Din “Coridorul morţii” spre “Coridorul vieţii”

Interviu cu Ludmila Popovici, directoare a Centrului “Memoria”

251-popoviciCentrul de Reabilitare a Victimelor Torturii «Memoria” (RCTV Memoria) a fost fondat la 12 noiembrie 1999. Misiunea RCTV “Memoria” constă în reabilitarea prin asistenţă medicală, socială şi juridică a persoanelor care, din divese motive, au devenit victime ale torturii, violenţei, tratamentelor inumane sau degradante, precum şi promovarea edificării unei societăţi fără tortură.

— Ce s-a întâmplat la Centrul “Memoria” în aprilie 2009?

— A fost o perioadă foarte complicată. Am fost suprasolicitaţi. În fiecare zi din aprilie, primeam câte 5-6 cazuri noi de tortură. De la înregistrarea unui caz până la rezolvarea problemelor psihologice şi de sănătate vor trece luni, poate chiar ani.

— Care erau cele mai frecvente acuze ale persoanelor torturate în aprilie?

— Avem băieţi care, după bătăile din sectoarele de poliţie, nu mai fac faţă problemelor cotidiene, inclusiv de la scoală.
A trebuit să discutăm cu conducerea şcolilor, să le explicăm ce se întâmplă cu aceşti tineri şi să le solicităm cooperarea şi înţelegerea acestor cazuri.

— Cum privesc autorităţile publice activitatea Centrului “Memoria”?

— Din 2001, am riscat să fim acuzaţi şi de defăimarea statului. O asemenea tentativă a fost în 2002, după ce am organizat un seminar pentru medici şi am explicat ce este tortura, cu prezentarea unor materiale informative.
A fost foarte greu să facem faţă presiunilor, dar am reuşit prin argumentarea necesităţii şi impactului pozitiv al reabilitării victimelor, inclusiv, pentru diminuarea confruntărilor dintre poliţie şi societate.

Setea de răzbunare din partea victimelor şi a apropiaţilor lor face parte din consecinţele acestui fenomen distructiv. Cooperarea internaţională ne este de ajutor în cazul unor asemenea presiuni.

De altfel, organizaţia noastră este plasată între victimă şi stat. Şi după evenimentele din aprilie am avut suficiente provocări din partea oamenilor legii. Ni se cereau actele medicale originale ale persoanelor pe care le consultăm, lucru inadmisibil.

— În ce termen este important să se adreseze specialiştilor o victimă a torturii?

— Cu cât mai repede, cu atât mai elocventă este asistenţa. Imediat după şocul traumatic, când persoanele sunt volubile şi dispuse să vorbească, urmează o fază de rezistenţă, când victimele devin interiorizate, încercând să lupte singure cu suferinţa. Pot urma stări de izolare socială, de împietrire, de reticenţă. În asemenea stări aceste persoane ar putea recurge la abuz de nicotină, de alcool, cafea.

Avem o persoană ai cărei părinţi nu ştiu că a fost maltratată la 7 aprilie, ei fiind de cealaltă parte a baricadei. Persoana este foarte chinuită între nevoia de a comunica cu familia, care e aşa cum este, şi între ceea ce trăieşte în afara familiei. Această permanentă frământare interioară poate dura luni sau chiar ani. Persoana încearcă să uite, să evite unele situaţii sau discuţii, îşi istoveşte resursele interioare, şi, în consecinţă, pot apărea probleme greu de tratat. Oamenii care încearcă să fugă de o problemă fără un tratament adecvat ajung să aibă coşmaruri, insomnii, iritabilitate, oboseală permanentă, alte stări, care le afectează calitatea vieţii.

În general, victimele torturii au o toleranţă redusă faţă de alcool, de exemplu. Dacă anterior această persoană putea consuma şi un litru de vin, simţindu-se bine, după asemenea traume psihice, apar intoxicaţii patologice, care prezintă tulburări psihotice chiar şi după doze mici de alcool. Tulburările provoacă întunecarea conştiinţei, prin apariţia bruscă a unei percepţii denaturate şi iluzorii a situaţiei, însoţite de stări afective, de panică, anxietate, furie, mânie, care pot continua cu acţiuni agresive împotriva altora.

— Ce forme de tortură au acuzat pacienţii Dvs.?

— Cea mai frecventă metodă de tortură rămâne bătaia. Dar am înregistrat plângeri despre torturarea poziţională – suspensie, întinderea membrelor, diverse poziţii forţate. De exemplu, tânărul era pus cu faţa la perete şi cu mâinile în puncte fixe. Dacă în timpul bătăilor mişca mâinile, era lovit şi mai tare. Sau tânărul era plasat pe un scaun cu trei picioare şi, dacă se clătina, când era lovit – era bătut cu mai multă agresivitate. Alţii au fost ţinuţi în genunchi câte 4-5 ore pe beton rece. Atunci s-a produs o dereglare a circulaţiei sangvine la picioare, dar din cauza stresului şi a altor dureri nu au simţit imediat schimbările. Acum, acuză că noaptea le amorţesc picioarele, că au dureri în genunchi. Mulţi au probleme cu articulaţiile. Ei pot dezvolta patologii în timp.

Au mai fost plângeri şi despre tratamente cu şoc electric, despre arsuri cu ţigara, despre măştile antigaz, puse pe cap cu supape închise sau prin care se introducea fum de ţigară. Din Transnistria am avut plângeri despre tortura cu produse chimice – vapori de clor, cu gasolină, cu piper sau cu substanţe medicamentoase neuroleptice sau psihotrope.

O formă de tortură e şi detenţia în izolare pentru diverse perioade de timp, în care persoana nu mai ştie de câte zile este închisă. E şi torturarea cu lumina intensă, cu întunericul, cu animalele – cum ar fi câinii sau şobolanii.
Am avut un caz când un tânăr torturat la secţia de poliţie nu îşi revenea din anxietate, deşi fusese eliberat. Cu mult greu s-a stabilit că frica sa nu venea doar de la bătăi, ci şi de la cele ce au urmat bătăilor. Pentru că leşinase când era lovit, acesta a fost dezbrăcat şi aruncat într-o celulă din subsol. Tânărul s-a trezit gol, la podea, cu şobolani pe el… Şobolanii revin mereu în coşmarurile lui.

— De ce afecţiuni suferă persoanele torturate cel mai frecvent?

— După evenimentele din aprilie, avem înregistrate 78 de persoane, dintre care 64 (sau 83%) acuză dureri de cap, ameţeli, pierderi de cunoştinţă. Alte 6 cazuri sunt diagnosticate cu surditate post-traumatică, în urma torturii “telefon” – lovituri simultane cu palmele peste urechi. În urma loviturilor, avem în asistenţă 7 cazuri de fracturi ale oaselor. Unele au necesitat intervenţii chirurgicale, inclusiv un caz agravat cu pneumothorax. De asemenea, au fost cazuri de lovituri în spate, inclusiv în zona rinichilor. La 2 persoane a fost diagnosticată contuzia renală, iar în numeroase cazuri s-a identificat nefroptoză de grad diferit, care nu a fost observată până la aceste traume, deci nu este exclusă etiologia traumatică. O mare parte dintre aceşti tineri vor avea nevoie de tratament încă mult timp.

Consecinţele psihologice necesită o abordare separată. Majoritatea dintre ei acuză insomnii, coşmaruri sau treziri bruşte la viziunea unor prăbuşiri. „Nu pot dormi” – spun tineri de 20-30 de ani. Unii au avut insomnii de lungă durată. Acestea sunt stări în care tinerii au nevoie de ajutor. De asemenea, apar stări cronice de oboseală, dificultăţi de însuşire a unor informaţii, dificultăţi de concentrare, probleme cu memoria. Am avut un caz în care doi tineri ţinuţi la poliţie în aceeaşi celulă câteva zile au ajuns la noi, dar nu-şi amintesc unul de altul. Au doar amintirea unor circumstanţe comune, a numărului celulei, a altor tineri din celulă, pe care ambii i-au memorizat, dar nu şi unul pe celălalt!

— Cum afectează aceste cazuri familiile celor torturaţi?

— Centrul nostru nu are capacitatea să deservească şi membrii familiilor persoanelor supuse torturii, cu toate ca au şi dreptul, şi necesitatea. Mulţi dintre ei au deseori nevoie de ajutor. În cazuri speciale recurgem şi la asistenţa lor. Acum, bunăoară, avem în asistenţă 22 de victime secundare – mame, soţii sau fraţi. Efectele traumelor torturii se transmit şi din generaţie în generaţie. Noi îngrijim şi un număr limitat de victime ale deportărilor. Multe dintre persoanele în vârstă, care vin acum la centrul nostru, erau atunci copii mici. Generaţia a doua şi chiar a treia din familiile deportate e afectată de aceste traume. Cercetările au demonstrat că nepoţii moştenesc problemele psihice ale buneilor. Va fi nevoie de zeci de ani pentru tratarea acestor simptome. Traumele de familie se transmit din generaţie în generaţie. Putem vorbi de sindroame ale unor grupuri care au suferit aceleaşi experienţe traumatice (sau putem spune chiar catastrofice) şi care prezintă manifestări clinice aproape similare. La fel e cu victimele deportărilor (sindromul anilor 1941 şi 1949), cele ale holocaustului, ale veteranilor războiului din Vietnam, din Afganistan (sindromul “afgan”, de care suferă şi multe persoane de la noi), ale cutremurului din Spitak etc. Acum vom vorbi şi despre sindromul “Aprilie 2009” la acest mare grup de tineri.

— Cât de pregătit a fost Centrul “Memoria” pentru numărul mare de victime din aprilie? Cine v-a susţinut?

— Sincer vorbind, nu am fost pregătiţi. Mai mult, din cauza crizei financiare, la începutul anului, am redus membrii echipei şi am revizuit bugetul. Cu toate acestea, nu am arătat problemele noastre celor care aveau nevoie de ajutor. Am depus eforturi enorme ca să găsim banii necesari pentru a le asigura un tratament gratuit, cel puţin în perioada acută a traumei. Am fost susţinuţi financiar de Fondul Voluntar al ONU pentru susţinerea Victimelor Torturii, de Amnesty International, oficiul din Geneva, de IRCT (Consiliul Internaţional de Reabilitare a Victimelor Torturii, cu sediul la Copenhaga). Aşteptăm şi un suport financiar de la PNUD – Moldova, astfel încât să avem acoperire financiară a activităţii până la finele anului.

— În curând, organizaţia Dvs. împlineşte 10 ani de muncă…

— Nici mie nu-mi vine să cred că deja au trecut 10 ani de la fondarea Centrului. Cu acest prilej, vom sărbători aniversarea pe 13 noiembrie, în aceeaşi zi cu un alt eveniment – organizarea unei Conferinţe “Victimele torturii – Documentare medicală, Accesul la Justiţie şi Reabilitare”, la care vor participa şi colegii noştri din câteva centre din Reţeaua Europeană, din Anglia, Franţa, Olanda, Germania, Danemarca şi România. Evenimentul va fi susţinut financiar de PNUD – Moldova şi, posibil, de Ambasada Franţei în R. Moldova.

— Cine au fost în acest răstimp persoanele care vă solicită ajutorul?

— Beneficiarii cantrului sunt, în fond, persoane care au fost supuse diferitelor metode de tortură, abuzuri şi violenţă în instituţii de stat, comise de către reprezentanţii autorităţilor, inclusiv cu consimţământul tacit sau încurajarea superiorilor lor. Persoane aflate în custodie sunt supuse maltratărilor fizice şi psihologice în diferite scopuri: de a obţine informaţii la dosar, de a intimida sau constrânge persoana să depună mărturii sau să recunoască infracţiuni pe care nici nu le-ar fi comis.

— De ce este important ca persoanele cu asemenea experienţe traumatice să se adreseze la Dvs.?

— O persoană cu traume fizice se adresează la oricare medic, însă persoanele supuse torturii au şi multiple suferinţe psihologice, care par invizibile, dar care lasă sechele foarte adânci, uneori pentru toată viaţa. Este nevoie ca aceste persoane să întâlnească o echipă de specialişti care ar evalua traumele suferite, starea sănătăţii mentale şi fizice şi le-ar şi ajuta să facă paşii importanţi pentru a-şi reveni.

Chiar din primii ani de activitate ne-am confruntat cu cazuri extrem de grave de tortură şi de tratamente inumane. Am încercat sa ajutăm un băiat care a fost torturat la sectorul de poliţie şi agresat sexual, ca să îşi recunoască vina. După cca 9 luni de detenţie, cu traume multiple şi depresie profundă, a dezvoltat o formă gravă de tuberculoză, care a debutat fulminant. La insistenţa noastră, el a fost transferat la spitalul de profil, dar a decedat la scurt timp după ce vina lui nu a fost dovedită şi a fost eliberat şi achitat. Nefiind vinovat, acest tânăr a suferit enorm în urma traumelor fizice şi psihologice, dar problemele nu au fost vizibile imediat şi nu au fost abordate adecvat. Desigur că i s-a tras moartea de la acele maltratări şi din cauza condiţiilor inumane de detenţie. Avem în asistenţă un caz recent, în care se bănuieşte că alt tânăr s-a îmbolnăvit de tuberculoză în condiţii similare – tortură fizică şi psihologică, care au fost un stres foarte puternic pentru organism, urmate de condiţii inumane de detenţie. Iar după cum se ştie, stresul duce la scăderea rapidă a imunităţii, iar pe acest fond pot să se dezvolte sau să se agraveze diferite infecţii şi patologii.

Trebuie să remarc şi faptul că uneori chiar avocaţii nu documentează adecvat cazurile de tortură ale clienţilor lor şi aceste victime nu ştiu ce drepturi au. Cu un avocat neinstruit, victima rămâne şi mai singură în faţa problemelor şi consecinţelor traumelor suferite. Uneori, utilizând rapoartele medico-legale şi gradarea leziunilor corporale, procurorii pot decide că nu e cazul de a deschide un dosar penal. Dar adevărul este că prezenţa oricăror leziuni corporale suspectate că au fost cauzate în custodie serveşte drept bază pentru iniţierea unei investigaţii adecvate, profesioniste şi imparţiale pe tortură şi pentru deschiderea unui dosar penal. Alta va fi problema stabilirii gradului de vină al persoanei acuzate, reieşind şi din intensitatea suferinţelor fizice şi/sau psihologice ca urmare a traumelor cauzate victimei.

— La 7 aprilie au fost şi cazuri de abuzare sexuală, în special asupra fetelor. Aţi asistat asemenea cazuri?

— Abuzurile sexuale în sectoarele de poliţie sunt, cu siguranţă, considerate o formă de tortură. Şi este o formă de violenţă mai severă decât altele. În primul rând, este foarte traumatizant procedeul de a dezbrăca o persoană în public, într-un loc neadecvat. Persoana dezgolită se simte neajutorată, iar nuditatea măreşte teroarea psihologică. Ameninţările cu abuzul sexual, fie chiar şi la nivel verbal, sunt parte a torturii sexuale.

Unele dintre tinerele care au acuzat că au fost dezbrăcate în sectoarele de poliţie după evenimentele din 7 aprilie au fost chemate la Procuratură ca să scrie explicaţii de tipul “Eu nu am fost violată”. Astfel, procurorii au calificat că faptul de a fi dezbrăcate în sectoarele de poliţie nu ar fi însemnat că ele au fost şi torturate sexual. Ceea ce nu este corect.

— Cum ar trebui să se comporte jurnaliştii cu cei care au trecut prin asemenea experienţe?

— Pe de o parte, e important ca mărturiile să fie redate din prima sursă, pe de alta – aceste persoane nu sunt întotdeauna dispuse să povestească ceea ce li s-a întâmplat. Jurnaliştii trebuie să cunoască care sunt consecinţele re-povestirii unei experienţe traumatice. Atunci când solicităm pe cineva să povestească o întâmplare complicată din viaţă, această persoană poate avea stări de şoc, leşin sau pierderi de cunoştinţă, din cauza că este foarte dureros să revină în detalii la acea problemă. Aceste stări sunt însoţite de ridicarea bruscă a tensiunii, de nervozitate sau, în cazurile grave, se poate produce chiar şi stopul cardiac. Ce poate face un reporter în asemenea situaţii? Este pregătit să susţină o persoană care trece prin asemenea stări?

Să ştiţi că avem unii tineri care, după ce au fost bătuţi de poliţie pentru faptul că au fost în aprilie în Piaţa Marii Adunări Naţionale (PMAN), de atunci – jumătate de an deja – încă nu au păşit pe acolo. Chiar dacă locuiesc în preajmă, ocolesc acest loc. Şi ei nu pot fi forţaţi să facă asta. În această vară, la 26 iunie, de Ziua Internaţională pentru Susţinerea Victimelor Torturii, am organizat un concert public. Desigur că am invitat mulţi tineri, inclusiv pe cei care au fost maltrataţi în aprilie, ca să fie împreună, să comunice. Foarte puţini dintre ei au venit, nici 10 persoane. Ei vor evita pentru o perioadă chiar şi adunările publice. Şi ei nu pot fi acuzaţi de această izolare, este vorba de pierderea unor capacităţi emoţionale, care duce la dezechilibru interior şi de comunicare, la izolare.

Depresia este o consecinţă şi o suferinţă foarte serioasă. În aceste situaţii apar sentimente distorsionate despre sine, lipsa perspectivei de viitor, aceste persoane se coboară pe sine la cote inferioare, se autoblamează pentru că au fost bătute, pentru că au strigat de durere, pentru că au plâns sau că au leşinat, sau pentru că au cedat durerii şi au semnat foi albe în baza cărora au fost inculpaţi. Astfel, poate să apară şi un efect al depersonalizării, în care persoana de până la tortură şi cea de după nu mai seamănă în comportament. Veţi auzi deseori părinţii sau profesorii spunând despre aceste persoane: parcă l-a schimbat cineva, nu mai este el.

— Ce se întâmplă cu psihicul poliţiştilor care au aplicat tortura?

— Bat alarma de ani de zile asupra acestui fenomen, şi înainte ca să fi ajuns la violenţele masive din aprilie trebuia să facem ceva. Nu e uşor acum să fie înfăptuită această conciliere naţională. Tortura e un fenomen cu două părţi implicate – pe de o parte e victima cu necesitatea stringentă de ajutor, iar pe de alta – torţionarul, cazul căruia de asemenea trebuie analizat şi gestionat. Trebuie să se stabilească clar cine este cel care a aplicat tortura, a făcut acest lucru din proprie iniţiativă sau a fost silit de superiori, sub presiune? Cine l-a învăţat metodele de tortură, sunt torţionari care muncesc în colectiv? Un fenomen ca acesta nu poate fi eradicat fără a fi monitorizat şi analizat serios. De ambele părţi sunt familiile, rudele, prietenii, colegii etc. Astfel, ajungem în faţa unui conflict şi a unei confruntări mult mai mari, care se extinde şi se amplifică în societate ca o avalanşă, care începe de la un bulgăre mic de zăpadă.
Poliţiştii pot ascunde crimele comise de oricine, dar nu şi de sine însuşi. Mai devreme sau mai târziu, ei ajung să-şi facă un proces de conştiinţă. Din experienţa internaţională, asemenea persoane ajung la o degradare de personalitate rapidă şi foarte puternică, cu abuz de alcool, droguri, medicamente, cu tentative sau chiar cazuri de suicid. În opinia mea, ar trebui asistaţi. Am atenţionat în mod repetat MAI asupra stărilor psihoemoţionale ale colaboratorilor din poliţie în corelare cu fenomenul torturii. Trebuie să fie analizate foarte atent toate cauzele apariţiei torturii pentru o prevenire eficientă. Şi trebuie căutate resurse pentru o asistenţă adecvată a poliţiştilor şi, în unele cazuri, a familiilor lor.

— Ce efecte au asupra unui nevinovat acuzaţiile false?

— Cel mai elocvent este exemplul copiilor mici. Când fac o poznă, ei acceptă mai uşor o pedeapsă. Când nu-şi simt vina, ei protestează puternic. Vă daţi seama ce se face în sufletul unui matur atunci când, prin violenţă şi teroare, este forţat să recunoască infracţiuni pe care nu le-a comis? E o catastrofă şi un haos vital, din care nu se iese foarte uşor.

— Angajaţii centrului care lucrează cu aceste persoane suferă, la rândul lor, şocuri de pe urma mărturiilor şi situaţiei pacienţilor?

— Evident, iar traumatizarea secundară (sau sindromul “de ardere”) a fost foarte acută şi persistă până în prezent, în pofida cunoştinţelor şi abilităţilor noastre cu privire la dezvoltarea capacităţilor de coping (de a face faţă stresului). Cele relatate de victime erau dincolo de orice imaginaţie.

Am luat măsuri de prevenire pentru membrii echipei, inclusiv medicaţie, ca să putem face faţă fluxului de pacienţi şi problemelor lor. Dar şi pentru societatea noastră a fost un şoc foarte puternic şi dureros. Inclusiv pentru jurnaliştii care au muncit zi şi noapte atunci, în aprilie, ca să informeze publicul despre toate câte s-au întâmplat.

Un interviu de Alina RADU



Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *