Iurie Reniță, deschis şi „fără diplomaţie” despre politica externă a R. Moldova

Interviu cu Iurie Reniţă, ex-ambasador în România, Belgia şi la NATO

— Dle Ambasador, după două decenii de activitate în cadrul Ministerului Afacerilor Externe şi Integrării Europene, ce aprecieri aţi da politicii externe a R. Moldova de la ’91 până în prezent?

— Dincolo de definiţia clasică a politicii externe şi de faptul că nu sunt cea mai indicată persoană să mă pronunţ vis-a-vis de subiectul în chestiune, consider ca în cazul nostru aceasta a fost o copie fidelă a multiplelor insuccese şi profundelor decepţii, dar şi a unor realizări pe care le-a avut R. Moldova pe parcursul celor 27 de ani de existenţă. În măsură covârşitoare soarta noastră, inclusiv a politicii externe, a fost pecetluită odată cu decizia politica din 1991 de a accepta benevol „uşanka CSI-istă” în locul unei Independenţe reale şi efective, după modelul Ţărilor Baltice. Chiar dacă diferenţa dintre baltici şi noi este una foarte mare sub toate aspectele, cu certitudine ne-am fi aflat în prezent într-o altă situaţie, în niciun caz mai rea decât cea pe care o avem. E simplu astăzi să te dai cu părerea ce ar fi trebuit de făcut atunci, dar, oricum, trebuie să recunoaştem eşecurile majore care au marcat profund trecutul recent, dar şi prezentul R. Moldova.

După mine, mesajul nostru extern trebuia chiar de la începuturi să fie unul combativ, consecvent, chiar netradiţional, în acest sens existând atunci toate premisele necesare – debordantul entuziasm şi enormul sprijin popular, dar şi dorinţa nestăvilită de libertate a cetăţenilor, după dispariţia imperiului sovietic. De la ’91 încoace, aceste elemente esenţiale ale politicii externe au lipsit cu desăvârşire, cu excepţia anilor 2012-2014, când, printr-un efort comun, în special al partenerilor noştri europeni, dar şi al acţiunilor interne, am reuşit să perseverăm. Politica noastră externa niciodată nu a venit cu iniţiative de substanţă, credibile şi îndrăzneţe, ci, mai degrabă, am fost „împinşi” din spate sau duşi de mânuţă pentru a obţine unele realizări, în majoritatea cazurilor profitând şi de diversele conjuncturi favorabile regionale şi europene.

— Credeţi că poziţia respectivă se datorează proverbialei noastre abordări „ca nu cumva să deranjăm pe cineva”?

— Da, această atitudine de prudenţă exagerată şi de incertitudine permanentă ne-a costat foarte scump. A existat, indiscutabil, o legătură directă între factorul intern şi demersul extern. Din păcate, diriguitorii politicii externe de la începutul anilor ’90 n-au avut curajul de a fi o locomotivă în democratizarea şi promovarea valorilor europene. Tăvălugul agrarian din ’94, urmat de regimurile Lucinschi si Voronin (toate de sorginte sovietică), au spulberat orice speranţă de a avea o politică externă pe potriva aspiraţiilor adevărate ale cetăţenilor noştri.

În repetate rânduri am văzut declaraţiile liderilor politici de ieri şi de azi, potrivit cărora, fiind o ţară mică, trebuie să avem o politică externă echilibrată atât cu Estul cât şi cu Vestul, să acţionăm cu maximă prudenţă şi cumpătare în toate demersurile noastre diplomatice. Absolut corect! Doar că acest model de diplomaţie clasică e valabil doar într-o ţară cu condiţii politice, juridice, sociale şi economice normale, în care nu ai armata rusă de ocupaţie pe teritoriul tău, în care spaţiul informaţional şi mediatic este în întregime contaminat de manipulări şi dezinformări, drept urmare a cărora o parte considerabilă a populaţiei noastre trăieşte (şi acţionează!) cu interesele şi preocupările unui stat străin, pentru care Independenţa şi Suveranitatea R. Moldova sunt chestiuni declarative sau total ignorate.

După mine, abordările de acest gen doar au complicat situaţia noastră deplorabilă, într-un fel chiar consolidând statu-quoul actual sau contribuind direct la perpetuarea lui. Revin, iarăşi, la exemplul balticilor, care ne-au demonstrat că au avut o clasă politică cu verticalitate şi multă demnitate, au promovat o politică externă combativă, consecventă, având exact aceleaşi riscuri şi probleme cu care ne confruntam şi noi în acea perioadă.

— Autorităţilor le place să spună că, în ultimul timp, situaţia la acest capitol s-a mai schimbat… Aşa să fie?

— Sunt doar tentative, dar insuficiente. Ne cramponăm mereu de vechea şi periculoasa noastră abordare – „nu cumva să-i deranjăm”. Nu cred că am făcut „fapte eroice”, declarându-l indezirabil pe Rogozin (UE şi SUA au făcut-o înaintea noastră) sau am expulzat cinci aşa-numiţi diplomaţi ai Federaţiei Ruse. Batjocura şi sfidarea nedisimulată a acestui reprezentant al autorităţilor ruse chiar depăşise orice limită, cu atât mai mult că el a luptat în Transnistria împotriva cetăţenilor noştri. Apare fireasca întrebare: unde au fost autorităţile R. Moldova şi, în primul rând, ministrul de Externe, când acest mercenar cu mâinile pătate de sânge era desemnat, în 2012, reprezentant special pentru Transnistria? Reţineţi: pentru Transnistria şi nu pentru R. Moldova. A existat cumva vreo reacţie oficială a Chişinăului privind neacceptarea sa? Iată doar unul dintre multiplele exemple ale lipsei elementare de verticalitate a politicii noastre externe şi a diriguitorilor ei.

În politica noastră externă, ca şi în cea internă, de altfel, a existat mereu pericolul real ca o singură persoană sau un grup restrâns să decidă soarta R. Moldova. Vă amintiţi de permanentele solicitări, dar şi conflicte, de a extinde împuternicirile preşedintelui? Urmare acestora s-a trecut la regimul parlamentar, dar şi acesta n-a fost în stare să pună stavilă tendinţelor nostalgice şi autoritariste ale unor lideri de a concentra toată puterea în mâinile lor. Chiar dacă eram deja republică parlamentară, în perioada Voronin, totul era decis de acesta, inclusiv şoferii de la ambasade erau aprobaţi de el. Mi-i teamă că iarăşi parcurgem o perioadă nu mai puţin periculoasă decât cea de pe timpul lui Voronin!

— La ce vă referiţi?

— Renumitele şedinţe ale partidului de guvernământ din fiecare zi de marţi, urmate de briefing-uri, ne amintesc de faimoasele şedinţe, cu directivele de rigoare, din perioada sovietică – „В ПОЛИТБЮРО ЦК КПСС”. Apare întrebarea: care-i acum menirea şi responsabilitatea guvernului şi a parlamentului în administrarea statului, de vreme ce toate chestiunile sunt decise la şedinţele de marţi, când se iau decizii despre ridicarea plăcuţelor de înmatriculare, perfectarea permiselor de conducere, calitatea alimentelor, repararea drumurilor, salubrizarea oraşelor, organizarea alegerilor etc., etc.? Chiar să nu existe suficientă materie cenuşie în guvern şi în parlament pentru a genera idei şi soluţii la problemele stringente cu care se confruntă cetăţenii? Sau alt caz, certat rău de tot cu normele democratice. Mă refer la separarea puterilor în stat şi standardele europene: ce caută un guvern in corpore (care s-a autointitulat şi tehnocrat!) la sediul PD de pe strada Armenească? Logica elementară ne sugerează că, de acum încolo, cetăţenii, pentru a-şi rezolva problemele, trebuie să se adreseze doar la PD. Miroase a naftalină sovietică şi putinistă!

Nu putem trece cu vederea şi altă problemă vulnerabilă: ce se va întâmpla cu politica noastră externă şi cu declaratul parcurs european, dacă cei de la Moscova decid să claseze, în viitorul apropiat sau în ajunul parlamentarelor, un dosar penal de rezonanţă ce-l vizează pe un cetăţean al R. Moldova? Mai continuăm parcursul european sau revenim benevol sub „uşanka” euroasiatică a lui Dodon? Avem vreo certitudine că procesul de integrare europeană e unul ireversibil, iar acţiunile recente ale coaliţiei de guvernare nu sunt decât stratageme conjuncturale şi electorale? Sunt întrebări fireşti pentru orice cetăţean responsabil, sincer preocupat de soarta ţării sale. Mai trist e cu răspunsurile la ele.

— Dacă până la 2009 politica externă era pe potriva autorităţilor de atunci, ce s-a întâmplat cu aceasta odată cu venirea la putere, în 2009, a forţelor politice proeuropene?

— Mesajul extern a trebuit să ţină cont de noile realităţi politice odată cu debarcarea comuniştilor de la putere, să ia în considerare aşteptările cetăţenilor, care au investit enorme speranţe şi foarte multă încredere în noile autorităţi. După mine, anii 2012-2014 au fost ai diplomaţiei active, urmare căreia am realizat performanţe pe făgaşul integrării europene, dar şi al restabilirii normalităţii în relaţiile cu România şi Ucraina. Factorul extern – UE şi SUA – a influenţat de o manieră decisivă toate realizările noastre la aceste capitole. Am fi fost, cu siguranţă, într-o situaţie mai avansată, dacă în AIE-1, AIE-2, AIE-3 ş.a. politica externă nu ar fi fost apanajul exclusiv al unui singur partid. Aroganţa şi comportamentul sfidător cu care Filat şi Leancă i-au tratat pe ceilalţi parteneri pe chestiunile de politică externă au generat neîncrede, suspiciuni şi multiple fisuri în „betonul” Alianţei. Monopolizarea excesivă şi fără drept de apel, goana acerbă după capital politic şi imagine personală au blocat iniţiativele ce veneau de la alte componente ale Alianţei. Or, politica externă trebuia să fie consecinţa unui efort comun al celor de la guvernare. Cu regret, situaţia a fost total diferită, or, politica externă aducea foarte multă imagine internă şi externă, pe care şefii PLDM nu au dorit să o „împartă” cu ceilalţi parteneri de guvernare.

— Această atitudine a avut repercusiuni şi asupra ambasadorilor?

— Indubitabil. Tratamentul selectiv şi discriminatoriu în raport cu unii ambasadori îşi trage originea tot de la Filat şi Leancă, continuat ulterior de Galbur, prin promovarea ambasadorilor de partidele politice. E o practică reprobabilă. Această procedură „a prins rădăcini” urmare a lipsei unor miniştri de Externe cu autoritate, influenţă şi credibilitate. De altfel, toţi ambasadorii noştri în 2010 şi ulterior au fost susţinuţi politic de un partid sau altul, chiar dacă majoritatea erau diplomaţi de carieră. Fără intenţia de a-i ofensa pe unii colegi ambasadori, pe care-i consider profesionişti, dacă nu făceai parte din anturajul apropiat al şefilor PLDM sau PD, erai tratat cu dispreţ sau, în cel mai fericit caz, marginal. De ambele atitudini am „profitat” plenar în cele două mandate de ambasador la Bucureşti, Bruxelles şi la NATO.

— Cum vi se pare, în timp, mandatul dvs. de ambasador la Bucureşti?

— Indiferent de cine erau diriguitorii politicii externe, întotdeauna m-am ghidat în activitate de interesele naţionale, de aspiraţiile cetăţenilor, axându-mă pe proiectele economice, investiţionale, comerciale şi culturale de anvergură, care apropie efectiv cele două maluri de Prut. În România, am fost tratat cu respect şi apreciere, am beneficiat de o atitudine frăţească din partea autorităţilor, indiferent de coloratura lor politică. În relaţia cu Bucureştiul m-am străduit să fiu consecvent şi ferm, chiar dacă de la Chişinău primeam uneori instrucţiuni aberante, pe care le ignoram. Cred că cea mai bună apreciere a activităţii mele la Bucureşti au dat-o autorităţile statului român, când am fost decorat de preşedintele Klaus Johannis cu Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în grad de Mare Cruce.

— Cum a fost munca de ambasador la NATO? Ce v-a decepţionat cel mai mult?

— Deschiderea oficiului NATO la Chişinău o consider cea mai importantă realizare. Voi recunoaşte că, în acest demers, deloc uşor, am fost susţinut de premierul Filip şi de câţiva colegi de la Externe, cu excepţia ministrului Galbur, care a fost indiferent sau chiar reticent încă de la iniţierea discuţiilor la acest subiect. De altfel, nici un prim-ministru sau ministru de Externe care s-au perindat la putere de la 2014 încoace (cu excepţia lui Filip) nu au manifestat interes faţă de acest subiect. Mai mult, s-au străduit să-l evite, în virtutea vulnerabilităţii acestuia.

Vis-a-vis de decepţii, aş aminti doar două din multiplele pe care le-am avut. Prima este legată de întrevederea preşedintelui Dodon cu Secretarul General adjunct al NATO, Rose Gottemoeller, la Cartierul General al NATO. Dodon s-a comportat, şi atunci, ca un veritabil reprezentant al unui stat străin, în niciun caz al R. Moldova. Retorica şi mesajele transmise de el au coincis sută la sută cu ale Kremlinului. Niciun cuvânt despre prezenţa ilegală a trupelor ruseşti – cel mai mare pericol pentru securitatea naţională şi teritorială a R. Moldova. Sau tonul ameninţător că ar fi bine să nu mai deschideţi oficiul NATO la Chişinău, deoarece „noi, socialiştii”, îl vom închide imediat cum venim la putere după următoarele parlamentare. Ulterior întrevederii, în discuţiile cu cei de la NATO, am aflat că aceştia erau derutaţi de limbajul şi comportamentul „diplomatic” al lui Dodon, similar celui al lui Rogozin, reprezentantul Rusiei la NATO în 2008-2011.

A doua mare decepţie se referă la ratarea aprobării Strategiei Securităţii Naţionale (SSN) care, timp de doi ani, a fost „în examinare” la guvern, ulterior fiind retrasă definitiv de Dodon. Am insistat în repetate rânduri în faţa autorităţilor ca aceasta să fie adoptată cât mai curând, pentru a beneficia de noi proiecte, de noi contribuţii financiare. Pentru NATO, pentru statele membre, SSN e cel mai important document. În baza acesteia sunt promovate şi finanţate proiecte umanitare, civile şi militare pentru ţările partenere, din care facem parte şi noi. Neadoptarea SSN a cauzat ratarea a milioane de euro, atât de necesare sistemului nostru de apărare şi de securitate. Nu vreau să cred că a fost un aranjament politic (troc) între guvernare şi Dodon, pentru a-i tempera celui din urmă abordările profund ostile faţă de relaţia noastră cu NATO.

— De ce aţi fost revocat din funcţia de ambasador la nici jumătate de mandat, care a fost motivul oficial? Cine v-a rechemat?

— În cei peste 20 de ani de activitate la Externe sunt la a treia revocare. Prima a avut loc în 1999 la indicaţia expresă a ex-preşedintelui Lucinschi. Atunci activam la Ambasada noastră în SUA. Acesta, împreună cu miniştrii de Externe şi al Apărării, au participat la Summit-ul NATO din Washington. În cadrul discuţiei de la ambasadă, i-am sugerat şefului statului să desemneze un ataşat militar în SUA, argumentând că vom avea multiple beneficii financiare, militare şi politice. Nu a urmat niciun răspuns la propunerea mea, în schimb, peste o săptămână, am primit ordinul de rechemare din misiune (desigur, recunoaşteţi stilul clasic sovietic).

Cea de-a doua s-a produs în 2003. După 4 ani de activitate în Misiunea OSCE din Croaţia am revenit la Externe, fiind trimis acolo de autorităţile noastre prin modalitatea de secondment. N-am mai fost reangajat, deşi erau obligaţi. Am fost declarat persoană indezirabilă la Externe pe toată perioada regimului Voronin.

Ultima revocare a fost vârf la toate, fără vreun motiv legal sau vreo explicaţie plauzibilă. A fost eminamente o răzbunare, răfuială politică. N-am fost niciodată membru al vreunui partid nici în perioada sovietică, nici de la ’91 încoace. Cei care au avut „grijă” de revocarea mea sunt Leancă şi Galbur, aprobată, bineînţeles, de Plahotniuc. Galbur şi Filip au pus în aplicare indicaţia, iar Dodon a semnat decretul cu multă satisfacţie şi recunoştinţă autorilor pentru „well done job”.

— Cu Leancă şi Galbur aţi lucrat ani buni la Externe. Chiar nu cunoşteau că veniţi din diplomaţie şi nu de pe liste de partid?

— Este argumentul cel mai convingător că e vorba de o răzbunare politică. În opinia unor experţi naţionali în politică externă, pe care o împărtăşesc şi eu, prezenţa lui Galbur la conducerea Ministerului de Externe a fost o simplă umplutură de funcţie. Nu a produs nimic semnificativ. A fost cel mai insipid ministru, manifestându-se prin atitudini anti-româneşti şi anti-NATO. În toate funcţiile de conducere, inclusiv cea de ambasador la Moscova, a fost promovat, pe criterii politice, de Filat şi Leancă, iar anterior de ex-ministrul Stratan.

— De ce a fost nevoie de instituirea unei noi funcţii guvernamentale, cea de vicepremier pentru integrare europeană?

— După mine, această funcţie presupune 95% de muncă asiduă şi extenuantă la Chişinău, deoarece suntem restanţieri cronici la multiple capitole în relaţia cu UE, şi 5% deplasări şi dialog cu partenerii europeni. Explicaţia e simplă: avem deja un ministru de Externe, căruia îi revine, conform statutului, fişei de post şi practicii internaţionale, promovarea dezideratelor externe (pe pagina oficială a Guvernului lipseşte descrierea concretă a „domeniilor de competenţă” ale vicepremierului pentru integrare europeană). Deocamdată, observăm că raportul procentual e inversat. Cu certitudine, nu devenim mai credibili sau eligibili în relaţia noastră cu UE, dacă cei doi demnitari guvernamentali, la o distanţă de doar câteva zile, sunt prezenţi la Bruxelles sau la Bucureşti, „călcându-se pe picioare”. Îi doresc lui Leancă să reuşească, deoarece e o funcţie extrem de responsabilă, dar cunoscându-i stilul de lucru şi activitatea anterioară la Externe, când foştii colegi îi scriau inclusiv speech-urile pentru şedinţele şi congresele PLDM sau mergeau în locul lui la întâlnirile cu alegătorii din Cimişlia, nu aş fi atât de optimist. De altfel, constat că Iurie Leancă face parte din categoria marilor profitori şi oportunişti, valabili pentru toate regimurile politice. Cred că ar fi indicat să ne amintim aici de actul de trădare cu Palanca (caz uitat), de plăcuţele diplomatice de înmatriculare pe multiplele maşini de lux ale lui Şor de la Moscova şi de relaţia specială şi privilegiată cu acesta, de furtul miliardului, pe când el era prim-ministru, de concesionarea Aeroportului internaţional Chişinău unei firme KGB-iste din Rusia, de compromiterea aproape iremediabilă a aspiraţiilor de integrare europeană, de enorma decepţie pe care au provocat-o sutelor de mii de cetăţeni, care i-au susţinut cu ţărie, crezând în promisiunile lor de a trăi într-o ţară mai bună, mai prosperă, mai europeană, fără corupţi.

— Dar cum vi se par recentele declaraţii unioniste, făcute de Iurie Leancă?

— Vis-a-vis de recentul unionism al cetăţeanului Leancă, i-aş aminti distinsului fost coleg despre întrevederea pe care i-am organizat-o la Cotroceni cu preşedintele Băsescu, în cadrul căreia, dincolo de alte aspecte, s-a vorbit despre românism, unionism şi despre opţiunea europeană a Balcanilor de Vest în cazul R. Moldova. Nu voi elucida alte momente, deoarece toate acestea s-au regăsit plenar în declaraţiile publice ulterioare ale lui Traian Băsescu vis-à-vis de politicianul Leancă. Declaraţiile unioniste ale lui Leancă comportă o conotaţie exclusiv electorală, scopul lor fiind fragmentarea forţelor cu adevărat unioniste. Coagularea acestora a devenit un proces ireversibil, ce nu mai poate fi neglijat. Mai degrabă a primit indicaţii de la „săfu’ în troikă” ca să obţină cele 6% pentru accederea în Parlament pe seama segmentului unionist. Nu am nici cel mai mic motiv să cred în „unioniştii de serviciu”.

— Speraţi să câştigaţi procesul împotriva deciziei de revocare anticipată din funcţie?

— Altfel nici nu m-aş fi adresat în instanţa de judecată!

— Ce faceţi mai departe?

— Aştept cu nerăbdare primăvara calendaristică şi cea politică, în speranţa de mai bine pentru toţi şi pentru mine.

— Vă mulţumim.

Pentru conformitate, Ziarul de Gardă