Principală  —  Interviuri   —   De ce "Inimă de câine",…

De ce „Inimă de câine”, dacă eu am „Suflete moarte”?

Un interviu cu maestrul Petru Hadârcă

— Dle Petru Hadârcă, gata, s-au încheiat alegerile. Cum vi se par rezultatele?

— Nu mai ştiu dacă interesează pe cineva ceva, dacă interesează alte opinii, dacă mai contează eforturile mele ca artist sau eforturile altor artişti care încearcă, de ani de zile, să spună nişte adevăruri, chiar şi în condiţii vitrege. Mi-i întuneric pe suflet şi parcă am un nod în gât… Poate că merităm ceea ce avem? Cred că aceste rezultate pot fi interpretate ca un barometru al culturii, al inteligenţei, al verticalităţii, al poziţiei noastre civice. De la o electorală la alta avem şansa să demonstrăm dacă am evoluat alături de lumea civilizată sau am rămas codaşi, repetenţi şi ne întoarcem la sapă de lemn, la epoca de piatră.

— Sondajele la ieşirea de la urne au bulversat electoratul… În scurt timp, însă, s-a constatat că marja de eroare a fost de 7—10%. Ce credeţi despre acest fel de cercetări sociologice?

— Ori electoratul nostru e făţarnic, nu e sincer şi, atunci când iese de la vot, spune una, când, în realitate, a făcut cu totul altceva, ori aceşti autori de sondaje sunt nişte amatori… Nu vreau să cred că alegătorii, spunând că votează cu capul, de fapt, votează cu co…muniştii.

— Vladimir Voronin, în calitate de decan de vârstă al noului Legislativ, s-ar putea să prezinte şedinţa de inaugurare a Parlamentului. Cum vă imaginaţi acest eveniment?

— Eu cu mortul stau la masă, eu cu mortul stau în casă… Asta e senzaţia pe care o trăiesc de la 28 noiembrie încoace.

— Care, totuşi, a fost partea frumoasă a zilei de 28 noiembrie?

— M-a impresionat dorinţa de a vota a celor plecaţi la muncă peste hotare, deşi, se pare, noi am fost prost pregătiţi să primim, să acceptăm voturile lor. S-ar putea ca, până la urmă, acele „buletine de vot” improvizate pe foi A4 să nu fie recunoscute drept valabile. În acest caz nu ştiu cum ne-am putea spăla de ruşinea pe care ar trebui să o avem faţă de ei.

— Cum credeţi că vor evolua lucrurile?

— Mă bucurasem, după exit-poll, că scăpăm de comunişti şi îmi ziceam că mai avem de făcut un pas, să scăpăm de pupcurişti, care sunt, se pare, mai puternici şi chiar mai periculoşi decât comuniştii. Dacă nu vom decide cât de curând în ce direcţie să privim, am putea rămâne la cheremul acestora pentru mult timp înainte.

— Cine, totuşi, a jucat festa electoratului de orientare democratică?

— Ar fi foarte multe de spus. În primul rând, în ultimul an, în acest an electoral, clasa politică ar fi trebuit să mai uite de rânză şi să se ocupe de altceva. Pe de altă parte, ar fi trebuit să-şi ajusteze mesajele la electoratul de la noi, care, se pare, e frământat de neîncredere şi sătul de politică. Şi alegătorii, cu ambiţiile lor, şi-au făcut-o. Ei nu au profitat, cum ar fi trebuit, de acest an de deschidere, de pluralism de opinii, de o mai diversă informare. E al patrulea exerciţiu electoral de la 5 aprilie 2009 încoace. Cred că referendumul trebuia tratat altfel de către clasa politică. Dacă ar fi fost validat, nu eram astăzi în situaţia să nu putem iarăşi alege preşedintele. Dacă vom rezista şi acestui examen, s-ar putea s-o mai ducem.

— Care e portretul alegătorului de la ţară astăzi?

— Am participat la mai multe întâlniri cu alegătorii. Am văzut cum într-un sat ţăranii atacau nişte politicieni… Le reproşau că au venit iarăşi să le cerşească voturile. Le-am vorbit că am venit la ei în alte scopuri, nu cu cerşitul. Din discuţiile cu ei am înţeles că alegătorii au nevoie de sinceritatea politicienilor. Pe de altă parte, am descoperit un electorat dezinformat. Unii sunt creduli, pot fi manipulaţi cu uşurinţă. Prin satele noastre, Bahus a devenit membru al mai multor familii, şi acest lucru e înspăimântător. Am descoperit nişte sate bolnave, din punct de vedere spiritual. „Dârdâiala halturii” spunea că a fost în vreeo 800 de sate. Mă uitam cum e întâmpinată, pe cai, cu pâine şi sare… Au fost manifestări de incultură în masă, care nu au lăsat nimic bun în sufletul oamenilor…

— Cum reacţionează ascultătorii Radio-Moldova la ciclul de emisiuni „Ministerul afacerilor de râs”, pe care le realizaţi acolo?

— Sunt nişte programe de satiră şi umor. În campania electorală, am încercat să păstrez echilibrul şi să le spun ascultătorilor nişte glume sugestive. În cadrul „Ministerului afacerilor de râs” am înscenat mai multe pamflete ale unor publicişti şi epigramişti consacraţi din R. Moldova şi din România…

— Cine, până la urmă, e cel mai de râs ministru?

— Cred că nu ar mai trebui să ne uităm în grădina altora sau să arătăm cu degetul în ogradă străină, fără a vedea bârna din ochii noştri. Cred că, la 28 noiembrie, noi, alegătorii, am rămas cei mai de râs…

Parcă aveam morţi importanţi în fiecare zi

— Dar despre ce aţi râde astăzi? Care ar fi nişte momente de veselie?

— Mă tem că voi fi nevoit să răspund ca Stepan Lozan, fost preşedinte de Companie Teleradio-Moldova. Pe atunci, el a interzis emisiunile umoristice la Tele-Radio, argumentând că noi suntem oameni serioşi şi nu avem niciun drept să râdem. În perioada lui Stalin, Hitler sau Voronin, nu prea era loc de umor. De altfel, cât a fost Voronin la putere, în 2001—2009,  nu am avut niciun spectacol la Palatul Naţional din Chişinău. Vă mai amintiţi, şi spectacolele din stradă se făceau fără prezentatori? De obicei, se trecea de la un artist la altul, fără mesajele de legătură între numerele din program. Parcă aveam morţi importanţi în fiecare zi, or, când murise Brejnev, Andropov sau Cernenko, exact aşa era emisia, de la Lacul Lebedelor la alte piese funebre, fără cuvinte, fără explicaţii…

— De câţi ani sunteţi pe drumul Chişinău—Bucureşti—Chişinău?

— De când s-a deschis hotarul, de pe când fusese organizat primul „Pod de Flori”. Eram cu Teatrul „Luceafărul” la Iaşi, prezentând spectacolul lui Val Butnaru „La Veneţia e cu totul altfel”. Dacă ne amintim de acel spectacol, care a fost montat cu un an înaintea revoluţiei din decembrie, la final apăream cu un sicriu şi strigam: „Victorie, a murit unchiul de la Scormuleşti”. De fapt, adevărata revoluţie română a început de la Teatrul „Luceafărul” din Chişinău, prin această piesă.

— Între timp, cum au fost aceste drumuri ale dvs. spre România, unde aţi căutat scene, spectatori, alte teatre?

— Aşa cum sunt zilele: şi senine, şi cu ploi, cu ninsori, după care iarăşi vin zile mai senine, exact aşa a fost şi în perioada asta. În ultimii 5 ani am avut cele mai multe colaborări. Am călătorit pe la Teatrul Naţional „Marin Sorescu”, din Craiova, unde chiar în aceste zile se joacă spectacolul montat de mine acum 5 ani, „Noroc şi sănătate, domnule@. La Teatrul Nottara din Bucureşti am montat mai multe spectacole.

— Cum a fost perceput spectacolul „În piaţa Vladimir”, de Ludmila Razumovskaia?

— Cred că a fost bine gustat de public. E o poveste despre rostul omului simplu într-o lume măcinată de interese şi ifose. Este vorba de doi oameni trecuţi de prima tinereţe, ajunşi la marginea societăţii. Un actor, niciodată de mare succes, dar cu multe idealuri distruse, şi o femeie mai abilă se întâlnesc, în piaţă, la cerşit (el), vânzând la tarabă (ea). Deşi cu greu, ea îl recunoaşte: este unul dintre colegii săi de şcoală, pe care îl iubise cândva… Se naşte o poveste de dragoste. Neîmplinită. Ea este legată de viaţa sa, având o fiică alcoolică, un nepot paralizat, iar el nu poate evada dintr-o viaţă imaginară. Amintirile, confesiunile, poveştile mai vechi şi mai noi conferă o curiozitate spectacolului, deşi, până la urmă, totul se destramă. E exact ca în viaţă. O poveste despre cei mulţi care mai întotdeauna sunt singuri. O poveste despre cei fără de nume, adică despre mine, despre tine, despre el, despre… noi, jucată şi comic, şi trist de către doi mari actori – Emil Hossu şi Luminiţa Gheorghiu.

— Aţi montat zeci de spectacole în România… Care sunt ele?

— Recent am avut premiera spectacolului „Omul ecou”, după Panait Istrati, la Teatrul Naţional Radiofonic. E un spectacol-document, prezentat în două părţi, dedicat scriitorului unic, povestitorul fără egal, „pelerinul inimii“, „vagabondul de geniu“ sau „Omul-Soare“ , „Omul-Ecou“, „Gorki al Balcanilor“ – cum era numit Panait Istrati.

— Înţeleg că nu vom descoperi nimic vesel în această lucrare…

— De altfel, deschiderea dosarelor SIS mă duce la gândul să realizez câteva spectacole de altă factură. Am şi reuşit să montez „Deportaţi în Siberia”. Este istoria a doi fraţi din Basarabia, de la Căuşeni, despărţiţi de Gulagul sovietic. După exil, unul s-a stabilit la Bucureşti, iar altul la Moscova. Spectacolul este realizat pe baza memoriilor acestor doi fraţi, care s-au revăzut doar în 1959, într-o gară de trenuri. Cel de la Bucureşti avea o deplasare la Moscova. Principala replică, rostită în timpul întâlnirii, a fost a unuia dintre fraţi: „Eu nu am dreptul să am frate”… Nimic nu putea fi spus mai grăitor despre acel regim. Spectacolul e realizat cu vocile eroilor, dar şi ale actorilor Constantin Codrescu, Luminiţa Gheorghiu, Emil Hossu, Mircea Rusu, Eugenia Bosânceanu, Tania Popa… Tot în acest spectacol am inclus un cântec cântat de o basarabeancă, refugiată la Giurgiu… Melodia răsună într-o seară de Crăciun, în Siberia, pe fundal de vuiet de lupi… Totul se amestecă în acel moment: cântecul, amintirile, vuietul lupilor siberieni. Vreau să continui acest proiect.

— Spectacolul „Avant de mourir”, montat la Teatrul Naţional Radiofonic, abordează „problema emigraţiei“. S-ar părea că ar fi mai adecvat pentru R. Moldova?

— Este un spectacol montat după piesa lui Val Butnaru. E despre doi oameni care se iubesc, se dispreţuiesc, se urăsc, dansează şi visează. Sunt emigranţi şi, în afara unui tangou uitat de lume, aproape că nu mai au nimic de regretat. Parisul – locul întâlnirii lor – e doar un alt oraş de-a lungul itinerarului de emigrant, iar tangoul ilustrează drama acestor oameni fără ţară. Cuvintele, replicile, scenele, emoţiile personajelor se înlănţuie în acorduri de tangou… E o piesă despre rostul iubirii.

— În ce condiţii aţi accepta să reveniţi la Chişinău?

— În orice condiţii aş fi acceptat, dar nu sunt dorit aici. De doi ani mă chinuiesc şi îi propun actualului director al Teatrului Naţional să montez „Inimă de câine”, de Bulgakov. Ştiţi ce îmi răspunde? „De ce inimă de câine, dacă eu am „Suflete moarte” în teatru?” Acest episod, real, îmi aminteşte de anul 1985, când am venit de la Moscova, la Teatrul „Luceafărul”. Acolo era angajată o femeie, tanti Fenea, pe post de portar. Era drăguţă, plinuţă… O întrebam: „Îţi place să lucrezi la teatru?”, iar ea îmi răspundea: „Îmi place, tare-i bine, doar dacă nu ar fi spectacole şi repetiţii”. Astăzi, cei cu mentalitatea „e bine de lucrat la teatru dacă nu ar fi spectacole şi repetiţii” au ajuns în fruntea teatrului. Pe ei îi interesează arenda, cazinourile, dar nu şi spectacolele. Asta mă doare. Carnetul meu de muncă stă şi acum la Direcţia personal, în ea fiind înscris că am fost demis…

— În campaniile politice, PCRM a folosit întotdeauna România pe rol de bâtă… De ce?

— Cred că nici ei nu pot răspunde exact la această întrebare. Sunt jocuri, intrigi, sfori…

— De obicei, cum e ziua de 1 decembrie pentru dvs.?

— Aştept de fiecare dată cu emoţie în suflet această zi. Atunci când ascult o melodie de Maria Tănase, când îl ascult pe maestrul Tudor Gheorghe, pe Ciprian Porumbescu, pe Georghe Enescu, îmi tresare inima de bucurie şi sunt mândru că sunt român. Mă gândesc la prieteni, rude, români împrăştiaţi pe tot globul, cărora cetăţenia română le oferă o şansă de integrare într-o altfel de civilizaţie…

— Cine sunt basarabenii de succes din România?

— Şi din istorie cunosc basarabeni de succes, şi din aceste zile. Îmi amintesc acum de Dumitru Furdui, actor de prin părţile Sorocii, cu care am avut onoarea să joc, în 1993, un fragment la TVR, de Nicolae Răutu, Ilarion Ciobanu, pe care îl cunoaştem din filmele lui Sergiu Nicolaescu, e de pe la Tighina, Tamara Bucuiuceanu, tot de la Tighina, Iurie Darie, de la Orhei, Stela Popescu… Sunt foarte mulţi. Şi actualii, mai tineri, reuşesc să se afirme. Mă mândresc de fiecare dată auzind despre succesele lor.

Literatura română am cunoscut-o la Moscova, cu ajutorul profesorilor ruşi

— Aveţi prieteni printre actorii din România?

— Mulţi. Toţi care joacă în spectacolele mele îmi devin prieteni apropiaţi.

— De ce, totuşi, unii politicieni insistă să ne facă duşmani?

— Nu ştiu… Mă gândesc şi eu. Au trecut 30 de ani, dar îmi amintesc ca astăzi prima lecţie de la Şcoala de Actorie din Moscova, unde un profesor celebru ne-a spus: voi sunteţi români, Rusia v-a ocupat, dar asta e politică, noi, însă, vom face carte. El ni l-a adus pe Caragiale, alţi autori români… Adevărata literatură română am cunoscut-o la Moscova, cu ajutorul profesorilor ruşi. Tot ei, acei profesori, ne-au învăţat nişte lucruri importante nu doar pentru teatru. Ei ne spuneau: aveţi grijă, în viaţă, promovaţi talentele, pentru că mediocrităţile răzbat singure sus. Nu vi se pare actuală această frază pentru situaţia din politica de la noi?

— Toate-s vechi şi noi sunt toate…

— De altfel, în 1930, Constantin Tănase scria: „Ia corupţia amploare/ Cum nicicând nu s-a văzut/ Scoatem totul la vânzare/ Şi cu asta ce-am făcut?/ Pentru-a câştiga o pâine/ Mulţi o iau de la-nceput/ Rătăcesc prin ţări străine/ Şi cu asta ce-am făcut?/ Se urzesc pe-ascuns vendete/ Cum nicicând nu s-a văzut/ Ţara-i plină de vedete/ Şi cu asta ce-am făcut?” Din finalul acestor rânduri, citez: „Pleac-ai noştri, vin ai noştri, e sloganul cunoscut. Iarăşi am votat ca proştii şi cu asta ce-am făcut?”.

— De ce, totuşi, a fost atât de lung buletinul de vot? De ce oamenii vor la putere?

— Cei mai mulţi, se pare, nu se uită la ei în oglindă sau, dacă se uită, nu se văd. Ascultam un om politic care spunea că el nu ţine cu tot dinadinsul să ajungă preşedinte, dar că lumea îl vrea, îl vede şef de stat şi el nu ar avea încotro, acceptând, de nevoie… El îşi depăna povestea, iar eu îmi aminteam de „Epigonii” lui Mihai Eminescu, „ai noştri tineri la Paris învaţă”… S-ar putea să existe nişte afinităţi. Sau, dacă amintim de Caragiale, care la fel e foarte actual, aş potrivi aici fraza „din viţel poţi scoate un bou eminent!”. Sau, tot din Caragiale: „Eu pentru cine votez”… Vă amintiţi? „Trădare să fie, dacă o cer interesele partidului, dar să ştim şi noi”…

— Caragiale a râvnit la putere?

— El ajunsese, într-un timp, prizonierul personajelor din opera sa… Am citit mai multe discursuri ale sale. Atunci când satira nu era acceptată în România, a emigrat în Germania, murind în exil.

— Dar astăzi e acceptată satira?

— Şi azi mai sunt anumite rezerve. De altfel, nu-i deloc simplu să faci satiră, umor… E o artă fină, care nu poate fi făcută cu bâta în cap. Trebuie să-i laşi omului loc să se corecteze. Când dai cu bâta în cap, îl enervezi şi apare setea de răzbunare. Apare efectul invers.

— Cum intuiţi, vom avea anticipate în 2011?

— Dacă vom avea politicieni care vor manifesta verticalitate şi corectitudine şi nu vom avea acte de trădare, dacă politicienii vor fi corecţi faţă de alegătorii care le-au acordat încrederea, atunci, la următoarele alegeri, s-ar putea să avem, totuşi, 61 de mandate. Vorbeam în cadrul unui spectacol  că, atâta timp cât râvnesc la putere, politicienii te hrănesc din mână, ca pe un hulub, iar când ajung sus, fac pe tine… Alegătorii ar trebui să fie întotdeauna mai atenţi, iar în consecinţă am putea ajunge la o condiţie mai simplă a eşichierului politic: avem stânga şi dreapta, atât. Astfel am reduce din lungimea buletinului de vot, pe care l-am transformat într-un sul de hârtie igienică.

— Vă mulţumim.

Pentru conformitate,
Aneta GROSU