Principală  —  Interviuri   —   Decât să fii lăutar…

Decât să fii lăutar…

266-blajinu2Interviu cu Dumitru Blajinu, violonist, dirijor şi artist emerit
al R. Moldova

 

 

— De fapt, cum aţi început să cântaţi?

— De la 5 ani. Tata, un ţăran de la Pererâta, era un trompetist virtuoz, dar cânta şi la ţambal, la contrabas. Aşa a fost creat şi taraful de la Pererâta, cunoscut în toată zona de nord, taraf cu lăutari din două familii: Vieru şi Blajinu.

Taraful era compus din Ion Vieru şi tatăl lui, tatăl meu, iar când am crescut – m-am alipit şi eu. Ţambalul era în casă la noi, făcut de Ion Vieru – un meşter extraordinar. Făcea lucruri care păreau crescute, nu lucrate de mâini de om. Şi viori făcea.

Taraful din Pererâta cânta la toate balurile din ţinutul Lipcani. Cântecele erau cele populare, culese de la oameni. Era tineret care se ducea peste Prut, la Rădăuţi, la bal. Orice cântec nou apărea acolo, îl luau la ureche şi veneau acasă, şi Ion Vieru îl interpreta pe loc. Au fost şi valsuri, tangouri, diferite – aşa veneau cântecele de peste Prut la noi în sat, de la ureche la ureche, din gură în gură.

— Câţi ani aţi cântat în acest taraf?

— În 1944 au fost luaţi toţi bărbaţii din Moldova la război: tineri, cu copii – toţi de-a rândul. După câte m-am convins, moldovenii au fost cu toţii puşi pe linia întâi. „Ştrafnoi batalion” se numea. Pe oricare l-am întrebat mai pe urmă „Unde ai luptat?”, toţi mi-au răspuns: „Ştrafnoi batalion”. Acest batalion era primul pe linia de foc, iar soldaţii de acolo au murit primii.

Şi tata a fost înrolat în Armata Sovietică. A ajuns în Cehoslovacia, pe frontul II ucrainean. Pe linia întâi fiind, într-o zi au fost făcuţi una cu pământul. După luptă, când s-a făcut apelul, tata nu a răspuns. Am primit o scrisoare în care am fost anunţaţi că tata e mort.

— Cum aţi supravieţuit, împreună cu mama?

— Mama a făcut praznic… (Pauză.) Nu pot povesti momentele astea. Nu le-am putut povesti niciodată… Mama muncea să ne creacsă pe noi, doi copii. Într-o zi, conducerea satului le-a oferit femeilor vădane pluguri ca să îşi are pământul, în ziua ceea s-a întors tata. A fost rănit la picior pe câmpul de luptă şi dus la un spital. Cei din unitate l-au crezut mort.

Şi noi îl ştiam de mort. În ziua ceea, aveam pe atunci vreo 8 ani, a venit verişorul meu cu desaga tatei în spate. Intră şi spune: „Vine moşul Nicolae”. Mă uit la el şi-i zic: „Ce, eşti nebun? Tata e mort”. Toţi bărbaţii din sat au fost omorâţi pe frontul II ucrainean. I-au amestecat cu pământul. Fusese stabilit din timp că Moldova trebuie condusă altfel. Au omorât bărbaţii. Au rămas femeile văduve. După asta, multe s-au căsătorit cu soldaţi ruşi, s-a amestecat totul.

Aşa, privind la desaga tatei, văd că în ogradă lumea începe să se adune ca la nuntă. Pe drum venea tata – din urma lui un alai întreg, să vadă minunea – a fost mort şi a înviat.

Când a intrat în ogradă, nu-l mai vedeam. De lacrimi nu-l vedeam. M-a luat în braţe, dar eu nu-i puteam vedea nici faţa. Pe urmă, mult timp veneau văduvele la tata şi întrebau: pe-al meu nu l-ai văzut? „Tu aşteaptă-l, că el o să vină. Iată eu am fost mort şi am venit”, le zicea el bietelor femei.

— Care a fost prima Dvs. vioară?

— Când era tata la război am obţinut-o. Era o familie de ţigani în sat, băiatul lor cânta la vioară, avea una mică. Băiatul crescuse mare, şi au decis să o vândă. Mama a cumpărat-o pentru mine. Apoi, după ce a venit tata, am început a cânta cu vioara în taraf, aşa, la ureche, prindeam toate melodiile.

Pe la 10 ani, după război, în Moldova a fost prima olimpiadă republicană, intitulată „Sport şi muzică”. Eu şi tata am participat în doi: eu la vioară – tata la ţambal. Am fost apreciaţi printre cele mai bune echipe, am ocupat locul doi pe Moldova.

— V-aţi născut pe malul Prutului. Părinţii au fost români în acte?

— Da, ne-am născut în statul român. Satul Pererâta, plasa Lipcani, judeţul Hotin. Nu era niciun raion atuncea, judeţe erau: Bălţi, Hotin. Acum vreau să îmi fac actele, dar nu vor să îmi dea un document veridic cu judeţul Hotin, îmi scriu raionul Briceni.

— Cum a fost venirea sovieticilor la Pererâta?

— Românii au plecat prin ’42. Când am venit într-o zi la şcoală – uşile erau deschise, şcoala pustie. Toţi învăţătorii plecaseră în România, căci veneau ruşii.

Pe şosele, cu maşini, cu tancuri, veneau sovieticii. Soldaţii cântau. Ţin minte şi acum două cântece pe care le-am prins privind la ei. „Katiuşa” şi „Tri tankista”. Am reţinut melodia, şi, pentru că nu ştiam rusa, am reţinut versurile deformate: „Tri tankistî, tri vesiolî drula, ekipai maşina boievoi”. La fel am reţinut şi versurile din celălalt cântec: „Vâhodila naberi Katiuşa, na visokii naberi krutoi”.

— Ce a fost cu şcoala?

— Când era pe sfârşite războiul, a venit o învăţătoare la şcoală. Scriam cu grafie latină. Nu ne-au mai întrebat dacă vrem noi chiriliţă sau nu vrem, nu s-a făcut nicio consultare a opiniei publice. S-a trecut automat. O săptămână am învăţat alfabetul rus şi am mers mai departe.

— Oamenii cum au reacţionat la venirea ruşilor, la schimbarea grafiei?

— Da cine-i întreba pe dânşii? Popor schingiuit şi distrus. În ’46 au venit de la raion, să ne ia pâinea. Trebuiau să îndeplinească planul cu postavka de pâine la stat. Ordinul spunea, de fapt, să se ia surplusurile de la bogaţi, lăsându-le mâncare pe un an de zile. Cei bogaţi, însă, aveau şi arme de vânătoare, şi ţăpoaie, şi putere. Cu ei nu se punea nimeni.
Aşa că planul a fost îndeplinit pe seama săracilor. Noi, 4 suflete, aveam 2 saci pe toată iarna: unul de grâu şi unul de porumb. Mai era un tăbâltoc mic. Ei au urcat în pod şi au luat cei doi saci, ne-au lăsat tăbâltocul. Erau cu soldaţi înarmaţi, cu căruţa.

Aşa am intrat în iarnă, cu un tăbâltoc. Am avut 4 oi, au fost tăiate toate. Carnea a fost pusă în sare. Toată iarna atâta am avut – câte o bucăţică de carne de oaie foarte sărată, fără pâine, fără nimic.

Mă urcam mereu în pod, de foame, poate să găsesc ceva de mâncare. Într-o zi văd pe sub streaşină găuri de şoareci. Am luat o strună de ţambal, am făcut o cheutoare şi scotoceam ca să prind vreun grăunte. Într-un sfârşit – am reuşit să scot. Era o fasole. Repede la măsea. Mi-a crăpat imediat măseaua – era foarte tare fasolea.

Au urmat şi opincuţele de piele pe care le-am avut. Le-am spălat, le-am fiert…

În primăvară – toată zestrea mamei a plecat în Polonia, în schimbul câtorva kilograme de cartofi. Pe urmă – mai multe drumuri la Bălţi, la fabrica de zahăr. Luam de acolo jomul de sfeclă, fermentat. Cei care nu mai răbdau şi mâncau acolo – mureau pe loc. Mama spăla acasă jomul cela în multe ape, apoi îl cocea – asta era mâncarea.

În vară, la scoală s-a organizat o tabără de copii, îi acceptau doar pe cei care învăţau bine. Dădeau mâncare gratis. M-am dus şi eu, am luat vioara. M-au văzut conducătorii taberei şi imediat mi-au zis: „Hai, cântă”. Le-am cântat şi le-a plăcut mult, probabil, căci au început să mă îndemne să mai cânt. Eu am început să plâng: nu mai puteam cânta, îmi era tare foame.

M-au primit la tabără. Ne dădeau „kilka” cu pâine şi ceai. Cu asta ne-am salvat.

266-blajinu3— Dar aţi continuat să cântaţi?

— Cântam pe la nunţi. Doamne, frumoase erau obiceiurile, dar distrugătoare pentru lăutari. Iarnă, frig, în trei camere – că aşa erau casele ţărăneşti pe atunci, pline de nuntaşi, trebuia să cânţi zile în şir. Şi obiceiul cela de a servi cu „stopka” toată nunta… Trebuia să cântăm la fiecare pahar închinat, cântam de leşinam, câte 20 de minute la fiecare. Ne duceam de vineri la nuntă, cântam sâmbăta şi duminica, la Biserică şi acasă. Când în Biserică era cununia, îi cântam tineretului care dansa afară. Apoi, nunta mergea la mireasă, la nun, la socrul mare acasă, toată ziua trebuia să cântăm. Nu-mi simţeam nici degetele de la mâini, nici picioarele de frig.

Seara, se duceau să mai dea mâncare la animale şi veneau la masa mare, şi de acolo – se cânta până la ziuă, primul rând de închinat stopka, al doilea, al treilea, al patrulea, unii ajungeu prin strujeni, iar eu muream de somn.

Eram cel mai mic din taraf, de aceea uneori mă lăsau pe cuptor oleacă, la călduţ. Odată, s-au dus după socrul mic să-l aducă la masa cea mare. Am aţipit puţin, dar m-au trezit imediat – nuntaşii au venit, dar ceilalţi lăutari nu erau. M-au pus într-un colţ pe o laiţă să cânt singur. Cântam cu ochii închişi, ei ascultau şi râdeau. La un moment, mă uit la lampă – văd doar un punct roşu. Am orbit de un ochi. Peste o oră-două – la fel şi cu stângul – doar un punct. Am orbit de oboseală. Trei nopţi nu dormisem, cântasem încontinuu. Dimineaţă nu mai puteam deschide ochii. Mi s-au scurs ochii de oboseală.

Nu era medic, n-aveam cui mă plânge. Mi-a trecut mai târziu, dar mi-am blestemat zilele – decât să fiu lăutar, mai bine…

— Aţi încercat să vă lăsaţi de vioară?

— Am lepădat atunci muzica. M-am dus la Lipcani şi m-am angajat la un combinat de croitorie. Ucenic, apoi ajutor de maistru. Şi tocmai am aflat că la Casa de Cultură din Lipcani era un acordeon. Încetul cu încetul, m-a atras acordeonul. Directorul a văzut că deja prindeam cântecele şi m-a invitat să cânt la dansuri, serile. Între timp, am văzut că la croitorie nu era prea simplu. Fiarele celea de călcat cu cărbuni îmi ardeau faţa, praful de la stofe mă înăbuşea. Mi-am zis atunci că nu-mi ajunge aer şi am trecut la Casa de Cultură.

Pe la Lipcani, l-am cunoscut pe Victor Ciutac, din Şirăuţi, sat vecin. Într-o zi îmi scrie că e la Bălţi şi că a fost angajat ca actor – se deschidea trupa moldovenească la Teatrul din Bălţi, venise un regizor foarte talentat, Boris Harcenko. El a înfiinţat trupa moldovenească.

„Mitică, s-a deschis Teatrul la Bălţi, vino”, mi-a scris atunci Ciutac. Iau acordeonul şi plec. Regizorul mă ascultă. Îi trebuia muzică pentru primul spectacol, „Chiriţa în Iaşi”. Avea nevoie de o polcă, de încă nişte creaţii. I le cant. Deodată, îmi zice: „99% vî prineatî”. Am trecut cu munca la teatru. Lucram la spectacole. Ne duceam prin sate. Totuşi, la spectacole se făcea puţină muzică, iar eu vroiam ca muzica să iasă pe primul plan.

— Cum aţi ajuns la Chişinău, totuşi?

— Peste o vreme am revenit la Lipcani. Acordeoanele erau destul de defectate, de aceea într-o zi m-am pornit la Chişinău să le repar. Auzisem că pe la Chişinău se află Petrică Sârbu, un acordeonist bun, care venea dintr-un sat vecin, de la Bădragi. Petrică lucra la Curbet atunci, în ansamblul „Joc”.

A doua zi, Furnică, Mocanu, Curbet – toţi împreună , cu Petrică Sârbu, au aranjat o masă, au adus şi o vioară, şi acordeon, şi ne-am apucat de cântat. Curbet mi-a zis atunci: dacă îţi propun să vii la noi să lucrezi, vii?

I-am zis că nu ştiu dacă voi putea face faţă. Atunci, făceam şi cursurile prin corespondenţă la Teoria Muzicii, la Casa de Creaţie Populară din Leningrad. Curbet vroia să cânt pentru repetiţii, majoritatea creaţiilor populare le cunoşteam.

Am revenit la Lipcani. Într-o seară, eram la Casa de Cultură, mă cheamă cineva la telefon. Era Curbet, tare indignat: „Tu eşti om, ai soveste?”, striga la mine. Mi-a spus că mi-a trimis scrisori şi telegrame că mă cheamă la „Joc”, iar eu nu răspund. Nu primisem nimic. „Dar vii la lucru la noi sau nu? Mâine te aşteptăm!”, a spus el.

Mă duc la directorul Casei de Cultură, căci am înţeles că el a ascuns scrisorile. A început a bombăni că muzicanţi buni trebuiesc şi la Lipcani. A doua zi mi-am luat acordeonul şi am plecat. Am trăit la Curbet o perioadă, pană mi-au dat cămin.

— Ansamblul „Joc” de atunci era tot atât de bun ca acum?

— Era multă muncă, de aceea au fost buni. Şi eu lucram câte 12 ore pe zi. Era norma de 4 ore, dar se pregăteau pentru Zilele Moldovei la Moscova. Lucram 4 ore cu băieţii, patru ore cu fetele – şi seara patru ore cu toţi împreună. Dar cât colb înghiţit, câtă sudoare respirată. Era greu.

Tocmai atunci, am auzit că Sulac a trecut la Filarmonică şi că împreună cu Burdin vrea să facă un ansamblu tineresc, un fel de taraf. Ne-am adunat câţiva băieţi: Victor Copacinschi – la ţambal, Brânzilă – la clarinet, eu – la acordeon. Sulac a observat că eu lucram cu aranjamentele muzicale. Îmi făcusem un solo la acordeon, apoi un solo la nai – că îmi era drag naiul.

Mi-l dăruise un prieten din Costicenii din Noua Suliţă, Tudor Captari, era viorist, dar cânta şi la nai. Am fost primul care a scos naiul în scenă. La Filarmonică băieţii l-au îndrăgit imediat. Petrică Zaharia, care cânta la fluier, şi-a făcut singur nai. Apoi alţii au început să-l înveţe, să-l meşterească.

— Cum vi-l amintiţi pe Nicolae Sulac?

— Îşi cânta cântecele: „Păpuşică–Păpuşoi”, „Frumoase-s nunţile-n colhoz”. Oamenii îl primeau foarte bine. Când a văzut că fac aranjamente pentru instrumente, s-a lipit să îi fac şi lui aranjamente muzicale – ba o melodie, ba alta. Zicea aşa: uite ce-i frumoasă melodia asta, fă-o, te rog. Nu prea aveam timp. Trebuia să fac lucrările pentru studii la Leningrad, aveam şi solo la acordeon, trebuia să mă ocup permanent şi la nai, toată ziua era prinsă. Noaptea îmi rămânea să fac partituri.

Aşa i-am făcut vreo 40 de piese. Le auzea, mi le cânta, şi eu le puneam pe note. De la moş Vasile Zamfir, viorist din satul lui, Sadâc, de acolo aducea multe melodii.

Dar multe nu le primea consiliul artistic. Mai ales doinele, care îi plăceau atât de mult lui Sulac, îi făceau şi dureri de inimă. Doinele nu erau primite că erau de jale. Sulac tocmai plângea uneori – cum, dacă doinele sunt atât de frumoase! Mai ales „Mioriţa”! Dar despre „Mioriţa” se spunea că cheamă oamenii la revoluţiei. Nebunii. A ajuns el până la Lucinschi atunci şi a obţinut dreptul de a cânta „Mioriţa”. Am compus o doină – Sulac spunea textul, apoi doina trecea treptat în melodia românească a „Mioriţei”, a ieşit destul de frumos.

Era greu la Filarmonică, am plecat şi am mai muncit în câteva locuri. Aşa am aflat despre un concurs internaţional al tineretului, care a fost organizat la Moscova, în 1967. Am făcut toate pregătirile şi repetiţiile şi am luat acolo locul I şi Medalia de Aur.

— A fost o recunoaştere la nivel de URSS pentru cultura din Moldova. Aţi primit şi acasă onorurile respective?

— Şi da şi nu. După ce am revenit de la Moscova, am fost invitat la Teleradio Moldova să creez o orchestră de muzică populară. A fost anunţat un concurs, am depus dosarul. Lozan, preşedintele de atunci al Teleradio, m-a invitat la el şi m-a întrebat dacă aş putea crea în cadrul acestei instituţii o orchestră bună, pe care să o asculte toţi la radio.

N-am pus problema salariului sau a gazdei. Aveam o dorinţă mare de a face muzică. La Teleradio exista deja o orchestră, care cânta, dar nimeni nu o asculta. Pentru că îşi băteau joc de muzica populară. Erau străini de folclor. Făceau doar bani.

Aşa am fost selectat pentru acest post. Mi s-a permis să iau 12 muzicanţi, i-am selectat, am format orchestra şi, zi şi noapte, făceam aranjamente muzicale pentru fiecare membru al orchestrei, pentru fiecare cântec.

S-a stabilit că repetiţiile vor avea loc în studioul 5 de la radio. Venim prima zi la repetiţii şi găsim uşa bătută în scânduri. Studioul a fost închis la reparaţie generală. Am înţeles atunci că sunt forţe care nu doresc o orchestră nouă, cu muzică populară adevărată, şi mai târziu m-am convins ce putere de minciună aveau şi câte piedici au putut pune aceste forţe.

Deci, atunci, au stricat studioul, era atât de bun, era ca o orgă, avea pereţii parcă de nuc. Aşa a fost închis pe o perioadă nedeterminată. Nu mai zic că, după reparaţie, studioul arăta ca un sarai.

Am întrebat atunci redacţia muzicală ce e de făcut. Au zis să căutăm temporar o casă de cultură pentru repetiţii. Orchestra cea mare s-a dus la Clubul Fabricii „Steaua Roşie” şi i s-a acordat spaţiu pentru repetiţii, zilnic de la 10.00 până la 14.00.

Directorul a zis că ne primeşte şi pe noi, cu mare drag, dar de la 12 noaptea. Şi mi-a explicat că de dimineaţă are orchestra Teleradio, apoi – adunările de producţie ale fabricii, iar de la 6 până la 11 noaptea – colectivele de amatori. Şi o oră – trebuia să se răcorească panoul de electricitate, care se înfierbânta peste zi. Dar de la 12 noaptea, directorul a zis că putem repeta până dimineaţa.

Am adunat băieţii şi le-am spus că ne împrăştiem, căci nu avem unde lucra, decât noaptea. Ei erau atât de însetaţi de muzică, încât au spus că vor să muncească noaptea. Petrică Sârbu s-a făcut regizor atunci, vroia să practice, toţi erau plini de entuziasm. Am început să lucrăm de la 12 până la 4 dimineaţa. Am făcut repertoriul, l-am imprimat. Era anul 1968 şi premiera se pregătea pentru 1 Mai.

Toţi membrii orchestrei erau tineri, inclusiv soliştii: Ion Paulencu, Nina Ermurachi, Veronica Mihai, Simion Cemârtan. Mulţi dintre ei erau studenţi, trăiau la căminul studenţesc, şi în vacanţe aveam probleme cu cazarea – căci nu aveau unde sta pe perioada repetiţiilor.

Aveam doi studenţi foarte talentaţi – Simion Duja, clarinetist, şi Ion Josan, violoncelist, oameni de frunte în ziua de azi. Deci, în ziua în care urma să fie difuzat, în premieră, concertul orchestrei „Folclor”, au băut şi ei câte o bere şi s-au dus la cămin, era acolo un televizor pentru toţi, ca să vadă concertul. În momentul acela, câţiva studenţi ruşi priveau filmul „Trembita” pe programul II. Băieţii au spus de premieră, de concert. S-a început o altercaţie. A venit poliţia şi a stabilit cauza: naţionaliştii sunt de vină, au vrut muzică naţionalistă. Băieţii au fost reţinuţi pentru o perioadă şi asta a fost o lovitură grea pentru orchestră. Dar am mers înainte. Am adunat piese, le-am pus pe note pentru diverse instrumente populare şi am înregistrat concerte.

Mai târziu, am aflat că au început să vină scrisori, veneau cu sutele şi miile, nu doar din Moldova, ci şi din Ucraina, din România. Oamenii îşi exprimau bucuria şi dragostea faţă de muzica naţională cântată de orchestra „Folclor”. Erau cântecele populare cele mai simple, le-am împrospătat, le-am aranjat frumos, ca să ajungă cuvântul la inima omului.
Între timp, orchestra avea succes, eram invitaţi în diferite localităţi. Într-un sat, după concert, preşedintele colhozului şi secretarul de partid ne-au chemat la o masă, şi unul dintre ei zice: „Tovarăş Blajinu, aţi făcut un lucru extraordinar. Când nu era orchestra „Folclor”, mergeam pe la case şi găseam strelka de la aparatele de radio la 2000, la undele lungi, ascultau Bucureştiul. Da’ de când aţi venit cu „Folclorul” – oamenii ţin strelka la 350, la Chişinău.

— Deci, i-aţi rupt pe oameni de la România?

— Pur şi simplu am readus muzica populară în casele oamenilor. Dar asta mi-a jucat festa. După ce a fost pusă pe picioare orchestra, cu repertoriul creat şi creaţiile scrise, am fost învinuit că cânt româneşte, şi nu numai. Până la urmă, două scrisori anonime, scrise din interiorul radioului, au adus la decizia oficială că trebuie să fiu concediat. Ulterior, toate creaţiile mele au răsunat mereu la radio, dar niciodată nu mi s-a pronunţat numele, iar din arhive – a fost şters numele meu.

— Vă mulţumim.

Pentru conformitate,
Alina radu