„Dacă aş putea, l-aş întreba pe fiecare ministru la şedinţa Guvernului ce a citit săptămâna aceasta”

Interviu cu Ion Mărgineanu, ex-deputatul care a parcurs 500 km pe jos de la Bălți la Alba Iulia, pentru a celebra Unirea

— Dle Mărgineanu, cum este această revenire acasă, după drumul parcurs?

— Am mers mult. La întoarcere a fost bine, că am venit cu maşina înapoi. Drumul încolo a fost mai complicat, deşi nu foarte greu. A mers bine, pentru că totul a fost bine planificat. Cum se spune în Germania, „ai planificat bine – ai mers foarte bine”. Noi am împărţit traseul pe sectoare şi nu au fost probleme. Am avut mare susţinere din partea organizaţiilor obşteşti, a organizaţiilor religioase, din partea oamenilor simpli şi chiar a poliţiei. Poliţiştii voiau să se fotografieze cu noi, ne ofereau ce puteau şi ei, până şi bani, ca să avem de cheltuială pe drum. Sigur că bani nu am acceptat. Toate cele 30 de zile, cât am mers, nu am avut nicio problemă, decât cu picioarele, uneori. Dar, le îngrijeam seara şi a trecut cu bine totul. Eu m-am angajat să parcurg această distanţă pe jos şi am făcut-o de la început până la final. Mă trezeam dimineaţa la 6, iar la 7 eram deja pe traseu.

— Cum a fost de 1 Decembrie la Alba Iulia?

— A fost extraordinar de frumos. Oraşul s-a pregătit pentru 100 de mii de oaspeţi, dar au fost peste 150 de mii. Dacă îl cunoşti pe Grigorescu, dar şi pe alţi pictori, apoi acolo ai fi văzut toate picturile marilor români în realitate. Erau nişte doamne şi domni în uniformele acestea ale clasicismului românesc din secolul trecut, nişte frumuseţi… Se dansa, se cânta, cu muzica lor, au venit căruţe, zeci de căruţe din diferite judeţe… Caii erau împodobiţi, erau cai foarte frumoşi. Tremura pământul când mergeau acei cai pe acolo. Era extraordinar! Pe data de 1, în centrul urbei, a fost foarte multă lume. Nici nu vă puteţi închipui câtă lume poate ţine un oraş. Totul era plin! Mă trăgeau de mânecă să vorbesc ba cu unul, ba cu altul. M-au dus la prinţul Nicolae, la primarul oraşului. Eu nu cunoşteam pe nimeni. Primarul mi-a spus că mă cunoaşte, ştie ce am făcut şi că vrea să stăm la o discuţie. Dar, cum nu aveam timp nici unul, nici altul, nu am mai discutat. Dacă vine altă ocazie, bine, dacă nu – nu mai răstorn eu lumea cu asta. În rest, a fost totul foarte bine. Am avut emoţii foarte mari, când am intrat în oraş. Aşa sunt eu, mai emoţional. Am fost mulţumit că am ajuns până acolo, că am acoperit distanţa, că am fost sănătos, că Dumnezeu a avut griă de mine. Am numai impresii pozitive de acolo, rele nu am niciuna.

— Spuneaţi că v-aţi dorit să parcurgeţi această distanţă încă de acum 25 de ani, când aţi participat la celebrarea Unirii, ca parte a unei delegaţii din R. Moldova. Cum a fost să reveniţi acum la Alba-Iulia?

— Atunci când am fost, exact acum 25 de ani, încă persista regimul comunist în România. În acea vizită noi nu am văzut nimic, decât ceea ce ne-au arătat sus-puşii, ne-au purtat dintr-o cameră în alta, de acolo, direct în tren şi din tren, direct în Parlamentul României. De acolo, tot aşa, prin camere. Şi nu am văzut aproape nimic. Deşi, ţin minte asta ca eveniment. Acum, am avut libertatea să gândesc la orice am văzut. Dacă vă amintiţi, Jean-Jacques Rousseau spunea aşa: „Dacă vrei să cunoşti o ţară, fă excursiile pe jos”. Cu maşina, îi rău. Cu trenul, şi mai rău. Cea mai bună cale de a realiza o excursie este să mergi pe jos. Altfel, nu poţi vedea şi nu poţi admira totul. Ceea ce am văzut noi pe jos a fost extraordinar. Aceasta este România adevărată – nu politicienii care te cântă şi te descântă – lumea adevărată, sinceritatea oamenilor autentici. A fost extraordinar de frumos. România este un stat civilizat, în care oamenii încă se descătuşează. Nu sunt toţi descătuşaţi, dar majoritatea se descătuşează. Sunt oameni care se tem încă să vorbească în faţa camerei de filmat. Eram la Târnăveni, intram în oraş şi salutam pe oricine – pe cei bătrâni şi pe cei tineri, cu cei tineri intram în vorbă mai mult. Şi când am intrat în localitate, un bătrânel venea în faţa noastră şi noi l-am salutat aşa, prieteneşte. El nu s-a oprit o clipă. A zis numai: „Să vă ajute Dumnezeu să realizaţi ceea ce aţi pus în gând”. Dar nu a vrut o secundă măcar să stea cu noi. Copiii cu care ne întâlneam erau foarte bucuroşi. Povesteau că m-au văzut la televizor, că merg să povestească învăţătoarei că m-au întâlnit.

— Spuneţi că oamenii sunt acolo mai descătuşaţi. Când credeţi că se va ajunge şi la noi la această libertate în expresie?

— Libertatea aceasta va ajunge la noi când oamenii vor vrea să iasă din lâncezeala politică, din prostie şi din analfabetism. Omului îi e confortabil în răul în care trăieşte, el parcă nici nu vrea mai bine. Eram la Paris, în toamna anului 92 şi am văzut nişte oameni care ieşeau din ţevile de canalizare. Eram împreună cu nişte diplomaţi şi i-am întrebat cum se face că ei trăiesc aşa. Au zis să nu-mi fac probleme, că au pensii mai mari decât mine. Pur şi simplu, acesta era nivelul lor de fericire. Ei nu vor mai mult. Ei îşi luau pensia şi apoi mergeau să joace cărţi, să joace pocher, să mai bea ceva. Păcatul cel mare e că avem prea mulţi oameni în R. Moldova care se mulţumesc cu un nivel prea jos de viaţă. Prea mulţi rabdă rabdă nedreptăţile sociale pe care le face justiţia sau le este lehamite să lupte pentru dânşii, când văd că nu găsesc adevărul. Apoi, mai sunt unii cărora chiar le e indiferent de ce se întâmplă. Eu mă uit la oamenii de la mine sat, care m-au votat în Parlament şi nu le pot spune nimic, de fapt, dar mi-e milă de ei, că nu au putut să urce mai sus. Undeva vreo 40-50% s-au făcut oameni liberi, dar nu-s 60 sau 70%. Sunt din cei care pun capul în jos şi fac ceea ce le zice şeful. Ei aşteaptă să le zică cineva ce să facă, dar preşedinte nu-i, brigadier nu-i şi sunt rătăciţi, zăpăciţi, nu ştiu ce să facă. Unii s-au mai dus în Europa, dar alţii nici acolo nu se pot duce.

— Ce credeţi că ar trebui să se întâmple, astfel încât să se schimbe lucrurile?

— Eu consider că ar trebui să se realizeze spusele lui Miron Costin – „Nu există mai plăcută şi mai de folos zăbavă decât cetitul cărţilor”. Eu am citit multe cărţi. Şi acum citesc. Copiilor le interziceam să se uite la televizor mai mult de două ori pe săptămână. Aveam televizor în casă, dar le spuneam să se ducă afară, la joacă – „las că la televizor te-ai uita când a ploua, acolo vreo oră-două şi gata”. Le dădeam voie în zilele de odihnă să se uite, dar tot nu mult, poate să vadă un film, sau o emisiune, dar să nu devină robii televizorului. Nimic pe faţa pământului nu e mai bun decât cititul cărţilor. Omul când citeşte, începe să analizeze, începe să facă comparaţii, începe să se pună pe sine în locul altor oameni şi, în felul acesta, se face deştept. Dar, din păcate, cărţile au început să se înmulţească, iar cititori sunt tot mai puţini. Asta e realitatea. Este şi vina specialiştilor, este şi vina sistemului de informaţii şi alte motive ar mai fi. Măcar ziare de-ar citi. E şi vina eventualilor consumatori că nu se citeşte. Cititul îl face pe om înţelept. Dacă aş putea, l-aş întreba pe fiecare ministru la şedinţa Guvernului ce a citit săptămâna aceasta. Să explice în două propoziţii. Şi să nu zică că a avut de lucru. Eu aveam acasă patru copii, când eram la ţară, şi aveam gospodărie, aveam sere, dar aveam o oră de citire în casă. Copiii citeau tot.

— Aveaţi o oră în care citea toată familia?

— Da. Uneori, duminica veneau la mine şi foştii elevi şi luau cărţi româneşti să citească, discutam cu ei. Citeau şi reviste sovietice de ştiinţă, foarte bune, din cele care mai scăpau controlului de partid. Descopeream lucruri interesante. Ne adunam atunci la mine în casă şi discutam cu acei băieţi deştepţi. Aşa petreceam noi, aşa erau timpurile. Acum, eu pot să mă mai uit la televizor, la vreo emisiune de analiză, deşi mai degrabă ascult radioul. Şi cu calculatoarele e la fel – să lucrezi la el cât ai nevoie, dar apoi să fugi de el.

— Ziceaţi mai sus că i-aţi pune pe miniştri să citească. Cum vi se par actualii guvernanţi?

— Eu am fost politician 4 ani şi din momentul în care am venit şi până am ieşit din zona asta, am găsit că cel mai murdar lucru este să te ocupi de politică. Poţi să crezi sau nu, dar asta e. Şi eu am fugit de acolo. M-am dus din nou la pedagogie, la şcoala superioară. Totuşi, fără politică nu se poate. E vorba de altceva – dacă politicienii sunt patrioţi, sunt oameni cumsecade, trebuie să fie stăpâni pe sine şi să nu fie vânzători de ţară, de părinţi şi de copii. Asta este foarte important. Câte partide avem azi? Peste 40 sunt înregistrate. E o tâmpenie. Dacă eu aş avea putere, aş reduce numărul partidelor la trei. Şi gata. În SUA, numai două partide sunt. În Anglia, tot aşa. În Germania, ceva mai mult. În Franţa, trei sau patru. Dar aici, cât mai multe partide se fac, să fie lumea cât mai dezbinată, că în apa tulbure, peştele se prinde uşor.

— Vin parlamentarele, veţi merge să votaţi? Aţi decis pentru cine?

— Nu m-am gândit. Voi vedea atunci. Nu fac pentru nimeni propagandă, că este primejdios. Deşi, dacă mă întreabă cineva, eu îi spun „votez pentru acesta, dar dumneata votează pentru cine vrei”. Lasă lumea să gândească, să analizeze. Cum Dumnezeu mi-a pus mie cap pe umeri, aşa i-a pus şi lui. Dacă capul lui gândeşte corect, înseamnă că va vrea să se ridice, dar dacă nu – şadă acolo, în mocirlă, că nu ai ce să-i faci.

— Credeţi că au oamenii pentru cine să-şi dea în mod hotărât votul?

— Zăpăceala e multă şi lupta pentru capital a luat-o înainte. Nu prea are cine. Situaţia este foarte şubredă acum, în R. Moldova. Eu am umblat prin România cu mesajul Unirii neamului românesc. Acestea sunt convingerile mele şi dreptul meu de a mă pronunţa. Unirea este o necesitate istorică şi un drept constituţional. Poporul trebuie să se unească cu neamul său, aşa cum au făcut-o nemţii şi cum au făcut-o alte popoare din lume. Şi aceasta trebuie să se înţeleagă de la mic, până la cel mare, dar mai ales, trebuie să înţeleagă acest lucru politicienii.

— De altfel, la noi se speculează mult pe ideea limbii pe care o vorbim. Adesea, face asta şi preşedintele Dodon. Dvs. cum aţi cataloga activitatea şefului statului?

— Preşedintele este un om incompetent în multe probleme. Eu îl ştiu de când Voronin l-a trimis să fie ministru al Economiei. Nu a făcut prea mare lucru, ba chiar a stricat mai mult. Şi nimeni nu l-a ales pe dânsul preşedinte, decât o parte din reprezentanţii religioşi, ruşii şi câţiva proşti. Şi Comisia Electorală, care a falsificat alegerile. Dar altfel, eu nu vorbesc de preşedinte, că nu am dreptul, nu e de competenţa mea să-l critic. Însă asta e realitatea. Trebuie să se ştie cine l-a ales – ruşii din Moldova, care au fost alegătorii lui Voronin şi au trecut la el, că le-a promis mai multe, religia pro-moscovită şi prostimea noastră, care aşteaptă să le dea degeaba mâncare. Să le dea degeaba, asta e. Dar, nu există aşa ceva.

— Totuşi, multă lume acceptă aceste pomeni electorale.

— Noi avem dreptul nostru de alegător – să gândim.

— Tot legat de politică, dle Mărgineanu, în România, în ultimul timp, s-a ieşit masiv la proteste. La noi, nu prea. De ce credeţi că se întâmplă aşa în cazul R. Moldova? Motive au existat destule.

— La noi, cetăţenii nu-şi prea folosesc drepturile. Nu are cine. Avem o populaţie aşa de mică şi dispersată. Oamenii nu ştiu după cine să se orienteze. Cu ceea ce se face în România, oamenii au dreptate, numai că ei nu găsesc calea pe care să iasă la lumină. Dar, este primejdios să te legi cu politicienii – sunt răi, sunt înrăiţi şi dacă nu ai spate mare, mai bine să stai deoparte. În perioada aceasta, când structurile lor mafiotice sunt încărcate, eu nu m-aş apuca. Ceea ce cred eu că trebuie să facem, în mod special, e să îi ridicăm pe cei de mai jos la nivelul nostru. Acesta e punctul meu de vedere. Eu nu mă împac cu cea ce fac răii şi tâlharii, dar dacă m-aş ucide în semn de protest faţă de ei, nu câştig nimic. Soarele tot aşa ar răsări şi noaptea tot aşa ar veni. E necesar să ridicăm nivelul de inteligenţă şi analiză a oamenilor. Să le spunem la câte unul, la doi, la trei să se ridice, că au chip.

— Dvs. aţi predat mulţi ani. Ce calităţi vi se par esenţiale pentru un profesor?

— Să ne amintim de Ana lui Manole. Ce a făcut el ca să stăpânească demolarea zidurilor? A pus-o pe Ana în ziduri. Asta nu a fost în realitate. Dar, autorul a dat de înţeles că în orişicare lucru trebuie să pui suflet. În orice ai face, pune suflet. Şi vei vedea că vei fi răsplătit însutit, înmiit. Eu cât am lucrat – 28 de ani – am pus suflet. Că am făcut mai bine, sau mai rău, dar acolo a rămas o parte a sufletului meu. De asta, şi azi oamenii mă pomenesc. La universitate am lucrat 18 ani şi am părăsit catedra, că eram în vârstă şi veniseră nişte tinere care voiau să predea. M-am dat la o parte, să facă şi ele un ban. Dar, cât am predat, am pus sufletul meu în ce făceam. Îi rugam pe studenţi să nu mă copie, ci să facă mai bine decât mine. Deci, răspunsul la întrebare ar fi: în orice ai face, să pui suflet. M-am pornit şi la Alba Iulia cu sufletul curat, cu inima curată, cu dorinţa de a călători. Şi Dumnezeu mi-a ajutat. Şi să credeţi în ceea ce faceţi. De altfel, eu am crezut şi asta m-a ajutat. Fraţii, când le-am spus de călătorie, ziceau că-s nebun, copiii mi-au zis să mă uit în oglindă, că am 78 de ani. Nu, eu vrut să fac asta. Şi vedeţi cum Dumnezeu m-a ajutat? Nu m-am uitat la ei. Să zică ce-or vrea, eu m-am pornit. Mi-am aranjat toate lucrurile toamna acasă şi la sfârşitul lui octombrie, le-am spus „ – Băieţi, eu de la 1 noiembrie, mă duc”. Şi atunci, am copii foarte buni – ei s-au unit şi s-au împărţit care şi unde să meargă, ca să-mi asigure asistenţa tehnică. Dacă nu veneau ei, dacă nu-i simţeam că s-au înmuiat, nu ştiu dacă mai făceam asta. Dar, am simţit eu ceva între ei şi am mers înainte. Aveam grijă numai să merg înainte, nu şi ce am să mănânc şi unde am să dorm. Aici nu era treaba mea. Eram aşteptat şi asta mi-a ajutat foarte mult. Partea română care ne-a primit, mai ales la mănăstirile de maici şi de călugări, aşa de frumos au făcut-o.

— V-au impresionat…

— Le-aş zice tuturor să se înveţe a zâmbi oamenilor când le vorbesc, că tare mare bogăţie este să poţi zâmbi. Când m-am dus la prima mănăstire, era o zi caldă de toamnă şi mă însoţea fiica, Violeta (Gorgos, regizoare, n.r.). Odată ajuns, m-am aşezat pe scări, să mă odihnesc. A venit Violeta să-mi spună: „Tată, aşa nu se face. Du-te în biserică, sărută icoanele şi apoi te vei odihni”. Eu nu-s tare religios, dar dacă mi-a zis, m-am dus. Era maica de serviciu înăuntru. Nu a făcut nimic, nu a vorbit cu mine, dar aşa de frumos şi dumnezeieşte mi-a zâmbit! Şi mie aşa mi-a părut de bine. Am ieşit din biserică, am făcut totul cum trebuia şi m-am dus să mă plimb prin cimitir. Mi-am dat seama că dispăruse toată oboseala din mine.

— La Alba Iulia, aţi discutat cu alţi basarabeni veniţi la sărbătoare?

— Erau mii acolo, domnişoară. Eram la o alimentară şi am văzut un tip cunoscut. M-am uitat la el o dată, de două ori şi la a treia oară mi-am dat seama că-l cunosc. Când colo, e vânzătorul de la noi din sat, un fost coleg de şcoală de-al meu. Ei, cum Dumnezeu l-a adus acolo? Am încremenit. L-am întrebat cum de ajuns acolo. El pornise la Timişoara, la nişte cunoscuţi şi a zis să treacă şi pe la Alba Iulia, să vadă ce se face. Vezi, dumneata, cât e de mică lumea?

— Apropo de asta. Multă lume a plecat şi continuă să părăsească R. Moldova.

— Cei mai buni au plecat, cei mai deştepţi au plecat. Asta e o mare sărăcire, de care se folosesc sus-puşii la noi. Dar, Dumnezeu e mare! Mi-aduc aminte cum discutam cu un coleg comunist despre noţiunea de bine. I-am spus: „Ia gândeşte-te, tu faci bine pentru tine, eu pentru mine şi fiecare îşi face binele lui. Până la urmă, toţi oamenii fac bine. Ce e rău aici?” Era o idee total opusă comunismului. La replica lui, i-am răspuns că nu contează comunismul, că ideologia aceea avea să ne strice. De aceea zic, fă pentru dumitale în aşa fel încât lucrurile să meargă bine. Şi dacă altul nu vrea, nu poţi să impui lui binele tău. Oamenii au diferite construcţii.

— Când credeţi că totuşi se va produce Unirea?

— Unirea este făcută totalmente. Spun adevărul. Chiar acum, am exemple proaspete. Zeci de mii de moldoveni au fost în România, la Alba Iulia, alte mii s-au dus la Bucureşti şi alte câteva mii prin alte oraşe ale României, unde s-a celebrat Unirea. Asta, pe vremuri, era exclus, nu se putea duce nimeni. Trecerea frontierei e mai mult simbolică. Eu am văzut cum m-au controlat pe mine şi pe alţii. Vrei să te duci să lucrezi în România, poftim. Şi aşa mai departe. Vorba e că tot ce s-a făcut până acum e foarte şubred. De aceea, e nevoie să se facă unirea definitivă, deplină şi ireversibilă. Operaţia trebuie să se facă, ca să scape tot organismul. Dacă nu, organismul ajunge intoxicat şi moare.

— Vă mulţumim.

Pentru conformitate, Aliona Ciurcă

Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *