Cu Dumnezeu poţi face minuni, chiar şi atunci când vezi că bolnavul n-are nicio şansă

Interviu cu Gheorghe Ghidirim, academician, şeful Catedrei de chirurgie nr. 1 “Nicolae Anestiade”

 

— Dle Ghidirim, ştiu că aveţi o istorie deosebită despre primul contact al dvs. cu munca grea de medic. Ne-o spuneţi şi nouă?

— Aveam 17 ani. Tocmai absolvisem colegiul de medicină. Plecasem la lucru în satul Olăneşti. Era toamnă. Moaşa din Purcari trebuia să se căsătorească şi i-au dat un concediu de o săptămână, iar în locul ei m-au trimis pe mine, aşa, pe neprins de veste. Iată acolo, am trecut prin cea mai mare încercare, prima şi cea mai mare încercare din viaţa mea, când am fost nevoit să asist naşterea unei femei însărcinate cu tripleţi. A fost o încărcătură psihologică foarte mare. Ce să vă spun? Teoretic, eram pregătit foarte bine, dar nu aveam experienţă. Eram micuţ şi când intram în sală femeile strigau: “Luaţi copiii aceştia de aici!”. Până atunci nu asistasem nicio naştere. Eram derutat şi chiar disperat. Când a ieşit cel de-al treilea copil, mă gândeam că deja n-au să se mai termine, o să tot iasă copiii. Slavă Domnului, acela a fost ultimul şi naşterea s-a terminat cu bine. La început, orice lucru pe care îl faci este foarte responsabil, mai ales o naştere.

— I-aţi mai văzut vreodată pe acei copii?

— Peste 33 de ani, în 1989, soarta a făcut să mă mai întâlnesc cu ei. Candidam pentru funcţia de deputat al poporului din Uniunea Sovietică şi m-am dus la o întâlnire în Ştefan-Vodă. Băieţii de acolo, care mă susţineau, mi-au pregătit o surpriză. După ce am răspuns la toate întrebările, se deschide cortina şi pe scenă apare femeia aceea cu cei trei copii, mari şi frumoşi. Aşa a fost.

— De ce aţi ales anume chirurgia?

— A fost un vis romantic. Citisem câte ceva şi auzisem de chirurgie. Omul care m-a îndreptat spre medicină era un pedagog foarte experimentat, profesorul de limba română Simion Şchiopu, care ulterior mi-a fost şi naş. El m-a convins să merg la medicină, să fiu chirurg şi atât. Am ajuns la aproape 50 de ani de activitate şi nu regret că i-am urmat sfatul. Dacă aş lua-o de la capăt, aş proceda la fel.

— Vorbiţi cu mare admiraţie despre acest om…

— Profesorul Şchiopu a prevăzut totul. El mi-a dat itinerarul: colegiul îl termini cu note de 5, urmează institutul, îl absolveşti tot pe 5, alegi chirurgia şi mergi pe această cale, conferenţiar, profesor, şef de catedră. Iată aşa, cu dânsul, la 14 ani, discutam toate acestea. Eu i-am întrecut aşteptările. Ceea ce n-a putut el să prevadă a fost că voi deveni deputat al poporului din URSS, academician, ministru al Sănătăţii. Fantezia lui s-a oprit la treapta de profesor.

— A reuşit să se bucure de succesele dumneavoastră?

— Da. S-a mândrit până la moarte, sărmanul.

— Cum aţi reuşit să le îmbinaţi pe toate atât de bine?

— Dacă există dorinţă, totul e posibil. Trebuie să ai o convingere extraordinară. Pe urmă vine munca. Marele Testemiţanu spunea că, în orice domeniu, cheia succesului constă în 90% transpiraţie şi 10% vocaţie. Avea dreptate. Muncă se cere foarte multă. Evident că trebuie să ai şi noroc, să încapi pe  mâini bune. Eu, bunăoară, după absolvirea institutului am nimerit în clinica profesorului Anestiade, care m-a crescut ca chirurg şi ca savant.

