Dumitru Caraciobanu a fost posedat de Har, această plantă este opera lui Dumnezeu şi doar El îi cunoaşte tainele

Interviu cu Marcela Cebotarenco

S-a născut la Chişinău, într-o familie de intelectuali. A absolvit Şcoala Teatrală “B. V. Şciukin” din Moscova, generaţia anilor 1960—1965. A fost actriţă la Teatrul „Luceafărul”; roluri în „Fata cu gura mare” şi „Tinereţea părinţilor noştri”; în 1967 se stabileşte la Odesa, este angajată la Studioul Odesa-film; se filmează în filmul „U krutogo iara”, lucrarea de diplomă a Kirei Muratova şi în colaborare cu Olesandr Muratov, 1962.

Mai târziu (1964) se filmează în filmul „Naş cestnîi hleb”, aceeaşi regizoare în colaborare cu O. Muratov. S-a bucurat de prietenia Marinei Vlady şi a lui Vladimir Vysoţky. În anul 1964 se căsătoreşte cu actorul Dumitru Caraciobanu, relaţie care a durat doi ani. În anul 1987 a revenit la Chişinău cu gândul să ajute, să pună umărul pentru independenţa Moldovei. A luat-o de la zero. S-a angajat la televiziunea care devenea/se transforma în una naţională. Montează spectacolul „Vocea umană” de Jean Cocteau, în rol central, Ala Menşicov. Nelly Cozaru afirma într-un interviu: „La prima mea montare, care s-a întâmplat în 2002, „Frankie şi Johnny sub clar de lună” de Terrence McNally (un dramaturg american în vogă atunci ca şi acum), eram catalogată ca prima femeie regizoare, lucru despre care spuneam de fiecare dată când eram intervievată că nu e adevărat. Îmi aminteam de Aroneţkaia, de femeile-regizoare de la televiziune: Marcela Cebotarenco, Lidia Marcu, Elena Iliaş, Rudeaghina… Deci, nişa nu era chiar atât de goală, mai ales dacă ne referim la radio şi televiziune, era destul de populată. Deşi, recunosc, era un compliment pentru mine că, vezi Doamne, sunt una dintre primele”… Întâmplarea face să-l întâlnesc într-o zi pe Mircea Chistruga, regizor, care povestea impresionant despre actriţa din anii de început ai ”Luceafărul”-ui, Marcela Cebotarenco. M-a intrigat informaţia şi am pornit să o caut pe cea mai frumoasă actriţă de la ”Luceafărul”. Am găsit-o la o tarabă vânzând obiecte de anticariat…, tarabă amplasată în preajma unei instituţii teatrale…

— Doamnă Marcela Cebotarenco, aţi fost colegă cu cei din trupa de actori care a revoluţionat Teatrul „Luceafărul”: cu Todorov, Ungureanu, Caraciobanu, Izbeşciuc, Şcurea, Malcoci?

— Am studiat la Moscova, la Şcoala Teatrală ”Şciukin”, doar că mai târziu, echipa de glorie a deschis teatrul, au revenit în anul 1960, tocmai începuse dezgheţul politic. În 1960 eu am intrat la studii. Când m-am întors la Chişinău, am înţeles că teatrul e familia mea. Pentru că eram tânără, venisem cu aere de mare vedetă: iată, eu vin de la Moscova, da’ voi sunteţi din Chişinău, eram tare mândră… Aveam toate argumentele să fiu cu capul în nori: ce timpuri, ce teatru, studenţii se trezeau la cinci dimineaţa să cumpere un bilet la spectacolele noastre!

— Unde, cum v-aţi întâlnit cu Dumitru Caraciobanu?

— La Teatrul „Luceafărul”. Când m-am întors de la Moscova, el era unul dintre actorii cei mai interesanţi, l-am remarcat imediat, mi-a plăcut foarte mult, m-a fascinat la prima vedere. Mitică avea un zâmbet fantastic! Iar eu eram tânără şi… el avea un zâmbet fantastic… (tace, îşi aprinde o ţigară, tace)… nu ştiam atunci despre patima lui… când l-am văzut în costumul de nuntă, nu-mi venea să-mi cred ochilor, atât de frumos era! Copleşitoare frumuseţe! Iar când începea să cânte ”Ah, ce bine,/ ah, ce bine, /banii vin / numai la mine!” ne vrăjea pe toţi.

— Iertaţi-mă, dar vreau să ne întoarcem înapoi şi să-mi povestiţi cum a fost nunta, ziua nunţii, mai ţineţi minte cum a fost…

— Da, am făcut un fel de nuntă, în stil modern, mai mult o serată, cum ziceau pe atunci. Dar ne-am dus mai întâi la ZAGS, oficiul stării civile, atunci era în central oraşului. Mămica mea a decis că trebuie să respectăm tradiţia şi a organizat un fel de nuntă. Doar că nici eu, nici Mitică nu am vrut să ne îmbrăcăm după cum cere tradiţia: mi-am pus o rochiţă simplă, pe cap am purtat o coroniţă împletită din romaniţe! Din romaniţe vii, vă daţi seama? Eram atât de fericiţi, pare o banalitate, dar eram foarte fericiţi. Nu conta altceva. Eram frumoasă, eram frumoşi, tocmai venisem de la Odesa, eram bronzată şi toată lumea zicea că suntem foarte frumoşi! Eram suplă, nişte picioruşe, în pantofi pe toc…

— V-aţi cununat la Biserică?

— Atunci nu puteai să mergi la Biserică, era o lume ateistă instalată peste tot. Noi ne-am căsătorit în anul 1963, la Chişinău.

— Aţi păstrat fotografii din acea zi?

— Să ştiţi că am avut multe fotografii, dar mi le-au furat când locuiam la Novosibirsk. Am călătorit mult cu feciorul meu, e bolnav şi trebuia să găsim un loc unde să se simtă bine, mereu schimbam locaţiile… Trebuie să încercaţi să găsiţi fotografii în arhiva Teatrului ”Luceafărul”. Am locuit cu Mitică în căminul teatrului, bulevardul Tineretului. Îl aveam vecin pe Pavel Sabin, el era fotograful nostru, a făcut foarte multe fotografii cu mine şi cu Dumitru.

— Aveţi un fecior?

— Da, are 47 de ani, locuieşte cu mine, închiriem o căsuţă ţărănească, ne descurcăm greu. Prefer să nu discut acest subiect.

— Cât timp aţi fost împreună cu Caraciobanu?

— Vreo doi ani. Când am descoperit patima lui, care lua forme dramatice, am înţeles că nu voi rezista, iar să mă jertfesc nu am putut. Eram tânără, iubeam viaţa… Nu nu suport oamenii care beau, în familia noastră nu am avut asemenea metehne… Am înţeles că nu pot să duc această povară.

— Cu cine prietenea Caraciobanu?

— Avea lumea sa, la el toate erau ALTFEL. Nu am avut prieteni, cel puţin cât am stat împreună, în casa noastră nu putea să intre oricine. Ne eram suficienţi unul altuia. Îl şi protejam. Mama, care era medic psihiatru, mă atenţiona, vedea pericolul care ne paşte. Am scăpat de toţi prietenii, l-am izolat pe Mitică…

— Eraţi conştientă de talentul lui?

