„Dacă nu se produce o anumită schimbare în interiorul fiecărei persoane, nu are cum să se producă la nivel de politică”

Interviu cu Cezara Kolesnik, pictoriţă

— Cum a fost să reveniţi acum acasă?

— Eu am fost vara aceasta şi am plecat la sfârşitul lui septembrie, respectiv nu a fost foarte mare intervalul şi, cumva, nici nu am simţit plecarea. Încă mă aşteptam ca aici să fie cald. Am sentimentul că a trecut pe lângă mine prea repede toamna.

— Spuneaţi undeva că de câte ori veniţi la Chişinău nu aveţi o stare psihologică tocmai confortabilă…

— Da, da. E la fel (zâmbeşte). Asta nu se schimbă.

— Din Moldova aţi plecat la Paris, şi apoi, de acolo, la Bruxelles. Cum a fost această migraţie?

— Cred că cel mai greu a fost la prima plecare, cea din Moldova, fiindcă eram destul de tânără, eram studentă şi era greu să înţeleg anumite reguli şi modul de viaţă, modul de gândire al celor de acolo. Primii 5-6 ani cred că a fost cel mai complicat. Dar, pe urmă, se produce ceva (am observat asta şi la unii prieteni): ori e vorba de o apropiere foarte mare şi de un dor foarte mare de Moldova, sau de ţara lor de origine, că sunt şi oameni din alte ţări, ori, dimpotrivă, e o detaşare completă şi devine clar că deja aceşti oameni nu vor reveni niciodată acasă. În cazul meu, a apărut această dorinţă de apropiere. Dar, aflându-mă la studii, destul de complexe şi complicate, mi-am zis că o să văd mai pe urmă ce să fac. Studiile au continuat până la vârsta de 28 de ani. Schimbarea cu Bruxellesul a fost foarte benefică. Deşi, în Franţa, am locuit în mai multe oraşe. Practic, undeva la fiecare 3-4 ani mă mutam. La Paris, am stat un timp mai îndelungat. La Bruxelles, stau de 4 ani. Plecarea de la Paris la Bruxelles a fost o schimbare benefică pentru mine, pentru că Bruxellesul e un oraş mai liniştit, mai uman, în sens că nu este foarte mare şi, respectiv, concentrarea de oameni şi de energii, şi de relaţii e altfel, la nivel de comunicare, la nivel de întâlniri pe care poţi să le faci. La Paris, e o agitaţie continuă şi e foarte greu să te vezi chiar cu propriii prieteni.

— Ce se întâmplă în atelierul Cezarei Kolesnik, de obicei?

— Foarte multe lucruri. În marea majoritate a timpului, bineînţeles că se întâmplă pictura, propriu-zis. Lucrez asupra temelor şi asupra subiectelor mele. În weekend, sunt la lecţii cu copiii. În anumite momente, se mai întâmplă întâlniri, vizite, uşi deschise, workshop-uri, şi aşa mai departe. Deci, eu încerc să echilibrez – atelierul să nu fie un spaţiu închis, dar unul în care lumea să vină, să bea o bere, să bea un ceai, să se impregneze de culoare, de o altă atmosferă. Foarte mulţi dintre cunoscuţii mei mă întreabă: „Eu pot, pur şi simplu, să vin să stau jumătate de oră aşa la tine? Nu trebuie să faci nimic. Vreau pur şi simplu să stau”. E un fel de cromoterapie. Bruxellesul e un oraş cu o climă destul de grea, tot timpul e aşa un gri apăsător şi plouă. Foarte rar e soare. Respectiv, ai dorinţa de a vedea ceva colorat.

— Predaţi copiilor, deci…

— Da, am câţiva elevi care vin regulat la lecţii, în fiecare sâmbătă şi duminică. Depinde deja de programul lor. Copiii, în ziua de azi, sunt extrem de ocupaţi, au foarte multe activităţi. Am doar câţiva elevi, nu fac ore cu mulţi. De altfel, pentru a preda trebuie să iubeşti foarte mult pedagogia, şi eu am observat o chestie – atunci când grupul este mai mic, deci cursurile sunt mai individuale, mai personalizate, copilul progresează mai repede. Cu o clasă de 8-10 copii, deja şi atenţia e diferită şi implicarea mea nu poate fi atât de bună, fiindcă fiecare cere atenţie…

— Vă şi inspiraţi de la ei? Aveţi o serie de picturi cu copii…

— Mie îmi place să discut cu ei. Chiar dacă, de exemplu, sunt copii de 5-6 ani, sau de 8-9 ani care vin la mine, îmi face plăcere pur şi simplu să discut cu ei, pentru că ei înţeleg despre ce pictez şi încep să-mi pună anumite întrebări, sau eu îi întreb de ce au făcut una sau alta şi… discutăm ca adulţii. E un schimb de păreri artistice.

— Cezara Kolesnik a crescut, sau a rămas copil?

— Îmi vine greu să spun cu precizie asta (zâmbeşte). Eu am impresia că nu m-am schimbat deloc, deşi cred că m-am schimbat foarte mult, în mai multe privinţe. Poate că, cu timpul, am învăţat – şi încă încerc – să iau lucrurile mai uşor. Nu-mi reuşeşte întotdeauna, dar, cel puţin, nu mă mai enervez pentru multe fleacuri, încerc să iert unele momente şi situaţii, oameni, şi aşa mai departe. Este un lucru asupra mea, poate ca, cumva, să mă detaşez de problemele astea cotidiene.

— Spuneaţi altundeva despre unii pictori de la noi că prea se iau în serios. De ce nu ar trebui să ne luăm prea în serios atunci când facem artă, sau poate şi orice altceva?

— Cred că atunci când îţi spui că eşti extrem de serios, că eşti genial, că eşti cel mai…, şi aşa mai departe, te plasezi undeva şi nu mai eşti capabil să recepţionezi fluxuri de idei şi energii, să vezi frumosul, să vezi culoarea, să rămâi aşa, cumva ca un copil, pur în reacţiile tale şi-n percepţia ta. Când spui „eu sunt maestru”, e gata, tu eşti monument, eşti ca într-un mausoleu. Eu am impresia că arta de la Chişinău e un mausoleu, chiar dacă artişti sunt foarte mulţi, şi foarte talentaţi, seriozitatea asta de „ne-am plasat acolo, şi gata” lasă senzaţia că nu mai există posibilitatea de a progresa, de a face altceva, cumva moral nu există posibilitatea de a abandona totul şi de a face altceva. Cred că eu am reuşit să depăşesc starea asta de „dacă n-am să fac pictură, n-am să fac niciodată nimic”. Mie îmi place să fac pictură, anume de aceea o şi fac, pentru mine asta e o terapie, un mod de a medita, de a mă izola de lumea exterioară şi de a crea un alt univers, de a-l împărtăşi cu alţii, care tot îl caută, care au o nelinişte, o ferestruică de vis. Dar, eu pot să fac şi altceva. Nu mă limitez doar la asta şi nu înseamnă că dacă în capul meu n-o să existe pictură, n-o să existe nimic. Eu ştiu importanţa pe care o are practica picturală pentru mine, pentru că vreo 5-6 ani nu am pictat. Şi, am înţeles că ceva îmi lipseşte. Fundamental. Dar, pot să fac şi expertiză, şi să scriu, adică, noi toţi avem posibilităţi nelimitate. Pur şi simplu, singuri ne blocăm talentele.

— Ce aţi aduce de la Bruxelles în cultura din R. Moldova?

— Berea, cred că (râde).

— Ca oamenii să fie mai degajaţi când discută?

— Nu, anume ceea ce ţine de cultura consumului de bere, că asta e o-ntreagă artă. Dacă mergeţi la Bruxelles, o să vedeţi lucrul ăsta. Fiecare bere are o anumită istorie, are un anumit pahar, se serveşte într-un anumit mod, berea e tot timpul rece, ceea ce la noi nu mereu se întâmplă, berea nu se vinde în recipiente de plastic, berea este la fel de sofisticată ca vinurile bune în Franţa, de exemplu, ca s-o luăm aşa, ca un clişeu. La noi, berea este văzută aşa (mie îmi place berea, de aceea şi vorbesc despre bere), ca un produs ieftin şi de consumat atunci când te-ai săturat să bei altceva, dar acolo berea este – şi chiar atitudinea braseriilor faţă de bere este – una serioasă şi deosebită. Pentru ei, este o mândrie naţională. Având aproape o mie de feluri de bere… îţi dai seama. Plus că încontinuu se lucrează şi mereu apar feluri noi de bere, braserii noi. În Bruxelles, de exemplu, sunt cartiere care produc propria bere, Bruxelles fiind un oraş destul de mic. Deci, cumva fiecare vrea să demonstreze că a mai inventat ceva, că se mai poate de făcut ceva. Asta mie mi se pare frumos şi bine. La noi, în ultimii ani, producătorii au mai ridicat nivelul calităţii vinurilor, că era catastrofic. Evident, se mai poate de lucrat la etichete… Eu văd că progresează, dar se poate şi mai bine. Mereu spun că se poate şi mai bine.

— Nu v-aţi gândit niciodată să vă apucaţi de scris? Veniţi dintr-o familie unde se vorbeşte mult despre istorie, se scrie…

— Poate poveşti, da. Am făcut ceva încercări să scriu poveşti, dar ele au rămas la nivel de schiţe. Când spun de scris… am absolvit Facultatea de Arte la Sorbona, şi, pe urmă, am lucrat în domeniul expertizei la Paris, iar la un moment dat mi-a plăcut să scriu anume despre tablouri, despre picturi, despre senzaţiile pe care ţi le transmit, din punctul meu de vedere, pe care am încercat să-l păstrez obiectiv. Asta mă pasionează – să scriu despre pictură. Şi, asta rămâne acolo ca o fereastră a unei posibilităţi. Dar, trebuie timp. Pictura îmi ia foarte mult timp şi energie. Cam greu cu scrisul.

— Când pictaţi, trebuie să aveţi o anumită stare, sau pur şi simplu veniţi în faţa pânzei şi vă puneţi pe lucru?

— Sigur că trebuie să ai o anumită stare, şi câteodată nu o ai, iar asta înseamnă că trebuie să ajungi la ea. În mod normal reuşesc, dar uneori se întâmplă să nu fiu deloc pe undă. Şi atunci, mi se strică dispoziţia şi mai tare. Însă, în principiu, când am comenzi, sau trebuie să mă pregătesc pentru o anumită expoziţie, încerc să fac un fel de gimnastică – vii dimineaţa, bei cafea, te aşezi, te gândeşti şi începi. E ca atunci când un muzician pregăteşte un concert, adică trebuie să faci nişte încercări de melodii – mai curăţ paleta, mai pun nişte culori… încerci să te relaxezi, de fapt, ca să lucrezi.

— Cu ce încercaţi să hrăniţi muzele, când aveţi stări care nu vă predispun să pictaţi?

— Cu muzică, de obicei. Şi cu linişte.

— De unde vin toţi aceşti copaci, dragoni şi copii cu ochii mari din picturile dvs.?

— Subiectele mele s-au schimbat foarte mult. Lucram la temele copilăriei încă de când eram în Moldova. Primele teme erau legate de Micul Prinţ (personaj din cartea omonimă, n.r.), copilul ăsta care locuieşte pe o planetă a lui. Pe urmă, lucrurile au evoluat. Dragonii – prima etapă a ideii lor, au fost un omagiu lui Chagall, şi, cu timpul, pictura a evoluat şi a devenit rotundă. Poate e dorinţa asta de armonie… Copacii tot au o istorie. Prima idee a unui copac a pornit de la o temă pe care am avut-o în Franţa, la Şcoala de Arte. Se numea „Mon bel oranger” („Frumosul meu portocal”, n.r.). Ideea era ca noi să ilustrăm această istorie, acest portocal. Inconştient – pe urmă, mi-am dat seama – am desenat un copac ca o portocală. Deşi, la început, compoziţia era tăiată, copacul avea numai partea de jos, era un semicerc. Mi-am dat seama că am pictat un copac şi mi-am şi amintit de prima mea impresie atunci când am văzut un copac cu portocale. Se întâmpla în Georgia, prin ‘85-‘86. Atunci, am rămas fascinată şi mă întrebam cum poate exista un asemenea copac, părea că nu e de lumea asta – fructele astea exotice, şi culoarea, şi forma lor… Ţin minte că nu-mi venea a crede că portocalele cresc aşa pe copaci. Iată această amintire a rămas, şi a evoluat spre altceva şi am lucrat la ea. Cu timpul, acest copac a devenit o serie întreagă, „Copacul vieţii”, iar fiecare copac are o culoare şi o anumită semnificaţie, pe care eu o consider simbolică – „Copacul melancoliei”, „Copacul prieteniei”, „Copacul fericirii”, şi aşa mai departe.

— Cum e cu disciplina şi libertatea în actul creaţiei?

— Eu nu cred că ele se contrazic. Disciplina ţine de o ambiţie a ta, adică fiind atât de liber în activitatea ta, singur îţi creezi disciplina, nimeni n-o să vină să te tragă de mânecă pentru a te îndemna să lucrezi, sau să-ţi spună să mergi la somn că mâine lucrezi. E cumva mult mai greu să fii disciplinat atunci când eşti liber, decât atunci când eşti obligat să faci ceva. Eu am învăţat foarte multe din activitatea asta atât de liberă – am învăţat să mă gestionez mai bine ca om, ca profesionist. Îmi cunosc limitele. Şi, îmi place să le depăşesc, desigur. E o nuanţă importantă.

— Că tot vorbeam de copilărie, e important jocul în pictură?

— Da. Pentru mine, da. Asta înseamnă să nu te iei în serios, să faci lucrurile aşa cum le simţi, să experimentezi. Să ai o doză mare de libertate.

— Din ce e făcut un tablou?

— E ca un om – cineva ar spune că e doar materie, alţii, care înţeleg mai fin lucrurile, ar spune că e făcut din mai multe straturi, în care există şi anumite energii. Depinde cum simte artistul. Ale mele au mai multe straturi, sunt cu emoţii.

— Aţi făcut o pauză de câţiva ani în pictură. Ce a însemnat această perioadă pentru dvs.?

— Pauza a venit după ce am terminat Şcoala de Arte, am simţit că am obosit şi că lucrurile sunt prea serioase, şi poate că atunci şi eu mă luam prea în serios, dintr-o inerţie a culturii din care veneam. Mi-am zis că nu mai vreau şi nu mai pot să fac asta. Am spus că, probabil, n-o să mai pictez niciodată, că poate nu e pentru mine. Revenirea s-a produs, din nou, de la sine, fiindcă, între timp, am avut alte activităţi legate de expertiză, am terminat alte două şcoli după asta, şi, lucrând cu atâţia pictori, văzând atâtea lucrări, licitaţii, simţeam că îmi lipseşte, că, de fapt, sunt şi eu pictor. Emoţional, a fost ca o explozie această revenire.

— Nu aveţi anumite regrete atunci când vindeţi o lucrare?

— Nu. Asta tot s-a schimbat fundamental faţă de atunci când eram în Moldova şi am debutat cu prima expoziţie. Îmi era foarte greu să mă despart de picturile mele. Cu timpul, eu mi-am înţeles rolul. Acesta constă în a crea – hai să spunem, la moment, picturi (mai apoi, poate şi altceva), care transmit ceva. Alţii, au mai mare nevoie de ele decât mine. Pentru mine, însuşi procesul creativ e o eliberare, o vindecare, la un anume nivel. Iar pentru cei care iau pictura acasă, ea capătă o altă semnificaţie, devine un alt dialog.

— … ca la bucătărie, când cel care găteşte, se simte sătul.

— Cam aşa. Acum, nu mi-e deloc greu să mă despart, pentru că ştiu care e sensul acestei despărţiri. Eu nu văd asta ca pe o despărţire, ci ca pe o împlinire. Dacă cuiva îi place atât de mult această bucată de culoare pe care am făcut-o eu, că vrea să o ţină în casă, eu consider asta un compliment. Am câţiva clienţi care sunt colecţionari înrăiţi, la care se află mai multe dintre tablourile mele. Mie îmi place când ne împrietenim cu clienţii mei, când ne cunoaştem. De obicei, se întâmplă de la sine. Oamenii cărora le plac picturile mele se află şi ei într-o anumită căutare, care corespunde cu a mea. Cine se aseamănă, se adună (zâmbeşte). Aşa se întâmplă.

— Pictura afară sau înăuntru?

— Cu timpul de la Bruxelles… (râde), sigur că numai înăuntru. Dar, când vin în Moldova, pictez şi afară.

— Mai mergeţi în satul dvs., la Corneşti?

— Special am mai rămas un timp aici (după lansarea expoziţiei personale, n.r.). Urmează să merg. E un glod acolo… Dar, şi o atmosferă specială. Nu fiindcă ar exista de la sine acolo, fiecare e capabil să o creeze, prin nişte discuţii, întâlniri cu oamenii. De ce să nu aduni oameni interesanţi, să ai o discuţie mai elevată, nu în sensul unei anumite complexităţi, ci în sensul apropierii umane. Mie îmi place să discut cu prietenii din copilărie care au mai rămas aici, îmi place să mă simt din nou autentică, fără niciun fel de artificii.

— Vă lipseşte această lejeritate, în mare parte a timpului pe care-l petreceţi aici?

— Da.

— De ce credeţi că suferim de o lipsă a acesteia?

— Poate dintr-un complex de inferioritate, care complică comunicarea, aparenţele. Deci, totul trebuie să fie cu o anumită doză de patos şi importanţă. Eu nu înţeleg chestia asta. Mie îmi vine foarte greu, în unele momente, când stau mai mult la Chişinău, să înţeleg de ce se întâmplă anume aşa lucrurile. Noi, în Moldova, avem mereu tendinţa asta să spunem că sunt vinovaţi politicienii, sau NATO, România, Rusia, dar, de fapt, fiecare în parte nu-şi face bine, până la capăt munca. Nimeni până la capăt nu e sincer, nimeni până la capăt nu e deschis. Dacă nu se produce o anumită schimbare în interiorul fiecărei persoane, nu are cum să se producă la nivel de politică.

— Dacă ne-am afla acum la dvs. în atelier, ce am vedea?

— La ora asta? Cât e ora? (verifică ora. E aproximativ 11.45. Interviul a fost realizat vineri, 14 decembrie, n.r.). Poate, dacă ar fi ceva mai târziu, am bea o bere, sau un vin, ar intra poate vecinii mei de atelier, care tot sunt artişti. De fiecare dată, se produc tot felul de lucruri noi… Niciodată nu ştii cum va trece o zi la atelier. Brusc, ar putea să mă sune cineva că a revenit nu ştiu de unde, sau vecinii ar putea avea o sărbătoare, sau cineva ar putea lua un vin şi veni. Deci, viaţa la atelier e o insulă a comorilor, se întâmplă paralel cu restul lucrurilor.

— Vă mulţumim.

Pentru conformitate, Aliona Ciurcă

Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *