“Ei l-au distrus”

215-vieruInterviu cu doamna Raisa Vieru

— Dnă Vieru, este adevărat că poetul avea mare frică de maşini?

— E adevărat. Dar frica era argumentată. În viaţa sa a fost victima mai multor accidente, unele inexplicabile sau chiar dubioase. Claudia Balaban, directoarea Bibliotecii Naţionale pentru Copii «Ion Creangă», cunoaşte în detaliu unul dintre aceste cazuri. Cu ceva timp înainte de accidentul fatal, Grigore pleca împreună cu alţi scriitori, bibliotecari şi editori de carte la o întâlnire cu cititorii, într-o localitate din nordul republicii. La ieşirea din Chişinău, un camion militar i-a depăşit şi le-a baricadat calea. Automobilul în care erau scriitorii fusese lovit cu putere. Au avut noroc că nu venea altă maşină din partea opusă. S-ar fi pierdut cu toţii în acel accident.

— Credeţi că a fost urmărit?

— A avut mai multe cumpene. Accidentul de maşină despre care vă vorbesc a fost unul intenţionat. Grigore era sigur de asta, deşi cei care au fost vinovaţi de el se justificau, spunând că şoferul de la volanul maşinii militare era prea tânăr, că nu avea experienţă. Grigore era sigur că accidentul fusese comandat…

— Când şi cum aţi aflat despre cele întâmplate în noaptea de 15 spre 16 ianuarie 2009?

— Am aflat dimineaţă, pe la ora 9.00. Ulterior am discutat cu mai multă lume de la spital. Mi-au spus că Grigore suportase o comoţie cerebrală puternică. Cu toate acestea, a vorbit până a ajuns la spital. Cineva mi-a spus că, deşi vorbea, răspundea confuz la întrebările medicilor de la spital. Atunci indicase adresa greşită a domiciliului şi numărul de telefon, tot greşit. Era trecut de 2 noaptea când au ajuns la spital. Cineva i-a propus să-l ajute, ca să-i fie mai comod transferul spre sala de reanimare. Atunci a răspuns că nu-l doare nimic. În acea noapte au încercat să mă anunţe, dar nu au reuşit. Dimineaţă mi-au comunicat la telefon. Imediat am plecat cu feciorul încolo şi nu am mai ieşit din spital până în ultima clipă. Medicii ne-au oferit posibilitatea să rămânem acolo non-stop. Venea foarte multă lume la spital. Toţi – cu gânduri bune. Stăteau pe coridoare şi în faţa uşii sălii de reanimare. Prieteni, cunoştinţe, oameni necunoscuţi, care îl iubeau. Le sunt recunoscătoare tuturor.

— Ce atitudine avea Grigore Vieru faţă de bani?

— Ştiţi ce făcea? Nu-i socotea niciodată, şi nu pentru că avea mulţi sau puţini. Îşi amintea de bani doar atunci când avea nevoie de medicamente. Căuta prin buzunare când trebuia să-şi cumpere pastile. De altfel, medicamentele de care avea nevoie zilnic erau foarte scumpe. Doar un singur fel, plavex, costa peste 100 USD, 27 de comprimate. El avea nevoie zilnic de aceste pastile. Pe parcursul unui an după ultimul infarct, cel puţin. Le cumpăra mai mult din România, unde se găseau mai uşor. Şi alte medicamente costau 5-6 sute de lei. Se întâmpla că, atunci când căuta prin buzunare, mai pierdea bani pe jos. Iar pentru că, având glaucom, vedea cam rău, nu-i mai putea găsi. Am observat acest lucru acasă, când găseam bani pe jos… Dar el pleca după ziare în fiecare dimineaţă. Cred că pierdea şi pe acolo bani, şi prin farmacii.

— Ce ziare citea?

— Cumpăra toată presa de limbă română.

— Discutaţi uneori articolele publicate?

