anti lege nediscriminare biserica s-a implicat foarte activ, poate mai activ decât Guvernul; cum poate fi câştigată această luptă în defavoarea bisericii, dacă pot să zic aşa, dar în favoarea drepturilor omului?

— Prin discuţii calme şi profesioniste cu privire la subiect, prin identificarea şi discutarea diferitor cazuri de discriminare, şi nu în ultimul rând prin separarea clară a rolului Guvernului/Parlamentului şi al bisericii. Eu nu cred că 2-3 persoane care au ieşit cel mai mult în spaţiul public şi au promovat un mesaj agresiv împotriva legii reprezintă Biserica din R. Moldova şi enoriaşii acesteia. E păcat că s-a ajuns la astfel de discuţii. Eu nu vreau să cred că Biserica din Moldova este împotriva asigurării drepturilor omului şi sper că se va reveni curând la normalitate. Dacă biserica se implică mult prea mult în afacerile publice, atunci apare o întrebare logică, dacă aceasta mai poate fi considerată o instituţie a societăţii civile, susţinută de enoriaşii săi, sau este cazul să fie revizuit statutul acesteia.

— Recentele modificări la legea sus-menţionată vizează excluderea celor patru criterii — “orientare sexuală”, “stare a sănătăţii”, “avere” şi “origine socială”. De ce a fost exclus primul, parcă ar mai fi de înţeles, deşi nu există justificare pentru aceasta, dar de ce şi celelalte? Care-i explicaţia ta, ce crezi despre asta?

— Ar trebui să întrebaţi politicienii, eu chiar nu am o explicaţie logică. Explicaţia pe care am auzit-o este că articolul 1 al legii a fost coordonat cu prevederile Constituţiei cu privire la egalitate. Nu ţine. După părerea mea, acest argument este unul “de formă”. În special pentru că două dintre cele excluse, şi anume avere şi origine socială, sunt prevăzute de Constituţie. Cred eu că au fost excluse toate cele 4 criterii doar pentru a camufla excluderea criteriului “orientare sexuală”, celelalte fiind “sacrificate”.

— Înveţi viitorii jurişti despre protecţia internaţională a drepturilor omului. Dacă am suprapune ceea ce-ţi înveţi discipolii, mă refer la bunele practici ce ţin de protecţia drepturilor omului, cu ceea ce se întâmplă la noi, cam care-ar fi diferenţa?

— În unele aspecte avem şi noi bune practici. Dar, în general, problema cea mai gravă a noastră, cred eu, este decalajul mult prea mare dintre practică şi lege. Or, dacă nu vom învăţa a scrie legi bune şi a le şi aplica în practică, nu ştiu unde vom ajunge.

— Cum putem deprinde demnitarii, funcţionarii să înţeleagă că sunt plătiţi din banii fiecărui cetăţean şi că sunt plătiţi să-şi facă munca bine şi corect, iar dacă au greşit, să plece din funcţii?

— Aş fi vrut să ştiu şi eu răspunsul la această întrebare! Cred că putem obţine ceva doar dacă insistăm să ni se respecte drepturile şi cerem performanţă. Iar în cazurile în care vedem abuzuri, să sesizăm organele competente. Desigur, rămân şi alegerile. Doar că, spre regretul nostru, acestea devin tot mai puţin importante în contextul în care tot mergem la alegeri să votăm “răul cel mai mic” şi nu un partid sau un candidat în care avem încredere.

— Dar cetăţenii, cum pot fi învăţaţi că, odată ce din banii lor sunt achitate salariile anumitor indivizi, nu doar pot, ci şi trebuie să le ceară socoteală?

— Probabil prin exemple, să se vadă că unele lucruri pot fi schimbate. Şi prin educaţie cu privire la drepturi şi modalităţi de protejare a acestora. Nu cred că putem schimba ceva atât timp cât nu vrem să schimbăm şi cât timp nu încercăm să schimbăm ceva noi înşine.

— Îţi mulţumim.

Pentru conformitate, Tatiana Eţco