Principală  —  Interviuri   —   Interviu: „Dacă am putea rezolva…

Interviu: „Dacă am putea rezolva politica, cred că ţara asta ar înainta şi mai repede”

Interviu cu Prinţesa Marina Sturdza

— Ştim că aţi avut o copilărie mai zbuciumată. Ce vă amintiţi din această perioadă?

— Foarte multe. La trei ani am fost exilată din România şi am fost scoasă din ţară de un delegat oficial al Ambasadei Elveţiei. Eram drogată, ca să nu vorbesc româneşte. Am ajuns în Elveţia, unde trebuia să-mi regăsesc părinţii, care, între timp, au dispărut. După câteva luni, au decis să mă repatrieze şi m-au adus, iarăşi drogată, înapoi, în ţară. M-au dat bunicii mele. Nu foarte mult timp după asta, părinţii mei au ajuns la Zurich. Eu eram în România. A trebuit să fiu scoasă din ţară a treia oară. Ţin minte că bunică-mea trebuia să mă pună în tren, la graniţă, şi ţin minte că plângea, plângea, plângea… N-am înţeles până mult mai târziu de ce – fiindcă nu ştia dacă o să-l regăsesc pe acel domn în tren. S-a terminat bine, până la urmă. Dar, mai ţin minte foarte mult solitudinea, şi mi-a rămas până la o vârstă destul de mare frica de a fi părăsită, asta a marcat şi primii mei ani de şcoală, stăteam la geam şi aşteptam să vină părinţii să mă ia acasă.

Prinţesa Marina Sturdza este membră a uneia dintre cele mai vechi familii regale din România, jurnalistă de talie internaţională, patroană a mai multe fundaţii şi organizaţii de caritate
patroană a organizaţiei internaţionale de caritate „Hope and Homes for Children”;
patroană „The Hospices of Hope”, fundaţie care promovează îngrijirea paliativă la nivel internaţional prin programe de educaţie, informare şi advocacy;
patroană „Medical Support in Romania”, organizaţie de caritate cu sediul în Marea Britanie, care oferă echipament medical, expertiză profesională şi fonduri pentru instituţiile medicale din România;
membru al echipei „Pro Patrimonio”, fundaţie românească care promovează conservarea terenurilor româneşti şi a patrimoniului cu valoare istorică;
patroană a Centrului de Îngrijire de Zi pentru copii „Sfântul Dumitru”;
patroană „FARA”, organizaţie de caritate care desfăşoară activităţi de protecţie socială pentru copii şi tineri (parte dintre ei având dizabilităţi) care sunt lipsiţi temporar sau definitiv de grija familiei naturale.Cariera sa include mai multe posturi de conducere :
directoare Relaţii cu Publicul la J. Walter Thompson, Canada;
vice-preşedintă pentru Dezvoltare la Oscar de la Renta Ltd.;
senior manager la Organizaţia Naţiunilor Unite, Geneva, şef pentru Linia de Dezvoltare a Produselor pentru Operaţiunea Card şi Produs a UNICEF;
consilieră regională pentru International Herald Tribune;
organizatoare pentru importante summituri internaţionale despre investiţii;
vice-preşedintă a Camerei de Comerţ Britanico-Române;
patroană pentru Responsabilitate Socială Corporativă la BRCC.Câştigătoare a premiului UE European Women of Achievement Humanitarian Award, în 2005, a distincţiei Avon Award pentru muncă umanitară în România, în 2009, şi a premiului Save The Children, distincţie specială acordată de România, în 2010, pentru munca sa în domeniul protecţiei copilului.

— V-a învăţat starea aceasta de solitudine să fiţi altfel?

— Da, cred că mi-a dat o oarecare independenţă şi cred că m-a învăţat că, în sfârşit, doar pe tine contezi. Speri că sunt şi alţii, dar contezi pe tine.

— Ce fel de tânără aţi fost?

— Nu cred că am fost cuminte. Am fost foarte sever crescută. Cred că undeva, în capul părinţilor mei, era ideea că, poate, într-o zi am să revin. Nu eram siguri, nu ne aşteptam. Dar, m-au crescut foarte sever şi ţin minte că, foarte des, eram singurul copil care nu avea voie să facă ceva. Eram şi mult mai tânără decât cei din clasa mea, că am sărit trei clase.

— Ce înseamnă astăzi să fii o prinţesă?

— Cred că înseamnă o disciplină destul de mare. M-am născut prinţesă dintr-un accident al sorţii. Timp de 50 de ani nu am spus nimănui, că nu era cadrul potrivit, şi numai când am revenit în Europa, unde toată lumea, evident, cunoaşte titlurile, am reluat obiceiul de a fi prinţesă. Şi pe lângă disciplină, poate şi un sens mai exagerat al responsabilităţii.

— V-a ajutat în anumite circumstanţe titlul de prinţesă? Sau, poate, dimpotrivă – v-a încurcat?

— Nici una, nici alta, cred. Am fost refugiată în multe ţări şi nu m-am gândit niciodată la partea de prinţesă. De fapt, mă încurca la început. Şi, pe urmă, am vrut întotdeauna să fac lucrurile pe meritele mele şi nu pe faptul că sunt numită prinţesă. După părerea mea, am reuşit un oarecare echilibru. Cred că sunt o prinţesă în pas cu ziua de azi.

— Ştim că aţi făcut şi jurnalism. Cum v-au marcat experienţele din acest domeniu?

— Eu voiam să fiu diplomată. Am terminat şcoala de foarte tânără. Un an nu am făcut şcoală şi eram prea tânără pentru universitate. Acel an mi-a schimbat puţin gândurile. Adevărul este că am avut note foarte bune până la o vârstă oarecare, şi pe urmă, nu mai erau aşa de bune. Între timp, am decis să fac Belle Arte (Arte Frumoase, n.r.), şi când am ieşit de acolo, aveam nevoie de bani. Mi s-a propus să scriu despre arte, arhitectură etc. Aşa s-a lansat cariera mea de jurnalistă. Cum vorbeam mai multe limbi, am început să fac multe interviuri în diferite limbi. Am devenit pentru puţin timp traducătoare pentru Europa în America şi în America – pentru Europa. Cred că am fost prima persoană care a adus imagini pentru televiziune de la defileurile de modă, care acum au devenit o chestie foarte populară. A fost foarte amuzant, timp de vreo cincisprezece ani, că era foarte creativ, moda nu devenise un business. Făceam foarte multe interviuri cu persoane cunoscute. Şi făceam şi radio, şi televiziune, şi print. Dar, la un moment dat, am vrut să fac altceva. Aşa am devenit vicepreşedinte la Oscar de la Renta. Şi, de acolo, nu ştiu dacă era vârsta sau altceva, dar ceva a declanşat în mine pofta de a face lucruri mai multe şi mai semnificative. Astfel, am ajuns la Naţiunile Unite şi apoi, evident, în caritate.

— Vă amintiţi de un moment semnificativ, un punct de cotitură din perioada în care aţi activat ca jurnalistă?

— Sigur. Unele interviuri şi unele legături care au devenit foarte apropiate. Cu Karl Lagerfeld am avut o relaţie foarte apropiată şi, cred, foarte cinstită. Am putut să fac multe interviuri cu el, cred că asta îl amuza. Cu Ralph Lauren am avut ani de zile de colaborare. Îi plăcea mult ce scriam eu. Am avut o etapă în care mă interesa şi din punct de vedere social ce se întâmpla cu moda. Cu Armani am avut un contact foarte bun. Ţin minte, când a murit partenerul său de viaţă şi de business, eu venisem cu o echipă de televiziune la Milano, de la Toronto, din Canada – el decisese atunci că nu va acorda niciun interviu, dar, în sfârşit, venisem cu echipa şi cerusem să vorbesc eu cu el ca să-i cer acordul pentru această discuţie. A răspuns afirmativ şi ne-am aşezat la un interviu care a durat o oră-o oră jumătate. Nimeni nu-i vorbise despre persoana cea mai importantă din viaţa lui, toată lumea evitase subiectul. Eu l-am abordat foarte direct şi am făcut un interviu extraordinar. Şi vedeam asistentele care spuneau din spatele lui: „cut!, cut!”, „gata!, gata!”. Câteva luni mai târziu mi-au cerut să trimit ce am filmat şi le-am remis tot ce filmasem, spunând, evident, că nu foloseam decât o parte care mi se părea potrivită. L-au trimis înapoi, fără probleme.

— Ce înseamnă moda? Azi mulţi dintre noi o văd, mai degrabă, ca pe ceva frivol…

— Nu sunt sigură… Eu cred că moda este o artă care trebuie să trăiască, şi să fie tradusă de femeia individuală. După mine, din modă trebuie să alegi ce te avantajează şi ce-ţi e comod, şi, mai cu seamă, ce se potriveşte cu stilul tău de viaţă. Moda nu înseamnă să fii veşnic îmbrăcat după ultimele tendinţe. Şi, trebuie să vă spun că, anul ăsta, n-aş şti ce să cumpăr, totul este mult prea agitat, gustul meu se îndreaptă spre formă, simplicitate, calitate. Moda înseamnă să ştii a găsi ce este potrivit pentru tine.

— Cum aţi început să vă ocupaţi de caritate?

— O viaţă întreagă am făcut-o. Cred că sentimentul declanşator mi s-a dat din familie, ambele bunici erau foarte implicate în asemenea acţiuni: una era preşedinte la Crucea Roşie, cealaltă a fost infirmieră pe front, la război, şi decorată de mai multe ţări pentru ce făcuse. Şi, pe urmă, am avut norocul să cresc în ţări în care din copilărie îţi era educat sentimentul că astfel de lucruri erau importante. Am început, apoi, să mă ocup full-time de asta. Ca CCF/HHC, pe care le susţin de 18 ani, alte entităţi s-au extins, s-au înmulţit şi acum vorbesc în numele lor în multe ţări. În ultimele două săptămâni am mers de la New York la Londra, apoi la Chişinău, Bucureşti, Edinburgh, Londra, New York.

586-marina-sturdza2— Nu vă consumă aceste călătorii?

— Au devenit un mod de viaţă, m-am obişnuit cu ele.

— Vi s-a întipărit în minte vreo amintire deosebită legată de activităţile de caritate?

— Am unele. Totul a început în 1997 cu Hope and Homes în România. Noi am constatat starea mai multor orfelinate unde erau circa 120.000 de copii. Ţin minte, când am intrat în unele din orfelinate, cum se agăţau toţi copiii, disperaţi să-i adopţi. Asta m-a frapat. Pe urmă, ţin minte că noi ne-am croit propunerile şi trebuiau să treacă de Consiliul judeţean în Maramureş. A fost foarte greu, pentru că erau foarte multe persoane agăţate de vechiul sistem, profitau destul de mulţi. Am trecut mai departe cu un vot. După, Maramureşul a devenit lider în dezinstituţionalizare. Aici, în Moldova, cu zece-unsprezece ani în urmă am fost să văd orfelinate imense, unde erau sute de copii, şi trebuie să spun că Guvernul Moldovei a fost un partener bun, dar e nevoie de bani ca să schimbi lucrurile. Acum, de la 12.000 de copii, câţi erau în casele de aici, s-a ajuns la mai puţin de 2000. Deci, cred că în zece ani am făcut destul de multe.

— Cum aţi găsit Moldova prima dată când aţi venit aici?

— Am o iubire pentru această ţară, pentru că toată lumea e frumoasă aici. E o amabilitate viscerală în ţara asta şi o resimţi imediat. Pe mine m-a frapat ce tânără este lumea aici. M-am bucurat. Văd în tineretul din Moldova, în câţi voluntari avem în echipa noastră de 28-30 de persoane, implicare totală. Dacă am putea să rezolvăm politica, cred că ţara asta ar înainta şi mai repede.

— Cum definiţi românismul? Moldova se află la un fel de răspântie între zone geografice…

— Cred că amestecul de aici este unul aproape inevitabil după separaţia care s-a făcut. Eu aş spune că suntem, totuşi, la început români. Români în suflet. Dar e interesant melanjul de aici. Aş mai spune că în anul în care România a realizat intrarea în Uniunea Europeană, un sfert din populaţia Moldovei a făcut aplicaţie pentru paşaportul român. Şi asta e o dovadă. Mie îmi place gândirea independentă, pe care o văd dovedită aici.

— Ce înseamnă să fii o femeie puternică azi?

— Înseamnă să asculţi, mai cu seamă să asculţi. Cred că oamenii cei mai puternici pe care i-am cunoscut vorbesc mai puţin, dar ascultă mai mult şi se adaptează. Eu cred că o femeie puternică a învăţat să fie flexibilă şi a învăţat să adapteze lucrurile pentru subiectul său.

— Dacă aţi lua viaţa de la capăt, ce aţi schimba?

— Curios, cred că nu mare lucru. Am fost întrebată asta. Cred că în cazul meu putem vorbi de o evoluţie, şi că lucrurile grele şi-au luat locul lor şi, poate, m-au făcut să nu mă tem de faliment. Poţi să dai faliment de la ceva, dar să te ridici şi să reîncepi. Nu cred că e lucrul cel mai grav.

— Ce vă inspiră?

— Oamenii pe care îi întâlnesc, tineretul pe care îl văd. Asta văd: oamenii sunt implicaţi, şi sunt implicaţi sincer şi cu adevărat, şi văd schimbarea în Moldova. Moldovenii sunt generoşi de la natură, dar comunismul a sucit puţin lucrurile şi nimeni nu voia să se implice în ceea ce făceam noi. Şi totuşi, observ în Moldova, în aceşti zece ani, o mare schimbare şi implicare a oamenilor.

— Ce vă propuneţi pentru viitor?

— Avem nişte propuneri extraordinare. Sperăm, în 2020, să clarificăm lucrurile cu copiii din orfelinate. Să rămânem pe prevenţie şi monitorizare şi până în 2050 să rezolvăm problema tuturor copiilor din lume, din care 8 milioane, dacă nu mai mulţi, se află în asemenea situaţii.

— Ce sfaturi le-aţi da tinerilor de azi?

— Să se implice în caritate, deoarece cred că îţi dă înţelepciune şi te face să cunoşti oameni adevăraţi. De exemplu, cred că e bine pentru tinerii moldoveni să iasă din ţară şi să vadă alte obiceiuri şi alte feluri de a fi. Dar mai cred că trebuie să revină în ţară. Mie mi se pare ţara asta minunată, cu atâta potenţial.

— Care sunt lucrurile la care ţineţi cel mai mult?

— Sinceritatea, cărţile, muzica. Eu încerc veşnic să-mi găsesc un oarecare echilibru. Aşa că îl pierd şi pe urmă mă cuminţesc şi încerc să găsesc nordul iarăşi.

— La ce aţi renunţat pentru a ajunge acolo unde sunteţi astăzi?

— Nu cred că am renunţat, am ales. Eu îmi extrag fericirea din foarte multe lucruri şi evenimente. Nu-mi displace solitudinea şi sunt cât se poate de fericită cu lucruri simple, cu cărţi, cu muzică, cu o cină cu prieteni apropiaţi. Îmi place să voiajez, poate fiindcă m-am obişnuit cu o viaţă de voiaje, dar la fel de mult îmi place să regăsesc locuri cunoscute.

— Vă mulţumim.

Pentru conformitate, Aliona Ciurcă