„Dacă aş avea clasa politică în faţă, i-aş da o lecţie despre cinste şi respect”

Interviu cu Nina Scutaru, învăţătoare cu vechime în muncă de peste jumătate de secol

— Cum aţi sărbătorit cei 80 de ani de viaţă şi muncă neîntreruptă?

— Alături de familia fiicei mele Angela, care este stabilită în Franţa. Este a treia oară când vizităm Franţa, împreună cu soţul. Am vizitat Parisul, dar la Paris am mai fost şi în anii precedenţi. De această dată, fiica mi-a făcut cadou o călătorie la Nisa, pe Coasta de Azur, unde lucrează şi locuieşte nepoata mea, Cristina. Şi ştiţi, chiar dacă am împlinit 80 de ani, am mers foarte, foarte mult pe jos în călătoria asta.

— Vă mai amintiţi cum era atunci când aţi început să profesaţi?

— În ‘65 am absolvit Facultatea de Filologie, limba şi literatura moldovenească, aşa era pe atunci şi aşa e scris şi până acum în diplomă. În acelaşi an am început să lucrez. Şi de atunci, am lucrat mereu, cu două pauze de câte aproximativ o lună de zile, când am născut copiii. Pe atunci concediul de maternitate era foarte scurt şi erai obligată să ieşi la lucru.

După absolvire, am fost repartizaţi, ca tineri specialişti, în satul meu natal, Ulmu, din raionul Hânceşti. Am lucrat acolo împreună cu soţul meu, Timotei, timp de 5 ani şi tot acolo s-a născut Angela, fiica noastră.

— Cu soţul aţi studiat împreună, la aceeaşi facultate?

— Am fost colegi de grupă, la facultate. Ne-am căsătorit în perioada examenelor de stat. Aveam câte 27 de ani. Anii de studenţie i-am petrecut împreună, la lucru am mers împreună şi de atunci tot suntem împreună.

— Acum munciţi la Chişinău. Existau diferenţe între şcolile de la oraş şi cele de la sat?

— După ce am lucrat 5 ani la şcoala din s. Ulmu, am venit la Chişinău. Cumpărasem o jumătate de casă, la sol, unde locuim şi acum. Ne-a fost dificil să ne reangajăm. Pe-atunci învăţători nu erau foarte mulţi, dar să te angajezi la lucru era foarte greu. Trebuia să te duci la secţia raională de învăţământ, să stai în rând. Iniţial, soţul a lucrat un an la o şcoală cu predare în limba rusă, iar apoi a mers să predea la Şcoala nr.10, la Botanica (actualmente Liceul „Mihai Eminescu”). A lucrat acolo timp de mai mulţi ani în calitate de profesor de limba şi literatura moldovenească. Era foarte dificil, pentru că atunci şcolile nu erau separate, erau ruso-moldoveneşti, şi trebuia să ai ore şi în clasele ruse. Era foarte greu să predai anume limba autohtonă, care era considerată la nivel oficial o limbă inutilă, copiii îţi spuneau în faţă: „Zacem nam etot iazîk?” („La ce ne trebuie nouă limba asta?”).

— Atunci se numea „limba moldovenească”, dar cum o numiţi acum?

— Nicidecum moldovenească. Suntem români şi vorbim limba română.

— O mare parte a carierei aţi petrecut-o în clasele primare, de ce aţi ales să lucraţi cu cei mai mici?

— Iniţial am fost educatoare la internatul nr.1- un internat foarte prestigios, unde veneau cei mai buni copii din toată republica. Pregăteam lecţiile cu o clasă de-a 7-a, îi duceam la mâncare, făceam toate activităţile – de dimineaţă până se duceau la culcare. În anul următor, m-am angajat la şcoala unde lucra soţul, ca educatoare la clasele primare, şi am lucrat acolo doi ani. Apoi, am mers la o altă şcoală, unde timp de un an am predat limba „moldovenească” la clasele a 8-a şi a 9-a. Şi iată că acolo, o învăţătoare plecase în concediu de maternitate şi directorul m-a rugat să iau la 1 septembrie clasa ei, pentru o perioadă scurtă de timp. Era 1 septembrie 1974. De atunci am rămas să predau la clasele primare.

— Înainte ca fiica dvs. să plece în Franţa, aţi mai călătorit undeva?

— Am fost la Moscova, pentru că fratele meu locuieşte în apropiere, am şi verişori acolo. Dar aşa, în altă parte, nu. Când erau copiii mici nu prea ne-am permis să călătorim. Doar de câteva ori am călătorit cu ei, o dată am fost în Bulgaria. Nu pot să spun că am trăit sărac, dar am călătorit aşa, econom. Mai ales că în tinereţe, copiii fiind mici, îmi era frică să mă pornesc undeva cu ei, să nu se îmbolnăvească. Pe atunci nu existau atâtea mijloace de transport, cum sunt acum.

— Cum vă petreceaţi vacanţele de vară?

— Luam copiii şi mergeam în sat, la bunei, la Floreşti.

— Cum este să ai copii plecaţi peste hotare?

— Viorel, fiul nostru, este în Moldova. Dar fiica a plecat de mult. A plecat mai întâi soţul ei, Sergiu, iar după doi ani a plecat şi ea. Copiii au rămas atunci cu mine. Nepotul Sergiu era în clasa a 3-a, iar Cristina prin a 6-a. În 2005 i-au luat şi pe copii.

— V-a fost greu să staţi cu nepoţii?

— Atunci eram mai tânără şi nu pot să zic că nu oboseam, dar eram atât de ocupată, încât nu aveam timp să mă gândesc la asta. Mi-a fost greu pentru că erau exact în perioada de trecere de la o vârstă la alta, dar am reuşit să-i ţin în frâu şi să-i ghidez pe calea corectă.

— V-a ajutat experienţa de lucru cu elevii?

— Cu nepoţii e altfel. Când sunt copiii tăi, eşti încă tânăr, eşti ocupat cu serviciul, cu nevoile casei, dar cu nepoţii e altfel. Le acorzi mai mult timp şi-i iubeşti extraordinar de mult, încerci să compensezi ceea ce nu le-ai oferit propriilor copii, la timpul potrivit.

— Fiica dumneavoastră, Angela, înţeleg că a ales tot pedagogia. Cum s-a acomodat cu această profesie în Franţa?

— Cât a fost în R. Moldova, a predat franceza şi engleza, timp de vreo 9 ani. În Franţa însă, diploma noastră nu este recunoscută, nu poţi să ajungi să predai într-o şcoală franceză pur şi simplu. La început nu a avut posibilitatea să înveţe, dar a lucrat tot cu copiii. Timp de 7-8 ani a fost guvernanta a doi copii înfiaţi din Rusia, de o familie foarte bogată de bancheri francezi. Şcoala vieţii i-a obligat – şi pe ea, şi pe soţul ei, Sergiu, – să muncească mult şi să înveţe în paralel. Aşa au ajuns să se bucure de succese. Ginerele meu este medic în Franţa, nepoata mea Cristina a făcut studii acolo, lucrează deja de câţiva ani la o bancă franceză, iar Sergiu, mezinul familiei, este implicat într-o afacere cu parfumuri.

— V-aţi dori să se întoarcă în R. Moldova?

— Nu, pentru că ştiu cât de greu le era aici.

— Dumneavoastră câte generaţii de copii aţi învăţat?

— Of, nu mă întrebaţi. Foarte multe! Nu le mai ţin minte numărul. De fapt, nu am făcut studii pentru a fi învăţător de clasele primare, dar pe parcurs m-am autoperfecţionat. Am educat generaţii, am contribuit şi la îmbunătăţirea sistemului, în cinci decenii de muncă încap foarte multe.

— Vă vizitează foştii elevi?

— La început mă vizitau. Cu timpul însă, v-aţi făcut mari, aţi devenit mămici, tătici… Dar noi nu ne supărăm.

— Dacă ar fi să vă întoarceţi în timp, aţi alege din nou să deveniţi învăţătoare?

— Cred că da. Altceva nu ştiu să fac. (Zâmbeşte.) Nu-mi imaginez să fac altceva.

— Ce v-a plăcut cel mai mult în lucrul cu elevii, pe parcursul anilor?

— Eu am făcut filologie, dar, să fiu sinceră, îmi plăceau mai mult lecţiile de matematică. Nu ştiu de ce, poate că se învaţă lucruri mai exacte.

— Copiii de azi diferă de cei din secolul trecut?

— Da, s-au schimbat şi copiii, pentru că s-au schimbat multe în societate. Cei de azi, în multe cazuri, par mai puţin interesaţi de şcoală decât copiii de cândva. Şi nu pentru că ar fi mai slabi, dar pentru că nu vor, sau nu sunt motivaţi, sau au alte priorităţi. Ei au telefoane, sunt ocupaţi cu alte activităţi, sunt atraşi de tehnologii. Cu 50 de ani în urmă copiii aveau cu totul alte oportunităţi şi interese.

— La ce ar trebui să acorde cel mai mult atenţie părinţii, în educaţia copiilor?

— Copiii trebuie să fie ţinuţi ocupaţi cu diferite activităţi, nu trebuie lăsaţi fără atenţie. Părinţii ar trebui să le acorde mai mult timp copiilor, să fie la curent cu ce se ocupă copiii. Iată, nepoţelul meu din partea fiului, la anul face 7 ani şi va merge la şcoală. Dar el deja este foarte interesat de tehnologii. Telefonul, internetul, televizorul îi captivează foarte uşor pe copii. Dar noi nu suntem siguri că ceea ce văd ei acolo le face bine. Părinţii poate se bucură că copiii stau liniştiţi cu telefonul mobil, dar acolo e ceva care le atrage atenţia, îi captivează, îi influenţează. Le face asta bine sau rău? Părinţii trebuie să cunoască.

— Când nepotul rămâne cu dumneavoastră, cum îl sustrageţi de la aceste obiecte?

— Nu îi pot spune deodată: închide televizorul. Îl las un pic la televizor şi îl iau cu binişorul: Andrieş, hai să ne jucăm, hai să ne plimbăm, şi el mă ascultă. Copiii nu trebuie repeziţi, trebuie să li se explice calm, să li se ofere altceva în loc, să li se comunice creativ şi de mai multe ori, şi va funcţiona neapărat.

— Ce credeţi despre Ministerul Educaţiei de la noi, funcţionarii de acolo lucrează suficient de bine?

— Cum să spun că lucrează bine, dacă în fruntea ministerului nu sunt oameni competenţi? Este părerea mea. Uneori am impresia că ei nu cunosc cu ce trăieşte şi cum se dezvoltă şcoala. Iată mie, şi nu numai, îmi plăcea de Maia Sandu. Chiar dacă nu era din domeniul învăţământului, dar începuse să facă reforme foarte bune.

— Ea tocmai a fost foarte criticată pentru reformă, reproşându-i-se optimizarea şcolilor, adică închiderea acestora.

— Cu închiderea şcolilor nu sunt de acord, pe de o parte. Dar pe de altă parte, în unele sate nu mai sunt copii, şi ce faci atunci? Ţii şcoala pustie pe banii statului? Aici e o dilemă. Nu e vina şcolii că au plecat părinţii cu tot cu copii.

— Dacă aţi deveni mâine ministra Educaţiei, care ar fi primul lucru pe care l-aţi schimba?

— Salariile sunt foarte mici, asta e evident. Pentru că, un învăţător care nu are cu ce-şi hrăni şi îmbrăca propriii copii, nu are cum să facă bine, calitativ aceste planuri zilnice de activitate pentru elevi. Mai cred că ar trebui introduse mai multe ore de limba română, pentru că limba pe care o auzim în stradă e orice, numai nu română. În afară de aceasta, şcolile duc lipsă de fonduri pentru procurarea unor lucruri elementare, precum tablă de scris, mobilier de calitate, reparaţie. Totul se face mai mult cu ajutorul părinţilor, decât al ministerului.

— De patru ani faceţi ore individuale cu un elev, care are nevoi speciale. De ce aţi ales să lucraţi cu el?

— Este un băiat foarte bine dezvoltat fizic. Citeşte, memorează poezii, dar are probleme cu atenţia. Uneori nu se poate concentra să facă ceva, decât dacă stă cineva lângă el, să-l îndrume. Uneori, unii copii au nevoie de mai mult efort pedagogic.

— Cât de important este ca aceşti copii, cu anumite deficienţe, să fie încadraţi în şcolile obişnuite?

— Cunosc cazuri când un profesor, dacă vede că un elev însuşeşte materia şcolară mai greu, nu aşa cum vrea profesorul, îl trimite la comisia medicală, care deseori îi evaluează pe aceşti copii ca pe unii cu deficienţe, ce nu pot fi integraţi în şcoală. Vor să scape de astfel de elevi. Eu sunt de părerea că aceşti copii merită o şansă, trebuie doar să se lucreze cu ei suplimentar, căci mâine ei vor fi membri ai societăţii, ca şi toţi ceilalţi, şi dacă vor fi respinşi de mici, vor respinge şi ei pe alţii.

— După 52 de ani de muncă, ce pensie aveţi?

— 1800 de lei.

— Vă ajung aceşti bani pentru o senectute asigurată?

— Dacă îmi ajung 1800 de lei? Nu, desigur! (Râde.) Păi, iarna noi ne încălzim cu gaz şi foarte mulţi bani se duc doar pe căldură. Pensia nu-mi ajunge nici măcar pentru gaz.

— Şi cum vă descurcaţi?

— Soţul primeşte 2500 de lei. Şi eu nu stau la pensie, chiar dacă am vârsta de 80 de ani, am lucrat încontinuu. Cât mai lucrez acum, primesc încă 2000 de lei pe lună. Ne descurcăm, dar nu ne alintăm.

— Vă ajută copiii, fiica vă trimite bani de peste hotare?

— Nu, eu nici nu vreau, pentru că ei au greutăţile lor acolo. Şi-au cumpărat acum casă, au avut cheltuieli mari pentru reparaţie.

— Ce vă permiteţi să cumpăraţi, în afară de achitarea facturilor?

— Mâncăm şi noi produse care sunt mai accesibile şi chiar facem mici economii, căci necesităţile nu constau doar în facturi şi produse alimentare. Timp de vreun an şi ceva am strâns banii din salariu, cei 2000 de lei pe lună, şi anul acesta am schimbat gardul acasă, am făcut porţi noi. E adevărat, nu ne mai cumpărăm haine, dar casa trebuie întreţinută, nu o putem lăsa să se risipească.

— Cât credeţi că ar fi o pensie normală?

— Nici nu ştiu. Eu personal nu-mi cumpăr haine, încălţăminte, îmi mai trimite Angela, din Franţa. Şapte luni pe an, cât trebuie să încălzim casa, cheltuim lunar câte aproape 4000 de lei pe facturi. Cred că ne-ar ajunge să primim câte 3000 de lei, fiecare. Sau măcar unul 3000 şi altul 2500.

— Clasa politică din R. Moldova e foarte criticată pentru corupţie, inconsecvenţă, iresponsabilitate. Ce credeţi că s-a omis în educaţia lor?

— Noi, învăţătorii, nu i-am învăţat aşa. Este o poftă a lor de a se îmbogăţi, de a-şi face palate.

— Credeţi că oamenilor li se întâmplă ceva rău în momentul în care ajung acolo sus, la putere?

— Nu atunci când ajung chiar sus-sus, puţin mai devreme. Se strică treptat, până a ajunge acolo.

— Dacă i-am aduce aici şi i-am aşeza în bănci pe toţi cei de la guvernare, despre ce ar fi lecţia pe care aţi dori să le-o predaţi?

— Despre cinste şi respect. Dar ei… ei aşa-s cum sunt.

— Şi dacă ar fi să scrieţi un abecedar pentru politicieni, cum ar arăta?

— Cu poezii şi texte, ca un abecedar obişnuit, dar ca să tragă-nvăţături din ele. Eu cred că ei ştiu foarte bine ce e bine şi ce e rău, dar nu vor să facă bine.

Pentru conformitate, Maria ȘVEȚ