Dumnezeu îl afirmă pe om, nu-l posedă

Interviu cu Ieromonahul Pantelimon, despre artă,
viaţă şi despre Unire

— Părinte Pantelimon, bine v-am găsit la schitul Găbut din județul Alba. Pe aici nu am mai fost, intenția mea era să ajung la mănăstirea Oaşa. Dacă a fost îngăduit să vă întâlnesc la schit, consider că e tot o binecuvântare. Vă iau cu întrebările, direct: nu tânjiți după ce ar fi putut să vă ofere lumea – aprecierea talentului de pictor sau poate artist fotograf, sau și una și alta. Nu ați admis că puteați face o carieră artistică de succes în lume, nu vin regretele pe la ușa atelierului? Or, pe calea asta îngustă aleg să meargă tot mai puţini…

— Ce să zic, pe calea asta îngustă am descoperit o altă dimensiune vocațională a artistului. O să fac o referire la ce am găsit la un scriitor şi filosof francez, Jean-Luc Marion, care zicea că artistul este cel care sondează nevăzutul, cel care are capacitatea de a scoate din nevăzut la suprafață. Și din această perspectivă artistul are o vocație profetică – aceea de a fi capabil să recepteze ceea ce se cere să devină vizibil, adică să recepteze Revelația. Mi se pare că este o viziune mult mai profundă decât cea boemă a artistului. Adică artistul este un boem, un visător. Nu. Artistul are mai degrabă o vocație profetică. Această imagine cu artistul visător și boem este de dată mai recentă, începând de la impresionism, de la avangardă. De atunci s-a creat o imagine că artistul este un visător. De fapt, artistul este un om profund, frământat mereu de a pătrunde, de a înțelege sensurile vieții, lucrurilor, rațiunile profunde ale lucrurilor. Şi când în frământările lui ajunge să i se lumineze mintea, are un moment de străfulgerare, de iluminare, are un moment de revelație, și atunci se exprimă fie în poezie, fie în pictură, muzică. Mi se pare că aici, undeva, e locul artistului, mult mai profund decât într-o extravaganță de ordin exterior.

— Îmi permit să vă întreb dacă a picta icoane sau a realiza pictură cu subiecte biblice este pe potriva oricui. Poate oricine să așeze pe șevalet o pânză și să picteze Chipul Mântuitorului? Întotdeauna am gândit, asta rămâne concepția mea și azi, că trebuie să ai o deschidere, ceva foarte special ca să reuşeşti să redai chipuri de Sfinţi…

— Pictura de icoane sau icoana are un univers al ei, propriu. În niciun caz nu te poți apropia de icoană cu trufie că tu o înțelegi, că tu o poți reinterpreta. Nu poți să reinterpretezi dacă tu nu ai înțeles. E ca și când ai face niște afirmații despre o persoană pe care o cunoști foarte puțin. Afirmațiile acelea vor fi, evident, eronate. Ei, aşa este şi cu un tablou religios, în care artistul îşi permite să exprime ce crede el că a înţeles despre un subiect de care nici măcar nu s-a apropiat. Dar poate să creadă cu trufie că el îl înţelege. Nu. Icoanele au un univers al lor, pentru că icoanele sunt o formă vizibilă a Revelaţiei, aşa cum este Scriptura o formă scrisă a Revelaţiei sau cum sunt Teologia sau scrierile Sfinților Părinți o formă scrisă a Revelaţiei. Şi atunci când te apropii de icoană trebuie să știi în ce te bagi, să nu mergi cu trufie și să te pomeneşti din start descalificat.

— Afirmaţi, într-un interviu, că noi, oamenii, nu putem să nu iubim, să nu vrem să fim iubiți. Pentru că asta este fundamentul ființei noastre. Dumnezeu este iubire și tot ceea ce este în lumea asta tânjește după iubire. Totuși, în acest secol grăbit forma sentimentelor a degradat. Ceva esențial s-a pierdut în relația dintre oameni, în forma sentimentelor pe care le exprimă. Să fie din cauza că s-a pierdut și conexiunea dintre perioadele care s-au succedat fulgerător?!

— În general, iubirea necesită maturitate. Ca să iubeşti cu adevărat şi profund trebuie să fii matur. Prin faptul că se sar aceste etape nu poţi decât, în final, să fii dezamăgit de nişte forme ale iubirii care ajung să fie din ce în ce mai reduse, mai limitate. Pentru că nu se maturizează relația, nu apucă să se maturizeze, se merge direct la consumarea relației în plan trupesc. Atunci e clar că se ajunge la forme imature, nedezvoltate de iubire. Ca și cum ar fi vorba unei mărturisiri imature, ca și cum ai vedea un copil care să aibă deja trăsături de om matur. Așa-i și cu această iubire, care poate deveni grotescă prin nefirescul ei. Cum ziceam, prin faptul că se merge așa precipitat, în primul rând un tânăr nu este definitivat – nici creierul, nici din punct de vedere biologic nu este definitivat. Nici măcar anatomic nu este definitivat – ultimele oase se definitivează în jurul vârstei de 18 ani. Și atunci, dacă nu este această maturitate biologică, dar și sufletească, în consecință nici nu poți să iubești deplin – nici sufletește sentimentul nu este definitivat, toate trăirile sunt doar parțiale, sunt fragmentate și fragmentare. Or, în momentul în care deja se epuizează o relație și vezi că nu ai avut trăirile acelei relații, poate ai avut satisfacție, apare voaierismul, începi să schimbi partenerii, nici nu mai poți să ai încredere în iubire, nici nu poți să mai crezi că există iubire, pentru că ai fost angajat într-o relație și s-a epuizat. Poate ai fost implicat și afectiv, a trebuit să dai înapoi. După aia nu mai ai curajul să te implici în altă relație la fel; pentru că ai suferit eșecul primei relații, dai înapoi. Devine totul atât de sărac în trăire, atât de superficial, încât nu mai crezi că iubirea a fost vreodată posibilă. Se transformă iubirea și familia într-un mit. Nu se va mai crede că oamenii cândva s-au putut iubi cu adevărat. Acesta este riscul. Cine mai are curajul, câți dintre tineri mai au curajul să conceapă o relație pe viață?! Din moment ce ei nu reușesc să stea cu un prieten decât câteva luni de zile. Din acest motiv consideră ca fiind o calitate a avea și a schimba mai mulți prieteni. Deci, inevitabil, se ajunge la o sărăcire a universului sentimental și emoțional. Și trăirile vor fi numai fragmentare. Da, și nu ajungi să mai trăiești deplin viața. Adică trăim totul la nivel redus, restrâns.

— Sărăcia sentimentelor, formele atipice în care sunt exprimate vin și din lipsa unei culturi generale, pe care ar trebui să o ofere familia, şcoala, societatea…

— Da, toate sunt o problemă. Și societatea, și familia, și școala. Societatea și familia pentru că nu oferă modele de ce înseamnă un om superior. Nu se promovează asemenea modele. Dacă ne uităm în mass media, nu vedem promovate valorile, în mediul în care sunt angajați tinerii, în universul lor mediatic. Nu în universul mediatic al bătrânilor, pentru că ei ascultă Trinitasul. Acestea nu sunt potrivite pentru tineri. Ei nu ascultă aceste posturi, nu fac parte din preocuparea lor. Dar e clar că este vorba de multe lipsuri: și de cultură, și de maturitate, și de viziune educațională. De exemplu, tinerii nu înțeleg de ce trebuie să mai învețe istoria, de ce trebuie să mai studieze literatura. Dar nici profesorii nu mai știu să predea istoria, din păcate. Zicea Nichifor Crainic că esența educației stă în cinstirea sfinților și a eroilor, adică a modelelor umane din istorie, nu a cifrelor. Noi din istorie nu trebuie să învățăm cifre, să ne împuiem capul cu date, ci istoria, cultura, literatura ne arată piscurile, vârfurile umanității românești. Adică până la ce măsură se poate ridica un român, care este măsura ce trebuie să ne provoace, la care vrem să ne ridicăm, să o cucerim, pe care vrem să o depășim.

— Idealul-modelul la care ne raportăm, pe care vrem să-l urmăm – la asta va referiți, dar manualul de istorie este altfel alcătuit, nu încape modelul nostru în manuale…

— Din păcate, acesta este un viciu al perioadei comuniste, care a ideologizat modelele, le-a instrumentat, le-a folosit ca instrument ideologic. Astfel s-a creat o repulsie și faţă de modelele din istorie, pe care oamenii le receptau deja deformat, dintr-o anumită perspectivă. Și în literatură a fost la fel, apoi a fost și cenzura literară specifică comunismului. Și atunci nu se mai știe să se predea, nici sistemul de învățământ nu mai știe. Nu se mai face legătura cu viața reală. Înveți matematică, fizică, dar nu faci legătura cu realitatea. Din cauza asta se înmagazinează o mulțime de informații doar pentru a fi uitate. Pentru că omul nu știe de ce le învață.

— Dacă memoria noastră nu ar fi selectivă, ne-am pomeni cu muzee de informații inutile, ticsite, îndesate… Mai recent, se recurge la istoria cea povestită ca și contrapunere a celei încadrate într-o schemă calapod, care abundă în cifre moarte, într-un fel. Am lucrat un timp la realizarea unei idei pentru interes propriu: am intervievat 14 monahi și monahii, care au fost martorii devastării de către orânduirea sovietică a locașurilor de cult. Un proces de profanare dirijat de structuri statale de temut, nu mai citisem în vreun manual de istorie astfel de mărturii…

— Şi mai mult decât locașurile de cult, astea de zid, au fost profanate și distruse locaşuri de cult OAMENI, pentru că fiecare om este o Biserică și au fost profanați oamenii…

— Deşi trăiţi cu alte ascultări, insist, totuși, să vă întreb ce credeți referitor la destinul unor pământuri înstrăinate și care ar trebui să-și revendice dreptul ca să fie cel drept, cum a fost în fața istoriei. În secolul 21 poate acest ideal să fie realizat?

— Conştiința apartenenţei la un neam este foarte importantă. Vedem, de exemplu, un naționalism acerb la americani. Şi acelaşi naţionalism acerb la australieni, naționalism dur, exclusivist. Americanilor nu le este rușine să-și arboreze drapelul pe frontonul casei. Australienii, la fel, sunt mari naționaliști. Foarte greu asimilează străini; să pătrunzi în societatea australiană e foarte greu, ei se protejează. Or, dacă aceste popoare care sunt inventate, care nu-s popoare autohtone sunt atât de naționaliste, mi se pare firesc ca și noi să avem un drept. Suntem poate cel mai vechi popor din spațiul european. Adică mi se pare firesc, o revenire la normal ca Basarabia să fie unită cu România. Nu poate fi luată în seamă la scara istoriei o perioadă istorică de cincizeci de ani. O perioadă de cincizeci de ani nu poate să-și spună cuvântul în viața unui neam care e datat arheologic de opt mii de ani! Ce înseamnă cincizeci de ani în raport cu această istorie uriașă? Și atunci nu-i bine să ne orientăm în chestiunile astea importante după modă, după o concepție care azi e la modă și care mâine nu va mai fi. Sunt lucruri prea importante pentru a fi privite dintr-o perspectivă îngustă, ideologizată, a unei ideologii, fie că e vorba de comunism, de postcomunism, de alte ideologii ale modernității, ale postmodernității. Nu, istoria are mersul ei, are drepturile ei și sunt lucruri cu care nu ne putem juca pentru că nu ne aparțin. Nu noi am creat poporul român ca să fie în patrimoniul nostru și să facem ce vrem cu el. Să-i hotărâm destinul, să hotărâm noi ce are dreptul și ce nu are dreptul să trăiască un român. Sunt lucruri mai presus de noi, dincolo de noi, aparțin neamului românesc, și nu unei generații.

— Am fost în vară într-un lung pelerinaj prin Rusia. În grupul de pelerini erau români din Ţară, dar și români stabiliţi în Israel şi în SUA. La o mănăstire, cineva a întrebat călugărul de la ghidaj: de ce, în aceste timpuri, nu mai avem sfinți? Pelerinul a invocat Sfinţi precum Serafim de Sarov sau Nectarie din Eghina. Vă rog să mă iniţiaţi în acest subiect, că este foarte interesant. Deoarece, trebuie să recunoaștem, nici un Lev Tolstoi nu mai vine, nici un Eminescu, nici un Vermeer, un Van Gogh, un Sibelius… De ce nu apar în acest secol Sfinți?

— Sfinţii nu sunt vizibili decât numai după ce ajung la un anumit nivel. Dar sunt mai vizibili după ce trec din lumea aceasta. Noi avem conștiința că Părintele Teofil Părăian, acum, din Cer, lucrează înzecit decât o făcea când era pe Pământ. Cel puțin în relație cu noi avem această conștiință. Îl vedem foarte prezent și foarte activ din cer… La Sfințenie se ajunge și printr-o acumulare. Nimeni nu este predestinat să fie Sfânt, nimeni nu este Sfânt din naștere. Adică, sunt oameni normali care printr-un efort de o viață au o putere de a acumula experiență spirituală care este și în raport cu capacitatea de sacrificiu a persoanei… Or, în ziua de astăzi, pentru că a scăzut foarte mult conștiința slujitoare a omului, este foarte mult individualism și egoism – nu mai există capacitatea de jertfă. Înainte oamenii reușeau foarte ușor să fie devotați unui ideal de viață, fie că era vorba de un ideal spiritual, cultural, istoric. Puteau să fie devotați acelui ideal și făceau sacrificii uriașe pentru a-l sluji. Or, astăzi oamenii își slujesc lor înşiși. Și din această slujire de sine nu poate să se ridice niciun fel de eroism – nici spiritual, nici național. Și asta este una dintre cauzele majore care afectează și viața spirituală a Bisericii. Pentru că Biserica este compusă din oameni pe care în cea mai mare parte îi crește și îi educă societatea. Şi îi educă în acest spirit al slujirii de sine. Ceea ce este frapant, ca să zic aşa, astăzi e faptul că oamenii nu mai au cauze pentru care să lupte și idealuri pentru care să se dăruiască. Pentru tine însuți, nu tragi – îți creezi un confort minim, te așezi acolo în culcușul acelui confort și stai bine-mersi. Nu ești dispus să faci sacrificii sau jertfe uriaşe, cum făceau cei care slujeau unei cauze care le transcendea propria persoană.

— Nimic mai dramatic decât omul fără ideal, fără reper, un individ care există într-un mediu puţin… Zicea cineva că, pe cel fără reper, îl poartă vântul ca pe o scamă?!

— Din păcate, în ziua de azi sunt ideali oamenii fără ideal. Cei care pot fi instrumentați și care pot fi manipulați, cei care nu au orizont și ierarhie de valori.

— O fi tot ei cei care ne sperie cu sfârșitul lumii, care manipulează prin mesaje înfricoşătoare…?

— Există foarte mult bigotism, există riscul să se transforme și credința într-o ideologie. Să fie ideologizată și credința. Credința a fost să fie trăită firesc. Părintele Rafail zicea: credința ortodoxă este firea omului. Credința nu este împotriva firii omului, este împotriva firii căzute. Și atunci de la firescul acesta căzut se ajunge la firescul restaurat. Apoi se ajunge la suprafiresc, care este Dumnezeirea, adică participarea la Dumnezeire. Țin minte că zicea Părintele Teofil că măsura sfințeniei este măsura bunătății. Pentru că Dumnezeu este Bun! Sfinţenia este umplerea Omului de Dumnezeu. Dacă e să ascultăm ce spun sfintele Slujbe, asta spun: CĂ MILOSTIV și IUBITOR DE OAMENI DUMNEZEU ESTE! Dumnezeu este cel care transmite pace, veselie, bucurie. Zicea Părintele Teofil că, dacă în Troparul Duhului Sfânt îl numim pe Duhul Sfânt mângâietor, înseamnă că și un om duhovnicesc, adică purtător de Duh Sfânt, trebuie să fie mângâietor. Aceste tendințe de a răspândi în biserică teroare și frică și de a-i manipula pe oameni prin frică și teroare sunt, de fapt, ceva absolut demonic. Pentru că Dumnezeu nu vrea ca omul să vină în relație cu El prin frică, din frică. Nu vrea să-l stăpânească pe om prin frică și teroare. Astea sunt semnele specifice unei dictaturi. Dominarea prin frică și teroare. Acest subiect al apocalipsei, al sfârșitului lumii în Biserica ortodoxă a apărut importat de la secte, pentru că nu era locul lor firesc în conștiința noastră ortodoxă. Cum ziceam, Dumnezeu în niciun caz nu-l vrea pe Om să-I slujească din frică. Pentru că Dumnezeu nu este un tiran și un terorist; cum zicea Părintele Teofil, Dumnezeu vrea ca omul să-I slujească din iubire. Vrea o relație iubitoare care implică libertate. Diavolul este cel care posedă, el îl posedă pe om cu forța. Dumnezeu îl afirmă pe om, nu-l posedă.

— Să revenim la mănăstirea Oaşa, la schitul Găbut. Deşi e relativ tânără, îşi fixează clar o imagine în istoria recentă a României. Cum se construieşte obştea unei mănăstiri, cum a fost începutul pentru Oaşa?

— Privind retrospectiv, nu putem să nu recunoaştem că e vorba, de fapt, de lucrarea lui Dumnezeu. Nu putem zice că e meritul nostru. A lucrat Dumnezeu şi noi ne-am tot minunat cum de s-a coborât Dumnezeu să lucreze cu nişte studenți?! Pentru că atunci când l-am cunoscut pe Părintele Iustin Miron, stareţul mănăstirii, eram amândoi studenţi. Eu eram în anul întâi, el era în anul cinci şi mănăstirea Oaşa nu exista la momentul respectiv. Şi, nici douăzeci de ani nu au trecut, din 1995, sunt vreo 17 ani, şi să vezi cum s-a ridicat o mănăstire mare şi importantă de la nişte amărâţi de studenţi care nu aveau nimic. Nu aveau o concepţie, o viziune despre ce ar trebui să fie o mănăstire, dar aveau o prietenie puternică între ei. O dragoste pentru Dumnezeu, o dorință de a-și depăși limitele și de a-și sluji neamul. Acuma poate să conteze și faptul că toți sunt absolvenți de facultate, cei care sunt în obștea mănăstirii. Faptul că majoritatea au făcut parte din ASCOR sau din asociații de tineret ortodox care promovau trăirea autentică ortodoxă. Iarăşi, un factor cheie a fost părintele Teofil Părăianu, cel care ne-a fost îndrumător spiritual şi care a fost portaltoiul la care noi ne-am altoit la viţa care este Hristos. Prin intermediul Părintelui Teofil ne-am altoit. Acum, privind retrospectiv, dar atunci nimeni nu ar fi avut curajul să gândească că ar putea să apară mănăstirea Oașa.

— Vă mulţumesc pentru bunăvoința cu care mi-aţi acordat acest interviu. Doamne ajută în noul an, 2013, care vine, sperăm, cu brațe pline de bucurii!

A dialogat Antonina Sârbu, Schitul Găbut, județul Alba, 2 noiembrie 2012