„Despre ce fel de patriotism poți vorbi atunci când poporul moare de foame, iar cei de la putere își umplu buzunarele?”

Interviu cu regizorul Dumitru Grosei

— E posibil să faci filme ieftine, dar de calitate?

— Da, chiar și în condițiile noastre, când nu avem surse de venit și nici nu avem știința de a face filme sofisticate din punct de vedere al scenografiei. Acum peste tot, inclusiv în Europa, oamenii nu stau prea bine la capitolul bani. Tehnologiile moderne permit să faci filme cu buget redus. Important este să ai o poveste bine articulată și niște actori buni care ar putea să presteze un joc actoricesc anume cinematografic, nu teatral, pentru că la noi, în acest sens, sunt mari probleme. Un actor de teatru exagerează mult, pe când în film nu poți face acest lucru și e o problemă să găsești actorul potrivit.

Până la urmă, lumea din Occident, inclusiv cea de la festivaluri, știe de unde vii tu și știe că nu ai bani, dar dacă ești prost și pretențios și vrei să demonstrezi că ești deștept, atunci te faci de rușine. Filmul „Ecouri” l-am făcut pe o scenă de teatru, unde schimbam registrul de lumină și alte procedee cinematografice, un fel de păcăleală, cu ajutorul căreia sugeram că suntem în alt spațiu, dar eram tot acolo. A fost un experiment, care nu m-am gândit că va ajunge așa de departe.

— Cum găsiți resurse pentru filmele dvs, pentru că și actorii trebuie plătiți?

— Sigur. Îmi amintesc faptul că atunci când am făcut filmul „Cadoul”, a fost un buget destul de mare, mă rog, pentru situația în care ne aflăm. În România l-am filmat. În genere, toate filmele le-am filmat în România, cu excepția „Ecouri”. Au fost specialiști de primă mână, care nu au luat bani, însă pe actori i-am plătit. Până la urmă, există o regulă nescrisă, conform căreia trebuie să remunerezi actorii. Regizorul și ceilalți rămân undeva pe generic, dar actorii sunt cei care dau „carne”.

Bani, însă, trebuiesc pentru mai multe chestiuni: transport, mâncare, tehnică, dar și pentru promovare. Eu la filmul „Ecouri”, după ce am văzut interes față de el, lucrez în continuare. Îl trimit la festivaluri, și asta iarăși este contra plată. Unele festivaluri îți acceptă filmul, altele îl resping, dar banii nu ți-i întorc.

— Și totuși de câți bani e nevoie pentru realizarea unui film?

— Dacă am cuantifica toată munca depusă la proiectul „Ecouri”, probabil, s-ar ridica la o sumă de circa 20 de mii de euro, poate chiar mai mult. „Cadoul” a depășit 50 de mii de euro.

— Cum găsiți resurse financiare și cât de complicat e să obţii finanţare în R. Moldova?

— Este la noi la Ministerul Culturii un concurs care se face o dată pe an. Însă, acolo, de obicei, câștigă cei care câștigă mereu, niște nerușinați cu relații. Nu se aplică criterii de valoare.

— Adică statul nu investește în cinematografie?

— Am nimerit în situații când persoane particulare ne întindeau o mână de ajutor, uneori chiar persoane de la care ne așteptam cel mai puțin. Trebuia să ne substituim unor instituții de stat care au buget pentru așa ceva. Acesta e lucrul cel mai grav.

— Cum se nasc ideile pentru filme?

— Moldova are foarte multe povești interesante. E un spațiu care ar putea da naștere unui anumit specific de cinematografie românească mai personalizată, ceva mai nou decât dincolo de Prut, pentru că la noi e abia în formare.

— Când scrieți scenariul unui film, vă gândiți la un anumit actor sau organizați un casting?

— După tehnologie, trebuie mai întâi să faci scenariul și, când ajungi la actor, trebuie să faci neapărat casting. Dar se întâmplă de multe ori că, atunci când scrii scenariul, te gândești deja la cineva. Acesta fapt, însă, e periculos, pentru că este o chestie subiectivă. Iar dacă vrei să faci un film bun, trebuie să fii obiectiv și să nu angajezi actori, pentru că-ți sunt prieteni, dar să găsești persoana potrivită pentru un anumit rol. La americani, spre exemplu, castingul este obligatoriu în zona de film independent.

— Apelați, totuși, la actori profesioniști sau lucrați și cu amatori?

— Uneori, este chiar mai convenabil să lucrezi cu actori neprofesioniști, pentru că actorii profesioniști de la noi, în mare parte, sunt actori de teatru, iar în teatru se exagerează și cu vocea, și cu emoțiile, pe când în film situația e alta. Camera este concentrată pe actor și el nu trebuie să exagereze, ci să fie cât mai natural, cât mai credibil. De aceea, e mai convenabil, uneori, să lucrezi cu actori neprofesioniști sau cu actori care sunt deschiși să asculte și să facă ce le ceri. Dana Ciobanu (care a jucat rolul principal în „Ecouri”, n.r.), spre exemplu, este mai mult o actriță dramatică. Ea ascultă și face ce trebuie, este deschisă. Ea continuă să învețe, ceea ce o ajută să-și dezvolte mai multe laturi actoricești. Chiar dacă, pe vremea ceea, Dana deja era cunoscută, ea nu are boala vedetelor și-și face lucrul onest. Rar întâlnești așa oameni.

— Cum găsiți surse pentru documentare? Cum reușiți să convingeți oamenii să vorbească, mai ales în fața camerei?

— Dacă vă referiți la „Staroverii”, filmul a fost făcut cu foarte mulți bani, cu 50 de mii de euro, care însemna foarte mult în 2001—2002. A fost realizat cu sprijinul Centrului Național de Cinematografie din România. Eu îi cunoșteam pe acești staroveri (creștini de rit vechi, n.r.). Celălalt film, „Oameni pe străzi”, l-am filmat singur. Am luat o cameră și umblam cu riscul de a lua o ghioagă în cap, pentru că oameni sunt diferiți, dar asta a fost. Mai am filme documentare care nu pot fi găsite pe internet. Unul este despre copiii bolnavi de SIDA – „Cronica unei morți anunțate”. Este primul meu film, din 1995. Altul este despre un cascador.

— Cred că orice regizor visează să ajungă la Cannes. Dvs ați ajuns la Festivalul de la Cannes de două ori: în 2014 cu scurtmetrajul „Cadoul” și în 2015 cu filmul „Ecouri”, care au fost proiectate în secţiunea noncompetitivă „Scurtmetraje”. Ați ajuns, totuși, în persoană la Cannes sau nu?

— Deși pare straniu, eu m-am bucurat că filmele mele nu au fost difuzate în secțiunea competitivă, pentru că, în acest caz, aș fi fost obligat să merg acolo. La Cannes, dacă te selectează la festivalul „Palmes d’Or”, nu ți se dă nimic și nu se achită nimic, doar o foiță pe care o obții în final. Dar acolo e foarte scump și, în cazul în care ești selectat, ești obligat să mergi la conferința de presă. Este un program pe care trebuie să-l urmezi, un fel de regie: să mergi pe covorul roșu, să zâmbești etc. Deși filmele „Cadoul” și „Ecouri” au ajuns la Cannes în secțiunea noncompetitivă, tot am fost invitat să mă duc acolo, dar n-am avut bani și nu am mers. Aveam nevoie de circa 2000 de euro, bani pe care-i puteam investi într-un nou proiect.

— Nu știu dacă cinematografia în R. Moldova poate aduce un venit. Dvs. din ce resurse trăiți?

— Am locuit un timp în Franța (patru ani), unde am lucrat și grădinar, și bucătar și le făceam bine pe toate, pentru că eu mă conduc de zicala: Dacă te apuci să faci ceva, fă-o bine. Când am revenit, până de curând am trăit din grădinărit, am colaborat și cu străini. Acesta era venitul principal.

— În viziunea dvs. de artist, cât umor şi cât dramatism este în actuala situaţie politică din R. Moldova?

— E clar că este o chestie tragicomică. E comic ceea ce se întâmplă, dar și tragic, pentru că noi nu putem să înțelegem faptul că nu Plahotniuc e vinovat, noi suntem vinovați. Plahotniuc este o proiecție și reflectă atitudinea și starea morală și spirituală în care ne aflăm noi, moldovenii. Dacă nu ar fi așa, ar fi alți oameni. E comic, pentru că un om ca Plahotniuc, pe care-l consider un om deștept, cu toate că nu-mi plac metodele lui… consider, însă, că este un personaj deștept, cu multă inteligență, ceea ce nu înseamnă nimic mai mult, pentru că și dracii au inteligență și sunt și draci teologi, care știu scripturile pe de rost, cu cruci la gât, îmbrăcați în episcopi și patriarhi, dar pe mine mă amuză cât de tare vrea el să fie prim-ministru.

Aspectul tragic la Filat este că el nu și-a dat seama că nu este invincibil, că nu și-a putut învinge aroganța, prostia, lăcomia de bani, care l-au dus la pușcărie. Aspectul comic este că-i plăceau femeile. Nu este el primul. Sunt exemple și în scripturi. Aspectul comic la Filat, însă, este că a ajuns într-un punct, în care nu s-a gândit, ținând cont de tehnologiile din ziua de azi, că poate fi filmat în timp ce el își satisface mendrele. Asta e comic, pentru că, dacă ești prim-ministru, trebuie să gândești și să înțelegi cu atât mai mult că ești urmărit de toate serviciile secrete. În ziua de azi, chiar și un hacker mucos poate să-ți asculte telefonul și să te filmeze prin propriul tău telefon, pentru că telefoanele de azi sunt adevărate posturi de televiziune, au aparate de emisie-recepție și, cu ajutorul internetului, putem transmite live. Se simțea, la un moment dat, o concurență între ei doi: Plahotniuc și Filat. Eu spusesem atunci cuiva că Filat o să piardă. De ce? Din cauza că Filat era prea arogant și aroganța aceasta îi întuneca mințile, pe când Plahotniuc e mai treaz la minte. Poate că-i mai înțelept. Nu mai deștept, dar anume mai înțelept. Înțelepciunea e un mare lucru. Poate fi un om necărturar și să fie mai înțelept decât unul care-l citește pe Nietzsche. Asta-i comic: cum să vorbești cu finul despre nu știu ce, cum să stai în pielea goală în casa unuia care poate oricând să te filmeze? Tu slujești un ideal. Pentru mine, este tragic faptul că el și-a bătut joc de idealuri. El a avut șansa să scoată Moldova și mulți au avut încredere în el. Iar Ghimpu e un „Sharikov”. Politica moldovenească asta e. E tragic faptul că oamenii aceștia sunt atât de mici la suflet, dar e comică latura că ei nu se văd dintr-o parte. Lumea nu e proastă, vede cât sunt de ridicoli. Politicienii noștri nici de caricaturi nu sunt buni. Încă un aspect tragic este că noi suntem ostatici ai acestei situații.

— Cum ați descrie situația actuală din R. Moldova?

— Oamenii s-au învrăjbit. Nu au încredere unii în alții. S-au dezbinat moldovenii în fel de fel de partide. Noi toți suntem oameni. Ce-s cu prostiile acestea? Se dezbină chiar și pe criterii religioase. Înainte oamenii trăiau împreună: și evrei, și musulmani, și creștini, și se înțelegeau, iar acum, brusc, nu se mai înțeleg. Nu poate fi așa ceva. Înseamnă că cineva i-a învrăjbit. Mai este o chestie tragică. Oamenii care sunt capabili să facă ceva ca să schimbe situația sunt plecați de aici, pentru că cei care pot face ceva, o pot face oriunde. Și ei pleacă în căutarea unei vieți mai bune. Nu știu nici eu cât timp o să mă mai țin. Așa și alții, nu rezistă și pleacă.

La noi în Moldova mereu te forțează să alegi răul cel mai mic, dar el tot rău rămâne, însă nu avem altă soluție. Îl votăm pe el, ca să nu votăm concurentul. Dar asta tot e o prostie. Noi suntem captivii unor stereotipuri. Nu mai putem analiza lucrurile cu mintea noastră proprie. La noi se manipulează mult cu sentimentul patriotismului, dar despre ce fel de patriotism poți vorbi atunci când poporul moare de foame, iar cei de la putere își umplu buzunarele?

— Dacă ați regiza un film despre clasa politică de la noi, cum ar arăta acest film?

— Eu am un scenariu, care este cu elemente fantastice. Este un scenariu în baza unei nuvele, scrisă de un nepoțel de-al meu pe când avea vreo 20 de ani. Eu am dezvoltat-o. Sunt personaje în care ar putea fi recunoscuți foarte ușor Mircea Snegur, Voronin, Roșca, Secăreanu și alții din perioada când erau activi.

La noi totul este ideologizat și politizat. Dacă-ți permiți să fii independent, riști să fii în afara societății, un proscris. Asta e culminația moldovenilor care merg mână-n mână cu mândria, cu orgoliul prostesc: cumpără mai multă mâncare decât reușesc să mănânce, cumpără mai multe haine de proastă calitate și scumpe decât poartă, fac case mai mari decât le trebuie, în care nici nu trăiesc (Nota bene!), numai pentru ca să crape de ciudă vecinul. Iar omul mândru e ca un bou cu belciug în nas și lanț, pe care-l hățuiești cum vrei.

— Vă mulțumim.

Pentru conformitate, Olga Bulat