— Pronunţaţi destul de des “Dumnezeu”, “soarta”…

— Ştiţi, dintotdeauna am fost credincios. În copilărie era mai mult teoretic, pe urmă a venit ateismul acela obscen, când ni se spuneau tot felul de lucruri urâte despre religie, dar eu, chiar şi aşa, nu l-am aruncat niciodată pe Dumnezeu din suflet şi m-am convins că această decizie a mea, luată în copilărie, a fost una corectă. Viaţa mea de mai departe mi-a arătat că, într-adevăr, cu ajutorul lui Dumnezeu poţi face minuni, chiar şi atunci când vezi că bolnavul n-are nicio şansă. Niciodată nu m-am dus la operaţie fără să-mi fac cruce şi fără să mă rog lui Dumnezeu, în gând. Important e ce ai în suflet, şi dacă Dumnezeu este acolo şi nu-l alungi, are şi El grijă de tine.

— Cât de des aţi simţit acest lucru?

— Foarte des. Mă uitam că, iată, pierd bolnavul şi mă gândeam: “Doamne, ajută-mă să-l scot din această stare, că e nenorocit, e bolnav…” şi de foarte multe ori venea o schimbare, uneori bruscă, alteori lentă, dar bolnavul se întrema.

— Aţi simţit vreodată că operaţi cu mâna lui Dumnezeu, cum se spune?

— Da. Asta voiam să subliniez. Asta le spun şi bolnavilor. Când vin să-mi mulţumească, le spun că trebuie, în primul rând, să-i mulţumească lui Dumnezeu, pentru că noi, medicii, iar chirurgii în special, suntem nişte slugi ale Lui, care ne îndreaptă şi mâna, şi gândul spre bine.

— Ce sentimente vă încearcă atunci când sunteţi sigur că pacientul urmează să moară?

— Emoţii extreme şi o durere sufletească. Suntem cu toţii oameni vii şi avem dreptul la viaţă, şi când vezi că pe om îl părăseşte viaţa, e un mare regret şi o mare jale. Sentimentul acesta se numeşte compasiune. Vreau să vă spun că pe lângă dorinţă, muncă, în medicină, dar mai ales în chirurgie, trebuie să ai acest sentiment de compasiune, să trăieşti totul alături de bolnav – şi asta-i una dintre cheile succesului.

— Citisem undeva că medicul trebuie să fie rece, să nu se lase afectat…

— Există expresia: “Chirurgul trebuie să aibă inimă fierbinte, minte rece şi mâini curate”. Cel puţin, asta am văzut la dascălii mei, la colegii mei şi asta mă străduiesc să fac şi eu.

— Aţi fost campion la trântă. Nu e uşor să lupţi, dar în comparaţie cu lupta de pe covor cum e să lupţi pentru viaţa unui om?

— E clar că, în primul rând, lucrurile diferă prin responsabilitatea pe care o implică. Şi pe covor e nevoie de responsabilitate, dar dacă s-a întâmplat să pierzi, ai pierdut şi atât. E păcat c-ai fost învins, dar nu-i o tragedie. Dacă n-ai izbutit însă să menţii viaţa unui pacient – asta e o tragedie.

— Poate fi numită operaţia o luptă?

— Fiecare operaţie, chiar şi cea mai simplă, e o luptă. Elevilor mei le spun că în chirurgie nu există lucruri secundare, nesemnificative. Totul este important. Bunăoară, în cursul unei operaţii complicate, chirurgul este concentrat, face toate procedeele cum se cuvine şi pe urmă se relaxează, timp în care poate să comită o gafă. Am avut un caz când, după o operaţie complicată la plămâni, i-am scos unei tinere femei o tumoare mare. A mers operaţia de minune, dar eu, fiind chemat la rectorat, am lăsat pe seama celor care mă ajutau să dreneze şi au străpuns un vas. Când am venit a doua zi, bolnava era albă ca cearşaful, pulsul aproape că nu i se simţea şi am fost nevoit să-i desfac din nou cutia toracică. I-am cusut artera şi totul s-a terminat bine, dar să treci prin astfel de momente este foarte stresant.

— Ce se întâmplă în sufletul unui chirurg când trece prin astfel de momente?

— Marele chirurg Opel, neamţ de origine, care a activat în Sankt Petersburg, în memoriile sale scria că nimeni nu poate pătrunde în sufletul chirurgului, să vadă ce se petrece acolo, când stai şi te gândeşti, înainte de a intra în salon, dacă mai trăieşte bolnavul cela sau nu. Aşa este într-adevăr. După o operaţie complicată, te temi să intri în salon, ca nu cumva bolnavul să fi murit.

— Cum vă simţiţi atunci când aţi încheiat cu succes o operaţie?

— Ai un sentiment de satisfacţie enorm. Cum se zice, râde totul în tine de bucurie, precum, tot aşa, plânge totul în tine atunci când ieşi cu o nereuşită. Ba mai mult, 100 de operaţii reuşite nu-ţi fac atâta bucurie câtă nefericire îţi aduce o singură operaţie nereuşită. Un chirurg, în viaţa sa, are multe de văzut şi are de trecut prin multe.

— Aţi avut şi operaţii nereuşite?

— Cum să vă spun… De cele mai multe ori, la chirurgii experimentaţi, nereuşita nu depinde de ei. Nereuşita e dictată de însăşi esenţa bolii. Te-ai dus să operezi un bolnav, îi deschizi abdomenul, iar acolo totul e cuprins de cancer. Ce-ţi rămâne să faci? Să închizi abdomenul. Îţi dai seama cu ce sentiment ieşi din sala de operaţii? Ştii că bolnavului i-au rămas zile numărate…

— Cum faceţi atunci când sunteţi pus în situaţia să transmiteţi unui pacient acest mesaj?

— N-am făcut nicicând acest lucru. Americanii le spun bolnavilor crudul adevăr. Eu n-am pronunţat  niciodată faţă de bolnav diagnosticul de cancer sau caz inoperabil. Niciodată. Consider că nu-i creştineşte să-i amărăşti omului viaţa în acel scurt timp cât i-a mai rămas. Cred că trebuie să-l laşi să trăiască în linişte.

— Ce îi spuneţi totuşi?

— Iată aici… recurgem la diferite neadevăruri. Sunt chirurgi care procedează ca şi americanii, dar eu nu pot s-o fac.

— Cum aţi defini viaţa?

— Viaţa este cel mai mare dar dat omului de Dumnezeu şi de aceea trebuie blestemaţi toţi acei care au tendinţa de a lipsi omul de această fericire. Ea trebuie trăită din plin, dar cu gândul permanent la Dumnezeu.

— Dar moartea?

— Cred că Dumnezeu, atunci când a creat fiinţa omenească, a prevăzut şi momentul acesta, de trecere în nefiinţă. Cred că şi moartea este de la Dumnezeu.

— De ce vă temeţi în această viaţă?

— De mânia lui Dumnezeu, pentru păcatele pe care le facem noi toţi. Nu în zadar spuneau încă romanii că a greşi e omeneşte. Dar în Biblie scrie că trebuie să-ţi ceri şi iertare.

— Ce regrete aveţi?

— Mă gândesc că niciun om nu-i lipsit de regrete. Nu le poţi face pe toate ideal. Regreţi că ai spus o vorbă nelalocul ei, că ai jignit pe cineva, uneori, inconştient, dar îţi dai seama de asta mai târziu, că ai întârziat undeva, că n-ai îndeplinit o promisiune. Toate acestea sunt regrete şi eu nu-s lipsit de ele. Am regrete, dar mă străduiesc să compensez prin activitate, prin muncă energică, printr-un cântec, printr-o poezie.

— Cum se vede, prin ochii unui chirurg, lumea în care trăim?

— Zăpăcită. E zăpăcită lumea. Există multă agresiune. Te uiţi cum se comportă oamenii, cum, uneori, se invidiază doi colegi. Toate acestea nu sunt bune, sunt de la michiduţă. Trebuie să fim mai toleranţi, mai îngăduitori unul faţă de altul. Ca să-i fie viaţa mai plină, cred că în afară de serviciu omul trebuie să mai aibă îndeletniciri, să se ocupe de gospodărie, să practice sportul, să citească o poezie, să meargă la un spectacol. Pentru a-ţi întregi starea sufletească, trebuie să ai parte de toate.

— Dar situaţia din ţară?

— E grea situaţia. Şi iarăşi, la bază stau ambiţiile omeneşti. Se poate trece peste toate dacă te gândeşti nu la tine şi nici la partidul tău, ci la popor, la toţi oamenii din ţară. Avem noi acum nevoie de alegeri anticipate? Poporul acesta s-a săturat de alegeri. Mă mir că mai ies oamenii la votare. S-ar putea găsi un compromis. Eu sper să se găsească şi să se calmeze spiritele, astfel încât să putem răsufla uşuraţi şi să ne gândim la problemele vitale. Stresul acesta permanent se răsfrânge şi asupra sănătăţii omului. Credeţi că această creştere a morbidităţii prin cancer survine fără stres? M-am convins că la fiecare bolnav oncologic, dacă stai şi-l descoşi mai mult, vei găsi neapărat o grijă, un stres profund, de lungă durată.

— Care-s principalele boli ale sistemului nostru medical?

— Pe prim-plan se situează afecţiunile sistemului cardiovascular. Cam 50 % dintre decesele oamenilor sunt determinate de afecţiunile cardio- şi cerebro-vasculare.

— Era, de fapt, o întrebare metaforică…

— În primul rând, este o problemă foarte simplă. Investiţiile în medicină sunt foarte mici. De bine – de rău, avem profesionişti buni, medici de calitate, nu mă tem să spun, chiar de talie europeană, dar înzestrarea este slabă. Când eram ministru şi am iniţiat primul parteneriat în medicină, şi, în genere, din ţară, cu statul Minnesota din SUA, am purces la un schimb de experienţă – medicii noştri mergeau la ei şi ai lor veneau la noi. Când a fost întrebat despre experienţa sa din R. Moldova, conducătorul grupului american a spus: “Minunat. Sunt nişte medici minunaţi. Dacă ar veni ei la noi, s-ar descurca la sigur în condiţiile noastre, dar noi, în condiţiile astea, n-am face faţă”. A spus aşa cum este. Vedeţi, în spitalul nostru sunt 1-2 aparate de ultrasonografie. Acolo, fiecare secţie are un aparat, două, trei, câte trebuie. Asta ne-ar trebui şi nouă.

— Medicina este considerată una dintre cele mai corupte meserii. Dvs. cum credeţi?

— E o chestiune umflată artificial, ca să se ascundă adevăraţii rechini, care fură într-adevăr milioane. Te uiţi că peste noapte a devenit miliardar, dar de unde? Părerea mea este că medicul nu are dreptul să vâre mâna în buzunarul pacientului. Nu are dreptul să-l ia de gât şi să-i ceară. Dacă bolnavul a rămas satisfăcut, are dorinţă, are şi posibilitate, treaba lui. Noi trebuie să luptăm cu cei care pun condiţii. Bolnavul trebuie să se ducă la operaţie, iar lui i se spune: dai atâta şi totul va fi bine. Iată aceştia trebuie judecaţi.

— Cum? Pacientul se teme, medicii nu se trădează…

— Un rol important trebuie să-l aibă Colegiul medicilor, cum se întâmplă în multe alte ţări (numai la noi aşa şi nu se trece legea prin Parlament, se respinge). Nu pot înţelege psihologia celor care resping această lege. Cu astfel de cazuri de corupţie societatea medicală însăşi ar trebui să lupte şi să decidă unde se limitează la o mustrare şi unde le defereşte oamenilor legii. În Franţa, niciun caz din medicină nu ajunge în judecată până nu a fost analizat de Colegiul medicilor. Astfel, statul şi-ar lua de pe umeri o parte din obligaţiuni.

— Cum arătăm noi, oamenii, atunci când ne aflăm pe masa de operaţie?

— Hm… bună întrebare. În viaţa mea am operat miniştri, procurori, poliţişti, bandiţi, oameni de rând, de care vreţi. Niciunul nu a fost indiferent faţă de operaţie şi toţi s-au temut. Absolut. Singura categorie de pacienţi care nu-şi face griji (un timp am operat la izolatorul nr. 13) sunt puşcăriaşii. Vin liber, se culcă pe masa de operaţie, credeam că-i o prefăcătorie, dar mă uitam la puls şi nimic. De ce? La operaţie, se află în condiţii mult mai bune decât cele în care s-au aflat anterior. Ei merg cu pieptul deschis la operaţie. Nu au nicio reacţie.

— Cum vă simţiţi atunci când discipolii vorbesc despre dumneavoastră cu admiraţie?

— Intuiesc că vorbesc. Nu permit să mi se cânte ditirambi, dar îi simt. Şi, apropo de elevi, vreau să vă spun că am o şcoală chirurgicală foarte puternică, care, la drept vorbind, este o prelungire a şcolii lui Anestiade, pe care am dezvoltat-o eu. Am şi elevi crescuţi nemijlocit de mine: 10 doctori habilitaţi, 15 doctori în medicină. Asta-i o cohortă întreagă şi toţi sunt la cel mai înalt nivel. Sunt foarte mândru de ei.

— Mulţi dintre medicii noştri pleacă în străinătate şi se afirmă. E un succes sau un necaz acest lucru?

— Un mare succes, în primul rând, al şcolii medicale superioare din Moldova, dar e clar că, din alt punct de vedere, e trist că ei nu-şi găsesc ocupaţie aici. Nu-i pot învinui. Dacă ar exista condiţii egale aici şi în Europa, ar fi altceva, dar ei se duc acolo unde pot prospera, unde îşi pot asigura familiile, un trai decent.

— Aţi fost tentat sau vi s-a propus să plecaţi din ţară?

— În mod special nu, dar au existat multe ocazii. Nu mi-a trecut însă nici prin gând să-mi părăsesc locurile natale. Îmi iubesc foarte tare pământul. Aici îmi sunt strămoşii, părinţii, copiii, rudele. Pentru nimic în lume n-aş pleca. Chiar şi atunci când mă duc în România mă trage acasă.

— Copiii cum vi i-aţi educat?

— Fiica mea este medic şi profesor la Universitatea de Medicină. Are două fiice şi deja două nepoţele. Fiul şi-a făcut studiile în SUA şi lucrează într-o firmă americană cu sediul la Moscova. Are şi el doi copii.

— Au fost situaţii când chirurgia a intrat în conflict cu familia?

— Nu. Dumnezeu mi-a făcut parte de o soţie nu numai frumoasă, dar şi înţeleaptă, cu atât mai mult cu cât e medic şi ea şi m-a înţeles întotdeauna atunci când nu veneam acasă nopţile şi stăteam la patul bolnavului. Ne-am înţeles şi ne înţelegem de minune.

— Aveţi 70 de ani, dar sunteţi foarte energic, inclusiv în sala de operaţii. Care e secretul?

— Sportul. El mă ţine în formă. Zilele de sport sunt sacre, duminica de la 8, marţea şi joia de la 4. După ce-am devenit maestru al sportului la trântă, din 1964 mă ocup cu badmintonul.

— Cântaţi foarte frumos romanţe. Cu care dintre ele vă începeţi recitalurile, de obicei?

— Am rămas fără mamă foarte devreme şi am trăit cu tata, de aceea sentimentul acesta de legământ cu părintele este foarte puternic. Cel mai tare-mi place “Car frumos cu patru boi”, pentru că acolo se vorbeşte despre tata. Aşa că orice serată o încep cu acest cântec.

— Când reuşiţi să mai citiţi şi poezii?

— Şi înainte de operaţii, şi între operaţii, şi după operaţii…

— În tinereţe vă plăcea să recitaţi “Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”. Care ar fi  răspunsul dvs.?

— Îmi place şi acum această poezie şi când am ocazia o recitesc. Prin ea străbate geniul lui Eminescu,  câtă dragoste de ţară trebuie să ai, nemaivorbind de talent, ca la 16 ani să scrii o asemenea poezie? Îmi place Eminescu la nebunie. Stau cu un volum din creaţia sa pe birou. Îi doresc României ceea ce-i dorea şi Eminescu, prosperitate.

— Cum vă identificaţi?

— Român. Ce discuţii mai pot fi? Cum a zis Eminescu, “suntem români şi punctum”. Nu-i înţeleg pe cei care se tem şi fug de acest adevăr. Este o chestiune pur politică. Se speculează încă de la 1812. Nici după 20 de ani de independenţă nu putem depăşi acest lucru pentru că psihologia omului este foarte otrăvită, iar detoxifierea se face necărturar şi neinsistent.

— Cum vedeţi Moldova peste alţi 20 de ani?

— Cred în tineretul care vine să ne înlocuiască. El are altă mentalitate şi va îndrepta lucrurile în albia firească. Sunt optimist.

— Vă mulţumim.

Pentru conformitate, Tatiana Eţco

Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

10 comentarii

  1. DACUL

    Domnule TTT unde esti sa citesti:citez zdg
    “Ştiţi, dintotdeauna am fost credincios. În copilărie era mai mult teoretic, pe urmă a venit ateismul acela obscen, când ni se spuneau tot felul de lucruri urâte despre religie, dar eu, chiar şi aşa, nu l-am aruncat niciodată pe Dumnezeu din suflet şi m-am convins că această decizie a mea, luată în copilărie, a fost una corectă. ”
    Nu mai e nimic de comentat pentru ateii spalati pe creier de sistemul comunist imperialist care a vrut sa stearga speranta oamenilor si poporul sa se inchine la tabloul lui Stalin si Lenin.

  2. AVRAAM

    Să ne trăieşti Maestre,Gheorghe Ghidirim!Satul Palanca,intreg raionul Ştefan-Vodă şi toată Republica Moldova impreună cu mulţi cetăţeni ucraineni,beloruşi,români trataţi de D-stră,vă sunt foarte recunoscători!!!Prietenul şi colegul D-sră din Olăneşti,doctorul Vasile Vizitiu spunea; Aşa specialişti ca Ghidirim se nasc unu la un milion!Elevii D-stră,chirurgii Munteanu,Niţelea,salaur spun că sunteţi un doctor de la Dumnezeu,doctor ce priveşte nu la buzunarul pacientului,ci in sufletul lui.mai rar azi aşa oameni cu o cumsecădenie neobişnuită.Mulţi,foarte mulţi pacienţi ai D-stră,care de vre-o 15-20 de ani trebuiau sa doarmă somnul de veci azi se bucură de viaţă,dătorit muncii,răbdării şi darului dat de Dumnezeu de a vindeca oamenii!Să ne trăeşti Maestre şi Domnul sa vă păzească!Aţi fi un bun Preşedinte a RM,d-le Gheorghe Ghidirim!

  3. ND

    Foarte interesant interviul si omul care are ce povesti. Parca a dat viata rubricii. Parca e mai aproape de lume si e placut sa-l citesti.

  4. vasile

    vai de capul ignorantilor…
    daca ati sti ce fel de om este cu adevarat…
    un om avid dupa putere,control,importanta..
    exemplul cel mai vorbitor este Spitalul de Urgente din Chisinau.
    cine a lucrat acolo, mai ales in anii 90,stie foarte bine cum merg treburile acolo.
    spitalul de urgente este un stat in stat. un stat controlat de d-nul Ghidirim,d-nul Ciobanu si alti zei intangibili… ex:d-nul Ciumas si multi altii.
    in anii 90 se practica legea tacerii absolute,nimeni nu avea dreptul la o parere , chiar daca era inteligenta,obiectiva sau pur si simplu o parere personala.
    nu se accepta nici o critica,indiferent cat de obiectiva era.
    pacat ca nu mai putem sa-i intrebam pe medicii
    tineri,destepti care au plecat in toata lumea, DE CE ATI PLECAT ????
    de ce nu l-ati intrebat pe acest mare “OM”, de ce in anii 90 se opera cu instrumente arhaice,cand in jurul spitalului erau ajutoare umanitare de milioane de dolari .
    de ce nu l-ati intrebat ce se intampla cu corpul de spital inceput in anii 80 si abandonat pana in ziua de azi .
    nu as contesta calitatea de chirurg a d-lui Ghidirim,dar calitatea de om , care o slaviti la infinit ,o voi contesta oricand.
    cred ca mai sunt oameni celebri in Moldova de care ar trebui sa scriti,poate mai mult decat in articolul de mai sus.

  5. vera

    D-le Vasile, stiti ca dintr-un punct de vedere parca aveti dreptate, dar nu toti au norocul de a fi luati in seama…

  6. AVRAAM

    Vasle pur şi simplu nu a avut norocul ca sa-l aducă salvarea la urgenţă cu intestinele pe genunchi,ori cu capul subţioară,ca Ghidirim sa-l vindece!se mai întaămplă mai Vasile in viaţa asta ca un poliţiat beat la volan sa iasă pe contrasens,se mai întâmpla ca un vecin cherchelit la observaţie să scoată arma şi să tragă dinea,se mai întâmplă diferite…

  7. vasile

    draga avraam!
    vreau sa fac cateva precizari,d-nul Ghidirim, nu mai face garzi de vreo 20 ani, poate mai mult,deci,nu are nici o tangenta cu ceea ce debitezi.d-nul Ghidirim este chirurg generalist,digestiv,visceral…cum vrei tu, dar nu neurochirurg.deci, inca odata,debitezi prostii.
    si daca esti vorbitor de limba romana,asa cum declari pe aici,ar trebui sa iti fie clar, si iti repet inca odata,nu contest calitatea de “Chirurg” a d-nului Ghidirim, ci calitatea lui de om.am cea mai mare admiratie, si cel mai profund respect pentru meseria de “Medic”
    din pacate, avraame,faci parte din aceiasi categorie de oameni.nu dai dreptul la replica nimanui,nu accepti nici o parere personala, cat de obiectiva ar fi,nu iti place sa analizezi informatia, o primesti de buna “a priori”….
    concluzie:avraame,inca traiesti in trecutul intunecos,unde seful are dreptate oricand si oriunde,unde critica sanatoasa este pedepsita,unde ziarele au tot timpul dreptate … pacat de tine, in alte comentarii pe acest site pareai mai rebel,mai reactionar,chiar incepusem sa te respect,dar trecutul este la ca lepra,lasa urma adanci….

  8. VRACIUL

    NUMAI ROMANIA MARE
    IN VECHILE HOTARE ISTORICE
    DIN ANUL 1918 NE ESTE SALVAREA
    DE OCUPATIA RUSEASCA
    SI MAFIOTIZAREA BANDITEASCA !

  9. natalia

    interesant interviul, l-am citit cu placere. intradevar sunt si la noi medici cu suflet si profesionalism. nu-l cunosc pe dl Ghidirim dar pot afirma cu incredere ca dl Iurie Tugui de la spit.1, sef sectie chirurgie este un model de chirurg asa cum a descris dl Ghidirim ca tb sa fie un specialist in domeniu : «Chirurgul trebuie să aibă inimă fierbinte, minte rece şi mâini curate». Ma bucur ca in tara noastra inca mai avem medici dedicati specialitatii, si nu altor interese.

  10. Olga

    Sunt absolut deacord cu cele spuse despre dl. Iurie Tugui. Este si un specialist bun in domeniu, dar si un om cumsecade. Sa dea Domnul mai multi ca el si in toate domeniile. Toata stima si respectul pentru dumnealui.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *