„Dumnezeu nu se crede niciodată chirurg cardiovascular, în schimb, noi îi cerem ajutorul: Ajută-mă, Doamne, să ajut şi eu acest nenorocit”

Interviu cu Grigore Tinică, medic cardiochirurg, director al Institutului de Boli Cardiovasculare „Prof. Dr. George I. M. Georgescu” din Iaşi, România

— Cu ce probleme v-aţi confruntat atunci când aţi ajuns în România?

— La etapa respectivă, nu au fost probleme majore, pentru că era aşa o „euforie a podului de flori”. Românii de rând, dar mai ales medicii şi asistentele medicale, aveau atitudine foarte binevoitoare faţă de medicii care veneau în România şi faţă de mine, în mod special.

O problemă era că trecusem de la un salariu destul de consistent aici, la Chişinău, unde eram un medic consacrat, la o bursă. Aici, la Chişinău, aveam o condiţie socială stabilă: apartament, familie, acolo, însă, am fost nevoit să încep dintr-un cămin.

— Adică aţi început totul de la zero?

— Exact. M-am simţit din nou student, cu căminul şi cu foamea de joi până vineri sau de la bursă până la bursă, şi asta a fost un pic neconvenabil. Însă, din punct de vedere profesional, din punct de vedere al cercetărilor ştiinţifice pe care le făceam acolo, a fost foarte bine.

— Care este diferenţa dintre sistemul medical românesc şi cel din R. Moldova?

— Sistemul medical românesc, la etapa respectivă, era într-o anumită măsură scolastic – medici foarte buni cunoscători ai teoriei medicinei. Însă, în perioada dinainte de 1989, n-au prea avut tehnologii şi nu aveau aplicabilitate. Noi, în schimb, aveam o medicină foarte practică, erau un fel de indicaţii metodologice, acum le spunem ghiduri de practică, şi, câteodată, profesorii noştri, când voiau să spună ceva despre medicii mai tineri, le spuneau: lasă-mă cu felcerismul tău. Ştiai să faci asta şi gata. Cei de acolo filozofau foarte mult, dar, în schimb, aveau mai puţină aplicabilitate practică.

Am studiat bine, din punct de vedere profesional, şcoala românească şi şcoala pe care o obţinusem aici, le-am îmbinat şi aveam aplicabilitatea aceasta practică nemţească/sovietică, pentru că sovieticii au împrumutat-o de la şcoala nemţească, iar şcoala românească tinde mai mult spre cea franţuzească, cu discuţii, cu înfloriri, cu prezentare de cazuri frumoase etc. Făcând o mixtură din aceste două direcţii, aceste două şcoli, mi-a fost, cred eu, mai uşor decât altora să înţeleg nişte elemente, nişte evenimente, nişte simptome ale pacienţilor, pentru a decide cum să-i tratăm mai bine.

— Ce experienţe am putea prelua aici, în R. Moldova, din sistemul românesc de sănătate?

— În primul rând, trebuie să se creeze nişte programe de stat pentru bolile mai frecvente şi mai importante din Moldova, care nu pot fi tratate la comun. Dacă tratăm un pacient într-un spital raional cu condiţii modeste şi acelaşi pacient cu aceeaşi boală la Spitalul Clinic Republican (SCR) din Chişinău, dotat cu tehnologie modernă de cea mai înaltă calitate, care costă foarte scump şi care necesită investiţii foarte multe, atunci o să constatăm că pe indicele case-mix (indicele de complexitate a cazurilor, n.r.) din spitalul din Pocreaca, de exemplu, şi din Spitalul Republican din Chişinău este la fel, dar şi rambursarea este la fel pentru SCR şi pentru un spital care numai a scris diagnosticul pentru pacientul respectiv şi i-a acordat un ajutor minim. Aici, în afară că i-a fost stabilit diagnosticul cu înaltă precizie, a fost ajutat cu intervenţie chirurgicală, cu alt fel de intervenţie sau cu tratament modern şi pacientul s-a făcut mai bine. Şi acolo se raportează ca un caz rezolvat, şi aici se raportează ca un caz rezolvat. Aici cheltui 3-4-5 mii de euro şi acolo 1000—2000 de lei. În acest caz, diferenţa este mare dintre ceea ce se face într-un spital de etapă şi ceea ce se face într-un spital terţiar de cel mai înalt nivel. Atunci ar trebui ca, pentru acest tip de spitale de înaltă performanţă, să existe nişte programe de stat, să-i ajute pe aceşti pacienţi şi spitalele respective, ca să nu devină ineficiente economic.

— Ce le lipseşte medicilor din R. Moldova?

— Multe. În primul rând, le lipseşte o viaţă decentă şi un salariu corespunzător, dar şi recunoaşterea din partea societăţii de multe ori lipseşte. Să fii medic este foarte greu. Ca să ajungi un medic de performanţă, trebuie să treci nişte etape şi să sacrifici foarte mult din timpul tău liber, din cunoştinţele tale, din capacitate şi efortul fizic şi intelectual; de multe ori, să-ţi sacrifici familia. Poţi lipsi foarte mult de acasă. Dacă un funcţionar munceşte şase-opt ore, după care îşi închide cabinetul şi pleacă, iar a doua zi iar vine la ora 09:00 să deschidă şi să-şi înceapă ziua de lucru, de multe ori, un medic nu are nici liber, nici concediu, nici zi, nici noapte. Dacă trebuie să fie la serviciu, alături de pacient, va fi acolo. În acest caz, trebuie să existe şi un respect din partea societăţii, iar aici ne referim nu doar la respectul verbal, ci, să ne întoarcem la sintagma din perioada interbelică: trebuie să respectăm demnitatea funcţiei, ceea ce înseamnă că trebuie să avem un comportament adecvat.

— De ce calităţi trebuie să dispună un chirurg bun?

— Un chirurg bun trebuie să aibă capacitatea de a munci, să aibă capacitatea de a se perfecţiona, să aibă capacitatea de a lua decizii curajoase în momente foarte dificile şi într-o perioadă foarte scurtă. De multe ori, nu ai timp să iei decizii, iar decizia trebuie să fie cea mai corectă, şi deseori medicului e nevoit să se bazeze pe intuiţie, dar şi pe capacităţile de investigare a pacientului. Dacă în spitalul respectiv ai multe capacităţi şi multe posibilităţi de a investiga pacientul, şi decizia poţi s-o iei mai uşor. Dar dacă nu ai aceste capacităţi, eşti nevoit doar cu examenul clinic şi cu minime dotări să pui diagnosticul corect şi să-i aplici tratamentul corect. Trebuie să ai disponibilitate, înalt profesionalism. Trebuie să-ţi placă ştiinţa, trebuie să dezvolţi proiecte de cercetare. Un chirurg are nevoie de multe calităţi, dar şi de sacrificiu de sine.

— Dacă vorbim de sacrificiu, câte weekenduri are, de fapt, un chirurg?

— Să ştiţi că, de multe ori, nu are. Am citit, în presă, o fază când a fost chemat un chirurg. Acesta a întârziat un pic, a efectuat intervenţia chirurgicală. A ieşit din sala de operaţie, iar părintele copilului operat i-a reproşat că a întârziat. Chirurgul şi-a cerut scuze, anunţându-l că copilul este bine, dar s-a prezentat cu întârziere, pentru că a venit direct de la înmormântarea fiului său…

Pacientul care suferă crede că tot universul se învârte în jurul lui şi medicul trebuie să-i dea senzaţia aceasta, dar, de multe ori, unii medici trebuie să facă sacrificii enorme şi din punct de vedere personal, şi din punct de vedere al familiei sale, şi din punct de vedere material, ca să salveze viaţa cuiva. Este greu să accepţi, când te doare şi stai şi suferi 10-20 de minute, şi suporţi durerea chiar mai mult decât ai gândi că ai putea să suferi. Dar, pe de altă parte, ca şi în exemplul acelui chirurg, trebuie să te gândeşti şi ce e în sufletul acelui medic, dacă a mâncat azi, dacă a dormit noaptea trecută, a avut o singură operaţie sau zece, sau 20, dacă a avut cu ce să se deplaseze la serviciu şi sunt încă mulţi de „dacă”…

— Cum evoluează, la noi şi în lume, riscurile maladiilor cardiovasculare?

— Populaţia devine mai în vârstă în Europa. În R. Moldova, şi în România inclusiv, creşte speranţa de viaţă a populaţiei. Odată cu înaintarea în vârstă, pacienţii încep să sufere mai mult de boli cardiovasculare. Pe de altă parte, viaţa a devenit mai rapidă şi mai dură. Noi, deseori, ne stresăm unii pe alţii, deşi, în alte timpuri, era altfel; ne alimentăm neadecvat, facem abuz de fumat, abuz de alcool, abuz de mâncare, de muncă, de stres etc. Societatea este încă neaşezată. Astfel, mulţi pacienţi se stresează pentru că nu ştiu ce se va întâmpla mâine sau poimâine, nu pot să-şi facă proiecţii pentru o perioadă îndelungată. Stresul, însă, provoacă foarte multe boli, inclusiv, sau chiar în primul rând, boli cardiovasculare.

— Inima doare sau nu?

— Inima doare, şi doare într-un fel aparte mai ales atunci când pacientul are cardiopatie ischemică (boală caracterizată de o îngustare a arterelor coronare, vase care irigă muşchiul inimii, n.r.) sau când inima strigă, având nevoie de oxigen. Când are aport de oxigen mic, atunci inima doare, respectiv atunci când arterele care irigă miocardul, care irigă inima sunt îngustate sau se înfundă, durerea este mare.

— Câte ore stă în picioare un chirurg?

— Sunt diferite specialităţi chirurgicale. Este chirurgie mai mică şi chirurgie mai mare. În chirurgia cardiovasculară, sunt cazuri când pot fi operaţii şi de o oră, dar aceasta se întâmplă foarte rar. Mai des sunt operaţii care durează 4-6-8 ore sau chiar mai mult. Având în vedere că se întâmplă să facem două-trei sau chiar patru operaţii pe zi, vă închipuiţi că solicitarea fizică este foarte mare.

— Cât a durat cea mai îndelungată intervenţie chirurgicală efectuată de dvs.?

— Cea mai îndelungată intervenţie chirurgicală a durat 72 de ore la o femeie de peste 50 de ani, care avea o disecţie de aortă, am înlocuit bulbul aortic, aorta ascendentă şi crosa aortică, avea o tulburare de coagulare. A trebuit să stăm, pentru hemostază, timp de 72 de ore, o echipă din trei chirurgi şi mai multe asistente medicale, un anestezist. Ieşeam pe rând pentru nişte necesităţi fiziologice, dar acest efort a fost apreciat de Cel de Sus şi operaţia s-a soldat cu succes, iar femeia a supravieţuit.

— Deci e vorba de 72 de ore în picioare, fără somn?

— Exact.

— Tocmai aţi pomenit de Cel de Sus. Care este, în viziunea dvs., legătura dintre medicină şi Dumnezeu?

— Ca să răspund printr-o glumă: Dumnezeu niciodată nu se crede chirurg cardiovascular. Dar noi credem în Dumnezeu şi, dacă nu ne ducem în fiecare duminică sau în fiecare zi de sărbătoare la biserică, oricum, de fiecare dată când investigăm un caz mai dificil, ne gândim la Dumnezeu şi-i cerem ajutorul: Ajută-mă, Doamne, să ajut şi eu acest nenorocit.

— Aţi avut pregătire postuniversitară, inclusiv la Moscova, în Belgia, Austria etc. Care este diferenţa dintre studiile din R. Moldova, România şi alte ţări? Ce pot să ofere studiile din străinătate?

— România încearcă acum şi a reuşit să se apropie foarte mult în ceea ce priveşte învăţământul medical de o medie europeană. Sunt multe ţări în Europa care au acelaşi învăţământ precum în România. Învăţământul din R. Moldova a fost axat foarte mult pe Uniunea Sovietică şi pe ţările din fosta URSS. Acum, însă, chiar şi în cadrul ultimei întâlniri de la Universitatea de Medicină şi Farmacie din Chişinău, am discutat, mai ales în privinţa pregătirii postuniversitare, despre apropierea curriculei din Chişinău de curricula universităţilor din România şi, implicit, a universităţilor din Europa. Acest lucru e necesar pentru ca, în primul rând, unii specialişti din Europa să poată lucra în R. Moldova şi unii specialişti din Moldova să nu aibă nevoie să treacă anumite etape de echivalare a studiilor lor, ci să poată fi angajaţi în Uniunea Europeană.

— Ce performanţe aţi înregistrat în ultimul timp?

— Sunt multe. Atunci când am deschis Clinica de Chirurgie Cardiovasculară la Iaşi, practic în fiecare zi aveam câte o premieră: regională, naţională, locală. Am introdus primele tratamente cu laserul în cardiopatie ischemică; primele asistări extracorporale cu membrană, oxigenări extracorporale cu membrană în România. Din 2012, am deschis un centru de tratament invaziv al fibrilaţiei atriale foarte bine dotat, printr-un proiect european, datorită căruia am obţinut un grant de 4 milioane de euro. Avem un program de tratament al stenozelor aortice trans-cateter (printr-o mică incizie de 3-4 cm în zona inghinală se poate implanta o valvă şi pacientul este scutit de intervenţia clasică cu sternotomie, mai ales persoanele vârstnice cu patologii asociate foarte severe, care, de altfel, aveau contraindicaţii pentru operaţie, pentru că intervenţia chirurgicală era foarte riscantă la aceşti pacienţi). De asemenea, chirurgia endovasculară, un program funcţionabil la două centre din ţară: Institutul de Boli Cardiovasculare din Iaşi împreună cu Institutul de Boli Cardiovasculare „C.C. Iliescu” din Bucureşti. Din 2010, derulăm programul de tratament invaziv al infarctului acut de miocard cu scăderea mortalităţii de la 16 la 4%. Sunt multe performanţe pe care le are Institutul de Boli Cardiovasculare atât la nivel naţional, cât şi la nivel european şi internaţional.

— Vă amintiţi prima operaţie? Descrieţi senzaţiile trăite…

— Da, prima operaţie a fost în perioada de studenţie. Am făcut o apendicectomie. M-a ajutat dl doctor Făgurel, un bucovinean de o mare cultură chirurgicală, dar şi un mare om şi profesor, care m-a întrebat cum se face intervenţia respectivă, i-am spus ca pe o poezie, atunci mi-a dat permisiunea s-o fac. M-a ajutat de cealaltă parte, ca să spun aşa. Eu am efectuat acea operaţie foarte mândru. Acum aş vrea să remarc critic faptul că 70 la sută din acea operaţie a făcut-o dl profesor Făgurel prin îndrumările sale, dar atunci am înţeles că e una să ştii teoretic şi alta e să faci practic. De atunci, am încercat mereu să mă perfecţionez.

— Ce face un chirurg în cazul unui insucces?

— Suferă alături de pacient, suferă alături de familia pacientului, dar trebuie să treci peste insucces şi să nu te opreşti, pentru că alţi oameni, mult mai mulţi, aşteaptă ajutorul tău. Dacă renunţi, se pot pierde alte vieţi din simplul motiv că nu ai făcut ceea ce trebuia să faci.

— Cât de sincer trebuie să fie medicul cu pacientul (să-i enumere toate riscurile sau e mai bine ca pacientul să rămână în necunoaştere, ca să meargă liniştit în sala de operaţie)?

— În opinia mea, având o educaţie medicală chirurgicală americană, cred că trebuie să fii foarte sincer cu pacienţii, mai ales cu rudele pacienţilor, dar, totodată, trebuie să vezi şi starea psihică a pacientului şi să vezi dacă el are nevoie de sinceritatea ta. În limba latină este un proverb: Primum non nocere (În primul rând, nu dăuna, n.r.). Respectiv, în primul rând, nu trebuie să dăunăm sănătăţii pacientului. Uneori, spunându-i adevărul gol-goluţ, poţi să-i faci mai rău. Dacă nu-l poţi ajuta pe pacient, trebuie să-i dai speranţă, pentru că ultimul lucru care moare în sufletul nostru este speranţa.

— În acest caz, ar trebui să cunoască adevărul cineva dintre apropiaţii pacientului?

— Da. De obicei, recomand, când e vorba de un pacient mai grav şi văd că este mai labil, să vină cea mai apropiată rudă (soţia, soţul, copilul, mama, tata, în funcţie de vârsta pacientului şi de starea lui socială) şi să-i spun adevărul despre starea de sănătate a pacientului respectiv. Adevărul trebuie spus. Nu trebuie exagerat şi nici nu trebuie ascuns. Adevărul eliberează, pentru că între pacient şi doctor nu trebuie să fie niciun neadevăr. Dacă nu poţi să-i spui adevărul pacientului, pentru că dăunezi sănătăţii lui, atunci, cel puţin, trebuie să spui adevărul celei mai apropiate rude a acestuia.

— La ce nivel este corupţia din sistemul medical din România?

— La cel mai mic nivel faţă de societatea românească.

— Cum aţi depăşit scandalul dezinfectanţilor?

— Mult mai greu decât scandalul uzinelor Volkswagen (Agenţia americană pentru Protecţia Mediului (EPA) a acuzat grupul auto Volkswagen că ar fi instalat sisteme electronice speciale pe unele autoturisme diesel, ca să evite standardele federale din SUA în materie de emisii, expunând cetăţenii americani la gaze poluante. Acuzaţiile vizează 482.000 de autoturisme diesel vândute în SUA, începând cu 2009, n.r.).

— Cât de calitative sunt medicamentele din spitale şi cine răspunde de calitate?

— Avem Agenţia Naţională a Medicamentului, care testează medicamentele şi dă avizul pentru folosirea de medicamente în România. De asemenea, medicamentele folosite în România trebuie să aibă marca comunităţii europene şi se verifică dublu, atât la nivelul comunităţii europene, cât şi la nivel naţional. În acest caz, avem încredere în medicamentele care se folosesc în România. Sigur, toate nu pot fi verificate decât de specialiştii-chimişti, dar, de multe ori, medicamentele scumpe sunt mai bune.

— Deci, calitatea, totuşi, costă?

— Costă! Englezii spun: Nu suntem atât de bogaţi, ca să cumpărăm lucruri ieftine.

— Vă mulţumesc.

Pentru conformitate, Olga BULAT