— Da, sigur, era un artist fenomenal, doar că în jurul lui roiau indivizi care îl omorau, înţelegi, îl omorau…, indivizi care îi turnau în pahare, care-i aduceau sticle cu votcă… Sunt supărată pe colegii de la Teatrul ”Luceafărul”. Niciunul dintre acei oameni nu m-a sunat şi nu mi-a spus că Dumitru a decedat, nimeni nu m-a anunţat… Fraţilor, am zis, acest păcat rămâne pe conştiinţa voastră… Eram în Odesa, locuiam acolo, mulţi ştiau telefonul, adresa… nimeni nu a sunat. Când am venit la Chişinău şi am aflat…, a căzut cerul, înţelegi? El a decedat în noiembrie 1980. M-am supărat pe Lucica Dumitriu, pe Maria Doni… pe toată lumea. Apoi am iertat, ce să le faci, oamenii sunt cum sunt… Le-am spus totuşi ce credeam despre ei… Indiferent dacă eram soţia lui, eu îl stimam ca Om, ca actor, am împărţit cu Dumitru tinereţea, o pernă…

— Aţi preluat numele Caraciobanu?

— Intrasem în lumea filmului, a teatrului cu numele meu.

— De ce avea Mitică acest diminutiv, parcă ar fi al unui blajin, ce vă uimea la acest Om?

— Spun acum ceva, am să formulez ceva ce nu am mai rostit despre Dumitru Caraciobanu: atât timp cât am fost împreună, doi ani de zile, dar îl cunoşteam de mult, ei, nu l-am văzut cu o carte în mâini sau citind ziare… dar când ieşea în scenă! Când Dumitru Caraciobanu ieşea în scenă, toţi – Şcurea, Fusu, Doni, Izbeşciuc, alţii, emeriţi, deja cu merite multe, grele, nu valorau nimic. Înţelegi? Atâta forţă, inteligenţă, talent, în El era tot, toate bibliotecile lumii, totul era în Mitică! Atâta bogăţie, te fascina… Putea să fie beat, se întâmpla că venea beat, beat criţă, dar în scenă era REGE! Înţelegi ce spun? REGE! Oricine l-a văzut şi cunoscut, sunt mulţi colegi actori, pot să confirme acest adevăr.

— Uluitor, am mai întâlnit, poate, un om-doi cu o asemenea dimensiune a talentului…

— Dumitru a fost un posedat de Har! Foarte rar se întâmplă, doar acolo unde dă Domnul, cred eu. E o plantă sădită de Dumnezeu şi doar El îi cunoaşte tainele. Îl ţin minte în ”Chiriţa în provincie”, am venit de la Odesa să privesc spectacolul. În a treia seară a jucat Sandri Ion Şcurea, actor pe care-l stimam, aveam nişte relaţii aparte cu Şcurea. Simt că cineva stă lângă mine la balcon, mă întorc şi îl văd pe Dumitru. Se uită ţintă şi cu o gelozie scăpată de sub control mă întreabă în şoaptă: chiar îţi place? Ţin minte că i-am răspuns: Mitică, tu eşti altfel, înţelegi?! Altfel… în unele locuri eşti mult mai bun! Şcurea e rafinat, da’ tu ne-o dai pe Chiriţa cea care a crescut în sat, sărmana, şi „s-a rupt” la oraş. Nu înţelege nimic din ce se întâmplă…, dar tot vrea şi vrea, şi vrea… Ca tine nimeni şi niciodată nu o să joace o Chiriţă!

— Ce vă place să vă amintiţi din viaţa d-voastră cu Dumitru Caraciobanu? Ce aţi făcut după nuntă?

— Hm, am muncit la teatru, atunci nu puteai să-ţi permiţi să te odihneşti prea mult, am lucrat. Mitică la teatru, eu m-am filmat. El venea la mine, la Odesa, unde aveau loc filmările. Lucram cu Kira Muratova, îmi plăcea să lucrez cu Muratova, avea un stil neobişnuit, era o luptătoare, filmele ei erau cenzurate şi în URSS era considerată o anti! Kira s-a născut la Soroca, în 1934, când Basarabia era parte a României Regale. Dar a locuit la Bucureşti, mama ei a lucrat în guvernul României. Ne înţelegeam foarte bine, vorbeam româneşte. M-am filmat când învăţam la Moscova, într-un film de scurt metraj, lucrarea ei de diplomă. Filmul se numea ”U krutogo iara”, anul 1962. Ea a venit la Şcoala „Şciukin”, a privit mai multe filme, m-a văzut într-o secvenţă, i-am plăcut şi m-a invitat să lucrăm împreună. Apoi mi-a declarat că are un rol mare pentru mine, eu am răspuns mersi şi am uitat.

— Cum aţi uitat? Doar nu vine Kira Muratova să vă invite în fiecare zi să vă filmaţi?

— Eu nu mă gândeam să mă filmez, voiam să fiu actriţă de teatru, mă vedeam la teatru, eram foarte serioasă, şcoala era ceva atât de sever, profesorilor nu prea le plăcea să ne filmăm, să ne promovăm. Nu ne permiteau, era prin 1962-’63, în 1963, cred. Apoi Kira Muratova m-a găsit la Teatrul ”Luceafărul”, a venit la Chişinău, m-a căutat şi ne-am întâlnit. A venit împreună cu Olesandr Muratov, soţul ei. M-au văzut într-un spectacol, „Tinereţea părinţilor noştri”, un spectacol bine făcut, de Nadejda Aroneţkaia , o regizoare excelentă! Graţie ei teatrul „Luceafărul” a ajuns pe culmile gloriei. Mi-o amintesc, era smoliţică, nu-mi părea frumoasă, avea vreo 40 de ani când am venit în teatru, nouă ne părea că e atât de bătrână! Ea mi-a spus că sunt talentată, dar încă sunt tânără, va veni şi timpul meu, să mai aştept. Da, să ne întoarcem la Muratova, că despre vizita ei la Teatrul „Luceafărul” vorbeam. M-a invitat la filmări.

— Care a fost rolul ce v-a plăcut cel mai mult?

— Cel din „Naş cestnîi hleb”, filmul Kirei şi al lui Olesandr Muratov. În „Sovietskaia Kultura” a fost publicat un articol, o recenzie despre film, şi autorul se întreba: ce mulgătoare rafinată e acolo? Cine-i actriţa care joacă rolul, din cale afară de rafinată pentru o mulgătoare. O Barbara Brylska în rol de mulgătoare!

— Şi în teatru?

— Cel din „Tinereţea părinţilor noştri”, jucam cu Valentina Izbeşciuc! Şi rolul lui Meg Mary din „Fata cu gura mare”, îl aveam partener pe Zaiciuc…

— Am auzit şi am citit despre actorul Dumitru Caraciobanu, dar vreau să-mi spuneţi ceea ce nimeni, niciodată nu a auzit despre acest mare actor… Ce nu ştim noi despre Mitică!

— Şi asta ştie toată lumea… A fost un om deschis, foarte deschis, probabil de aici, de la această calitate, i s-a tras şi moartea… Desigur, Constanţa Târţău. Că doar alături de acest nume îl pot pune pe Dumitru, era din alt clan, altă lume. Dumitru era mai real, mai aproape de realitate. El a fost Rege, dar el nu a ştiut sau nu a fost conştient, nu ştiu. Asta m-a întristat cel mai mult. Foarte talentat, îi spuneam mereu că trebuie să se perfecţioneze, îmi părea mie că el ar trebui să se aprofundeze, chiar îi dădeam nume de actori, deseori îi spuneam de P, R, Z., A.G. –ăştia se lustruiau, aveau grijă să se perfecţioneze, Mitică niciodată! La „Luceafărul”, pe timpul când eram angajată, teatrul se ţinea pe cinci actori: Fusu, Ungureanu, Todorov, Caraciobanu, Malcoci, Nina Vodă Mocreac şi cine mai era? Dar el întotdeauna îmi răspundea: Las’că-mi ajunge! Insistam, îi spuneam că îl interesează, că nu degeaba urcă sus, la balcon, şi se uită ce fac colegii, actorii. Simţeam că există concurenţă… De exemplu, se uita foarte atent la Şcurea, cum se mişcă… înseamnă că era ceva care îl intriga. Îl provocam, îi spuneam că Şcurea dansează mult mai elegant, mai bine… Şi tu, Mitică? Adică, ce vreau să spun, că el niciodată nu se pregătea de spectacol, el făcea rolul pe scenă, atunci, el nu avea obiceiul să se pregătească. La el totul era irepetabil… dacă nu era patima mistuitoare …

— Acesta a fost motivul divorţului?

— Da, patima lui Mitică… eu eram tânără şi nu eram pregătită.

— Scuzaţi, dacă vă doare întrebarea, v-a iubit Dumitru Caraciobanu?

— Avea o dragoste despre care ştia toată lumea, Ecaterina Malcoci! Drama lui din tinereţe… Dar a făcut o pasiune puternică pentru mine, mi-a dăruit clipe sublime! Oare nu e suficient?! Ştii, e atât de dureros ceea ce am să spun acum. Mi-a dat Zina Gajiu, soţia lui Valeriu Gajiu, o carte şi am citit acolo o frază despre mine şi despre Caraciobanu. Autorul, nu vreau să-i pomenesc numele, scrie: Teatrul a hotărât să-l căsătorească pe Dumitru Caraciobanu cu una tânără şi simpatică, Marcela se numea, pentru că el suferea din cauză că o iubea pe Ecaterina Malcoci.

— Îmi pare rău, am citit un text semnat de G. Urschi, el scria următoarele: „Colegii şi adevăraţii prieteni …au ales pentru el cea mai simpatică şi cea mai tânără actriţă din trupă, foarte tânără încă, dar îşi luase şi un studio de zece adolescenţi şi Marcela Cebotarenco a fost cea pe care a căzut alegerea. Greu de spus a cui a fost alegerea, dar scopul suprem era unul: să aibă şi el o femeie pe lumea asta, care să-l aştepte, să-l iubească, să-l mai ferească, să-l atragă şi să-l distragă. Ideea a prins. O vreme…

— Dureros să citeşti asemenea neadevăr. Am citit nu demult… La vârsta mea, nici nu credeam că pot reacţiona atât de emotiv, e cumplit cum pot oamenii să te desfiinţeze, eu credeam, am crezut că Mitică mă iubea… Atât de afectată am fost, încât m-am dus la Maria Doni şi i-am povestit. Maria m-a liniştit, zicându-mi să nu mă întristez, nişte proşti, cum poţi să scrii asemenea neadevăr? Noi încă suntem vii… Da, ştiu cine a scris cartea, e un articol acolo despre Caraciobanu, despre teatru, neapărat să găsiţi cartea. Eu am rămas trăsnită… după atâţia ani cineva stăruie în minciună. Ce clipe frumoase, ce pasiune l-a mistuit pe Mitică… Eu eram şi sunt sigură, absolut sigură, că el m-a iubit cum poţi iubi doar în tinereţe! Ploile ne scoteau din casă, alergam prin oraş, cântam, dansam… ne iubeam cu atâta pasiune! Adevărat, erau nopţi când adormeam în ungher cu perna în braţe, aşteptându-l… Când intra în patima lui, era greu să fii alături de el. Când începeau beţiile, era imposibil să fii alături de Dumitru… Într-o zi a apărut Catrin (Ecaterina Malcoci), tocmai divorţase şi… eu i-am zis: ”Catrin, cred că asta-i soarta ta, cealaltă jumătate”. Chiar i-am dăruit şi o rochie, îi plăcuse mult rochia, o cumpărasem la Odesa, la marinarii care veneau din cursele lor de peste mări şi ţări… I-am dat-o din toată inima. Acum povestesc întâmplarea nu ca să par mai bună, aşa eram eu, făcută din alt aluat şi atât. Relaţiile lor, ale actorilor, degenerau în ură, bârfă. De la Odesa, reveneam uneori cu atâta bucurie, cu inima deschisă reveneam acasă / la teatrul meu, aici însă unul mă trăgea într-o parte şi îmi povestea nişte bârfe de te îngrozeai, altul – în alt colţ… Doamne fereşte ce se întâmpla în teatrele noastre… Era de neconceput, de neadmis pentru mine, s-au scufundat în mocirla bârfelor, intrigilor…

— Această cădere a distrus teatrele la noi? Am auzit-o pe Constanţa Târţău, care voia să scrie despre asasinii culturii…

— O actriţă genială, au umilit-o, incredibil în ce mizerie a murit… M-am certat cu mulţi pentru că îmi respect principiul de a spune adevărul, dar ADEVĂRUL NU CONVINE. Stând aici (vedeţi ce destin, vând obiecte de anticariat în faţa Teatrului Naţional… ce să-i faci, accept ce mi-a hărăzit Dumnezeu…), văd trecând tot felul de actoraşi… unora le-am spus în faţă ce cred, au fost actori-erori. Acum sunt peste tot, mediocritatea e omniprezentă, şi-a făcut loc şi s-a aşezat la masă… Altădată ziceam că Ivan stă în capul mesei… Şi azi? Mediocritatea. Altădată cei care azi conduc teatrele erau zero… Toţi ştiu că spun adevărul, din care cauză mulţi nu mă înghit.

— Cine e prieten cu adevărul umblă cu capul spart.

— Le-am spus tuturor că nu mi-i frică de nimeni, nici de politicieni, nici de Ministerul Culturii voastre, nu am pensie, nu am casă, nu mi-a dat acest stat nimic şi nu am frică, ce pot să-mi facă?!

— Povestea cineva despre poza d-voastră care era în vitrina atelierului de fotografie de pe strada Eminescu colţ cu Lenin! Cine a făcut-o? Cunoaşteţi numele fotografului? Regizorul Mircea Chistruga zicea că Lollobrigida ar fi fost geloasă…

— Ne-am fotografiat pentru panoul Teatrului ”Luceafărul”. Cine şi cum o atârnase în vitrină, nu ştiu. Poate fotograful, că îi plăcuse. Un inginer român a furat-o! Sau a cumpărat-o, nu mai ţin minte. El tot umbla pe la atelier, se tot învârtea… şi evreul-fotograf, un bătrânel, nu-i ţin minte numele, nu din ignoranţă, alta-i explicaţia: eram atunci tineri şi ni se părea că aşa vom fi mereu, la ce mi-ar fi trebuit atunci să întreb numele fotografului?!…

— Ce amintire mai aveţi din Chişinăul anilor 63-4-5?

— Veneam la teatru, alergam şi strigam: „Toată lumea la film!” La cinematograful ”Biruinţa” se organiza proiecţia filmelor capodopere ale genului… Acolo am privit filmele lui Fellini, Bergman… Se proiectau filme foarte bune. Cum treceau, cine le aducea în imperiul sovietic nu ştiu, dar se făceau aceste proiecţii şi lumea boemă venea…

— Vă mulţumesc pentru interviu, totuşi nu vreau să plecaţi din Chişinău, mi se pare că sunteţi acasă, aici sunteţi acasă…

— O mamă nu o să-şi lase niciodată copilul. Închiriez o casă bătrânească, plătesc 2000 de lei… Doamne fereşte să rămân fără acest serviciu… sunt în stradă.

— Dar nu aţi încercat să mergeţi la primărie, să cereţi să fiţi ajutată?

— Pentru mine nu am putere, pentru altcineva m-aş lupta… Când mă duc să cer ceva pentru mine, mă blochez, îmi pierd graiul, gândirea, mă blochez şi atât. Nu pot depăşi un fel de complex…

— Mai e ceva de spus?

— Da, celui care a scris că „actorii l-au căsătorit pe Dumitru Caraciobanu cu una Marcela”: eu cred că Dumitru m-a iubit!

— Vă mulţumesc pentru amintirea despre Dumitru Caraciobanu! Pentru interviu, vă mulţumesc.

Antonina Sârbu