— Discutam, dar atâta rău i-au făcut unele ziare din Chişinău, care l-au criticat, au scris diferite prostii, încât încercam să-l sustrag de la acele lecturi. Cele scrise în «Flux» i-au făcut primul infarct. Îmi amintesc, s-a îngrozit când a aflat din acest ziar că el, Vieru, intenţiona să-l asasineze pe Roşca. Dar ce are, ce a avut, Vieru cu Roşca? Cine-i Roşca? Cineva zicea că Vieru e atât de blând, încât, eventual, nu ar şti de unde să apuce o armă. Chiar Grigore amintea că, în livretul său militar, e scris: «neobucenîi soldat». Aşa scrie. Cum să ajungă asasin un «neobucenîi soldat»? Mari neplăceri i-a adus şi ziarul «Moldova Suverană». După un articol de acolo, după aberaţii scârnave, publicate la adresa sa, a făcut al doilea infarct. Ei l-au distrus.

— Cei care i-au provocat aceste infarcte, despre care medicii au spus că, de fapt, i-au determinat moartea, au încercat să discute cu dvs.?

— Nu. Cred că îşi dau seama că au făcut un mare rău şi, probabil, nu au cuvinte ca să-şi spună regretul. Sper că îşi dau seama, sper că regretă, sper că îşi cer iertare, cel puţin în gând…

— Grigore Vieru a încercat să-şi apere onoarea şi demnitatea în instanţele de judecată. La ce etapă se află acum procesele?

– Dosarele s-au încheiat cu ceva timp înainte de moartea sa. Cei contestaţi au rămas nevinovaţi, iar pe Vieru nu l-au îndreptăţit. Dosarul a trecut toate instanţele, de la judecătoria de sector la Curtea Supremă de Justiţie (CSJ). Cu ceva timp înainte de accident, am primit acasă hotărârea definitivă a CSJ. Tare l-a amărât. A fost distrus când a constatat cum e justiţia noastră.

— Nu v-aţi gândit să apelaţi la CEDO?

— Grigore nu se gândise. Şi noi, deocamdată, nu suntem în stare să ne gândim la aceasta acum. Apropo, medicii au spus că ar fi rezistat, după cum a rezistat Munteanu, dacă nu ar fi avut acele infarcte cu extensii mari, cu rupturi enorme…

— Aţi discutat cu dl Munteanu? Ce v-a povestit el despre această ultimă călătorie pe pământ a lui Grigore Vieru?

— Feciorul, Călin, a vorbit cu el în zilele imediat următoare după accident. Eu am vorbit chiar ieri, când mi-a telefonat acasă. Mi-a spus că, atunci când au ieşit din Cahul, era timp senin. Drumul era clar. Peste vreo 30 km, a apărut ceaţa, care devenea tot mai densă, înaintând spre Chişinău. Într-un moment, era ca de lapte. Grigore tot îi spunea să micşoreze viteza. A şi mers cu viteză foarte mică. Experţii au constatat ulterior că automobilul parcurgea 41 km pe oră. Mi-a povestit că au vorbit despre concerte. Grigore spunea că, iată, au fost la sud, dar că ar trebui să plece şi la nord. Într-un moment, Grigore aţipise… Atunci s-a produs lovitura. Munteanu mi-a spus că, fiind la volan, se străduia să respecte linia albă, acel marcaj de pe şosea care îi ajută şoferului pe timp de ceaţă să se orienteze în drum. Acel marcaj l-a dus direct în temelia de beton a acelui panou publicitar. Mi-am zis că, dacă Ministerul Transporturilor sau cel de Interne nu vor decide să demoleze acea construcţie ucigaşă, voi pleca eu, după 40 de zile de la moartea lui Grigore, să demolez zidul de beton de care s-au lovit şi se mai lovesc mai multe maşini. Am întrebat şi mă tot întreb: cine a decis şi cine a permis acea construcţie ucigaşă? Din ce cauză, după atâtea accidente, soldate şi cu decese, nu a intervenit nimeni?

— Ce se va întâmpla în acest an la 14 februarie? Unde se pot întâlni cititorii şi prieteniii lui Grigore Vieru în ziua de 14 februarie, când poetul ar fi împlinit 74 de ani?

— Vom fi la cimitir, după care, la 13.00, vom fi la Teatrul «Satiricus», unde va avea loc lansarea cărţii «Taina care mă apără». La teatru vor fi şi «Vocile primăverii». Vor avea loc şi recitaluri de poezie.

215-vieru2— Cum i-ar fi plăcut lui Grigore Vieru să fie în acest an ziua de 14 februarie?

— A ţinut foarte mult să organizeze un concert. Zicea că, dacă ar face un spectacol, incluzând toate cântecele pe care le-a scris, ar dura o săptămână. Acasă ne telefonau deja mai mulţi artişti, intenţionând să participe la acea serată. Nu a mai reuşit. Din cauza bolii, obosea foarte repede. Dimineaţa, ieşea după ziare, venea şi se culca aici, apoi se ridica şi lucra la această masă. Când a fost ultima dată la Bucureşti, şi-a făcut o investigaţie, la spital, la Fundeni, medicii i-au spus că nu au descoperit nicio schimbare: cum i-au implantat stenturile – aşa stăteau. Avea implantate 5 stenturi. Deşi lua zilnic plavex, medicament care ar fi trebuit să ajute la adaptarea stenturilor, acestea rămâneau străine inimii sale… Medicii au explicat că stresurile fac dificilă adaptarea stenturilor la inima sa bolnavă. Şi după ce s-a întors de la Bucureşti, «Moldova Suverană» nu înceta să-l denigreze. Un oarecare Conţiu parcă era de serviciu. Grigore, dacă avea grijă să citească toată presa, permanenet descoperea porcării. Batjocura îl afecta. De aceea nici nu se prindeau stenturile. Permanent i-au făcut neplăceri. Era distrus şi amărât. S-au purtat ca nişte canibali, altfel nu-i pot numi. Dacă nu făcea infarctele, rezista acelui accident tragic.

— Ce a spus despre starea poetului şi despre tratamentul administrat echipa de medici de la Bucureşti, care ajunsese la Chişinău când poetul era la spital?

— Au venit cu un avion dotat cu toate cele necesare pentru transferul lui Grigore la un spital din Bucureşti. A fost convocat un consiliu. Erau toţi profesorii noştri. Eu stăteam după uşă. Grigore rămânea în comă. L-au examinat, au luat decizia şi m-au chemat să vorbim. Mi-au spus că garanţia ca Vieru să suporte transferul e de 5-6%. Pentru el era riscant drumul până la Aeroport, decolarea şi aterizarea, dar şi calea de la Aeroportul din Bucureşti până la spital. Am zis că riscurile erau prea mari şi am decis să rămână aici. La patul de suferinţă al lui Grigore au fost toate somităţile medicinei de la noi. I-au fost administrate toate medicamentele necesare…

Ne-au fost comunicate şi nişte informaţii mai optimiste, într-un moment…

La început nu-mi permiteau să intru. Era edemat, era de nerecunoscut. Lovitura a fost foarte puternică, iar organele sale interne erau traumatizate. Piciorul stâng fusese fracturat şi imobilizat în ghips. Iniţial, medicii i-au permis doar feciorului să intre la el. După ce am insistat foarte mult, mi-au dat voie şi mie. Aveam impresia că şi ochii îi erau traumatizaţi. Avusese sticlă înfiptă în faţă. Medicii mi-au spus că nu-i funcţionează rinichii, că are tensiune foarte joasă. Atunci am zis că doar Dumnezeu mai poate face ceva. Am telefonat peste tot, la rude şi prieteni, să se roage Domnului pentru sănătatea lui Grigore. Am chemat şi preoţii să facă slujbe de sănătate. Părintele Ioan Ciuntu a venit la spital şi a oficiat o slujbă de sănătate. După masă, exact în acea zi, începuseră să-i funcţioneze rinichii, i se stabilizase tensiunea. Ne-am bucurat mult. A doua zi, a venit şi un neuropatolog. I-a testat reacţiile şi ne-a transmis informaţii încurajatoare. Toţi vorbeau că tratamentul are efecte bune. Un alt preot mi-a sunat şi mi-a spus că ar trebui să-i facem şi Sfântul Maslu. Atunci l-am chemat iarăşi pe părintele Ioan. A venit cu un sobor de preoţi. La rugămintea mea, medicii le-au permis să intre în salon. Eu stăteam mai departe, ca să-i ajungă aer lui Grigore. Părintele Ioan era mai aproape de el. Mai târziu, părintele mi-a spus că, în timpul slujbei, lui Grigore i-a curs o lacrimă din ochiul stâng, pe obraz. Asta înseamnă că ne auzea. A decedat în acea noapte, la o diferenţă de 10 minute de la ora în care s-a produs accidentul… Nu şi-a mai revenit din comă. Cel puţin să fi deschis ochii, să-mi fi strâns mâna, cel puţin un semn de adio să-mi fi dat…

— Ce vă mai povestea în ultimul timp?

— Era amărât şi îngândurat. Era distrus că judecata nu i-a făcut dreptate.

— Cum explicaţi că instanţele prin care a trecut, judecători care au învăţat poeziile lui Grigore Vieru, de fapt, nu au învăţat nimic din ele, manifestând o atitudine distrugătoare în procesele de judecată în care era clar că poetul a fost calomniat pe nedrept?

— Şi el se mira. Să vedeţi ce fel de document i-au trimis, la sfârşit… Într-un moment era numit Igor Vieru… Să nu-i fi cunoscut numele? Să-l fi identificat cu pictorul decedat de mult?

— Grigore Vieru era prezent la procese?

— Nu, ar fi fost o umilinţă insuportabilă pentru el. Călin găsise un avocat care îl reprezenta în instanţele de judecată.

— Cum au trăit feciorii dvs. această grea despărţire?

— Ca nişte feciori. Au plâns. Au fost aproape de el şi de mine. Cel mai mare e medic-oftalmolog la Bucureşti. Sunt stabiliţi acolo de mult. Călin a lăsat medicina şi încerca să facă altceva la Chişinău. Tata nu a avut bani să le dea, pentru că au ars toţi în Banca de Economii.

— Călin a discutat cu tata intenţia sa de a intra în politică?

— Nu a reuşit… Vieru avea partidul său: Poezia şi Limba Română.

— Ce scria în ultimul timp poetul?

— În loc să scrie versuri, scria articole, răspunsuri la calomniile publicate la adresa sa. I-au furat din timp şi din sănătate.

— Câte «Albinuţe» au fost editate în total, de-a lungul anilor?

— Prin 1988—89, Grigore mi-a zis: a fost editat un milion de «Albinuţe». Atunci «Albinuţa» era vândută cu 1 rublă 25 copeici. El a primit 2000 de ruble. Atât. A vărsat în haznaua statului 1 milion, primind doar 2000 de ruble.

— Din mai multe ştiri aflăm că în librării nu mai pot fi găsite cărţile poetului. Credeţi că plecarea sa din viaţă a trezit această sete de carte?

— Niciodată cărţile lui Vieru nu au stat prea mult timp pe rafturi. Toate volumele se vindeau în cel mult 3 luni.

— Aveţi în biblioteca de acasă toate cărţile poetului?

— Nu. Lipsesc foarte multe. Grigore era nespus de generos. Dădea până şi ultima carte din casă. Nu mai ştiam cum să le ascund, ca să le păstrez. Acum câţiva ani, am ascuns în servantă mai multe volume. Nu ştia să caute acolo, fiind sigur că e doar veselă. Peste un timp, în prezenţa unor oaspeţi, am scos de acolo o carte, să le-o dăruiesc. A descoperit locul şi atât a fost. Oamenii îl întâlneau pe drum şi îi cereau cărţi cu autografe. Nu refuza nimănui.

— Cum a şi scris, mai mulţi ani în urmă, plecarea sa dintre noi vine din ziua lui Eminescu. În viaţa de zi cu zi, făcea preziceri?

— Nu credeam că sunt preziceri. Mi se păreau nişte coincidenţe. Multe, însă, s-au împlinit. Uneori chiar el spunea că a vorbit despre anume lucruri care s-au şi produs exact cum anticipase prin cuvinte. Cred că, mai degrabă, gândea în profunzime. Altfel analiza şi altfel înţelegea lucrurile.

— A declarat de mai multe ori că, în lumea copiilor, se simte cel mai bine. Cum era în această lume?

— Era nemaipomenit. Pentru că îl iubeau, copiii se urcau la el în braţe, se jucau în capul lui. El era fericit. Deseori, părinţii îi povesteau cum micuţii se culcă doar dacă au «Albinuţa» sub pernă. Îmi amintesc, după cele două infarcte, a acceptat cu greu ca Liceul din Băcioi (decizia a fost luată post-mortem, pe 9 februarie) şi Şcoala primară nr. 83 de la Ciocana să-i poarte numele. Deşi nu reuşeam să particip la toate evenimentele la care eram invitaţi împreună, am fost la acea festivitate. Am o fotografie. Foarte frumoasă. Buchete de flori, după care, sus, se văd doar mâinile lui Grigore.

— Vă mulţumim.

Pentru conformitate, A.G.

Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

6 comentarii

  1. Cel-ce-sta-de-veghe

    Regretabil… Se face o impresie ca oamenii cu har nu mai au zile bune in RM. Iar despre ziarul “Mulldova Suvirana” poti sa spui ca acest ziar reflecta 100% natura si nazuintele majoritatii locuitorilor RM caci daca nu ar fi asa, lucrurile demult ar fi putut schimbate in bine. Regrete…

  2. Irina

    M-a atins profund acest interviu. E de neconceput atitudinea organelor de drept si a ziarelor corupte referitor la pilonul identitatii noastre nationale. Ce se intimpla? Incotro mergem?! e ingrozitor sa te gindesti ca Poetul care a facut parte din viata tuturor copiilor din Moldova si Romania a fost ponegrit in asa fel! pierderea lui ne-a provocat o durere imensa, un vid ….nu ne-a ramas decit creatia geniala, http://www.grigorevieru.md

  3. Maria

    Mare OM. Din Romania am urmarit indeaproape tot ce s-a spus. Toti romanii il pling. Dumnezeu sa il aseze acolo ii este locul!

  4. valentina

    Arzind ca o luminare, linga noi s-a stins Poetul, daruindu-ne lumina, bunatate, indemnindu-ne sa nu ne pierdem curajul, demnitatea si speranta.
    Oamenii de buna credinta ii vor pastra curata amintirea, se vor bucura, cintindu-i versurile, se vor aduna gramajoara tot la auzul verbului Domniei Sale.
    Cei care l-au prigonit si batjocorit sunt lipsiti totalmente de personalitate, de harul verbului matern si de vor “muri” cu mult inaite de timpul infatisarii lor inaintea Judecatorului, nestiuti si nepomeniti de nimeni.
    Poetul, insa, va ramine de-a pururi in inimile multor generatii care vor veni dupa noi, raminind curat si cuminte ca firul ierbii, ca bobul de griu.

  5. VALENTINA BALABAN

    CAUTARE PURA

    Flacara divina
    Mistuita jos
    Sus purificata
    Infinit prinos
    Flacara nestinsa
    Cautare pura
    Lacrima prelinsa
    Jos, blocaje, ura…

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *