Comunismul, interzis şi promovat

Fantoma comunismului s-a retras de prin Europa, dar niciodată de la noi. Monumentele lui V. I. Lenin, frontispiciile de pe clădiri cu secera şi ciocanul, drapelele şi stelele roşii sunt încă atribute absolut prezente în R. Moldova. În ultimii 8 ani problema negării simbolicii comuniste nu se mai pune, deşi autorităţile comuniste nu au făcut nici o explicaţie publică cu privire la crimele comise de regimul sovietic comunist, iar victimele şi urmaşii victimelor acestui regim nu au fost despăgubite onorabil nici până în prezent.

În unele state europene simbolica comunistă, cum ar fi secera şi ciocanul sau steaua roşie cu 5 colţuri, a fost echivalată cu svastica fascistă şi interzisă prin lege. De exemplu, o lege votată de Parlamentul lituanian spune că ” demonstrarea drapelelor, insignelor şi uniformelor cu însemne ale Germaniei Naziste, ale URSS şi ale RSS Lituania este interzisă”. Legea vizează în particular svastica, secera şi ciocanul şi steaua roşie.

Şi Codul Penal al Ungariei conţine din 1996 o prevedere punitivă cu amendă pentru cei care vor purta simbolurile sovietice comuniste, le vor distribui, sau le vor expune în public. La mai mult de 10 ani de la legalizarea acestei interdicţii, simbolurile comuniste revin în atenţia juriştilor.

Un lider ungar, cu steaua roşie la CEDO

La 21 februarie 2003, Attila Vajnai, fiind vicepreşedintele Partidului Muncitorilor din Ungaria – un partid politic înregistrat, cu viziuni de stânga – ţinea un discurs la o demonstraţie legală la Budapesta. Demonstraţia se desfăşura în locul unde cândva a fost amplasat monumentul lui

Karl Marx, demolat de autorităţi. Reclamantul purta pe sacou o stea roşie. O patrulă de poliţişti prezentă la demonstraţie, în baza Art. 269/B din Codul penal al Ungariei, a cerut ca

reclamantul să-şi scoată steaua. Acesta s-a conformat, însă ulterior împotriva lui a fost iniţiată urmărirea penală pentru purtarea în public a unui simbol totalitarist. La 11 martie 2004, Judecătoria din oraşul Pesta l-a condamnat pentru infracţiunea de utilizare a unui simbol totalitarist, cu un termen de încercare de un an. Reclamantul a făcut apel la Judecătoria Regională Budapesta. Această instanţă, referindu-se la o concluzie preliminară a Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene (CJE), a remarcat că, în câteva state-membre ale Uniunii Europene (UE), cum ar fi Republica Italiană, simbolul partidelor de stânga este steaua roşie sau secera şi ciocanul. Astfel, a apărut întrebarea dacă o prevedere într-un stat-membru al UE, care interzice utilizarea unui simbol, poate fi ignorată în alt context. Totuşi, Judecătoria de la Budapesta a menţinut sentinţa de condamnare. Reclamantul a ajuns cu acest caz la CEDO.

Valoarea simbolică a stelei roşii, discreditată

Cu câteva săptămâni în urmă CEDO a pronunţat hotărârea în privinţa acestui caz. Iată, pe scurt, textul deciziei. “Curtea îşi dă bine seama că cunoscutele încălcări în masă ale drepturilor omului comise în timpul comunismului au discreditat valoarea simbolică a stelei roşii. Cu toate acestea, după părerea Curţii, simbolul dat nu poate fi interpretat ca reprezentând în exclusivitate guvernarea totalitară comunistă, după cum a declarat implicit Guvernul maghiar. Este evident că steaua dată, de asemenea, simbolizează mişcarea internaţională a muncitorilor care luptă pentru o societate mai corectă, precum şi anumite partide politice existente în diferite state-membre. Mai mult decât atât, Curtea notează că Guvernul nu a demonstrat că purtarea unei stele roşii, în exclusivitate, înseamnă o identificare cu ideile totalitariste, în special în lumina faptului că reclamantul a purtat-o la o demonstraţie legală. De aceea, Curtea consideră că interdicţia în cauză este prea largă, luându-se în consideraţie multiplele sensuri ale stelei roşii. Interdicţia poate să cuprindă activităţi şi idei care cad sub incidenţa articolului 10 şi nu există o modalitate acceptabilă de delimitare a diferitelor sensuri ale simbolului în cauză.

Desigur, Curtea îşi dă seama că teroarea sistematică aplicată pentru consolidarea puterii comuniste în câteva ţări, inclusiv Ungaria, a lăsat o cicatrice dureroasă în mintea şi în inima Europei. Curtea recunoaşte că purtarea unui simbol atotprezent în timpul acestui regim poate genera nelinişte în rândurile fostelor victime şi ale rudelor lor, care, pe bună dreptate, pot considera astfel de simboluri ca fiind o manifestare a lipsei de respect.

Luând în consideraţie asigurările pe care Republica Ungară le-a dat legal, moral şi material victimelor comunismului, asemenea emoţii nu pot fi considerate drept o frică raţională.

Opiniile specificate mai sus sunt suficiente pentru a-i permite Curţii să conchidă că condamnarea reclamantului pentru simplul fapt că acesta a purtat o stea roşie nu poate fi considerată conformă “necesităţii sociale stringente”. Curtea a stabilit că lui Atilla Vajnai i-a fost încălcat dreptul la libera exprimare.

Existenţa ulterioară a comunismului trebuie pusă la îndoială

Ruth WAUNG,
Shanghai, China
Pentru Ziarul de Gardă

Copilăria mea în comunismul chinez a fost dificilă. Am fost în permanenţă învăţată să tac, şi nu doar la şcoală. Chiar şi mama mă învăţa să “nu scriu niciodată vreun gând interzis pe hârtie”, căci unchiul meu a murit din cauza jurnalului pe care îl ţinea. L-au omorât chiar colegii săi din Garda Roşie de la şcoala medicală în care îşi făcea studiile, la începutul anilor ’70.

M-am născut într-o familie prestigioasă din Shanghai. Bunicul mamei ţinea una dintre cele mai mari edituri din oraş în anii 1940, care se numea “Business Publishing Press”. Această companie desfăşoară activităţi până în prezent, în Hong Kong, Singapore şi în Taiwan. Printre prietenii familiei noastre se numărau pe atunci scriitori vestiţi ai secolului trecut. În anii ’40 toţi scriitorii au fost puşi în faţa unei dileme. Unii dintre ei au rămas să cânte comunismul, alţii s-au mutat în Taiwan sau au plecat în lume.

În 1949, după ce China şi-a obţinut independenţa, prim-ministrul Chou En Lai a făcut o chemare către toate personalităţile de origine chineză din lumea întreagă. Acest apel îi solicita pe savanţii şi inginerii din SUA, pe medicii şi arhitecţii din Germania, pe actorii şi muzicienii care au studiat în diferite ţări europene, pe scriitori şi alte personalităţi. Familia noastră de asemenea a fost solicitată să participe activ la ajutorarea săracilor din China, pentru a construi un stat echitabil. Mulţi au revenit atunci, fără să se gândească la avantaje materiale sau la beneficii. Cu toţii au crezut în drepturile egale pentru toţi oamenii şi în importanţa educaţiei.

Ei au făcut abstracţie de scandalurile de corupţie din cadrul partidului aflat la conducere. Au crezut că pot face o schimbare în China, indiferent de cum se numesc partidele sau ce viziuni politice au conducătorii. Ei au crezut că normele de respect pentru fiinţele umane, bunătatea şi generozitatea sunt calităţi de care pot face uz toţi.

În 1958, Mao a decis să extindă influenţa Chinei în lume. A hotărât să facă acest lucru cu ajutorul femeilor. Le-a promis că cele care vor naşte cei mai mulţi copii vor fi onorate cu medalii şi vor beneficia de călătorii turistice la Beijing. Multe femei au născut câte 13-14 copii, chiar dacă situaţia lor materială era la pământ şi abia de puteau întreţine un singur copil. În scurt timp, o foamete devastatoare a pus stăpânire pe satele chineze. Au murit milioane de oameni, jertfite pe altarul promisiunilor nejustificate ale lui Mao. Oamenii îşi vindeau pruncii pentru o bucată de pâine, dacă se găsea cine să îi cumpere. Aşa s-a ajuns la o altă extremă: interdicţia de a avea mai mult de un copil, adoptată în 1976, care a cauzat alte tragedii umane.

Profesorii, îngenuncheaţi de elevi

Între timp, mai mulţi generali din anturajul lui Mao au început să se întrebe dacă ideologia acestuia lucrează într-o direcţie corectă. Mao a simţit că puterea de analiză a altora este periculoasă pentru el. Aşa s-a dat start unei campanii inimaginabile de răfuieli politice şi fizice cu toate persoanele care trezeau suspiciuni.

De intelectuali nu mai era nevoie. Toate programele educaţionale au fost, practic, stopate începând cu 1966. Toate cărţile bune au fost arse, iar bibliotecile închise. Elevii din clasele mici au fost învăţaţi să urască intelectualii. Au fost cazuri când micuţi de 8-9 ani băteau învăţătorii, îi forţau să stea în genunchi, să se închine şi chiar să mănânce excremente umane. Atunci, mulţi pedagogi, care nu mai puteau suporta tragediile impuse, comiteau acte colective de suicid. Treptat, pedagogii adevăraţi au fost alungaţi din şcoli. Li se permitea doar să măture străzile sau să îngrijească veceurile publice, în timp ce copiii lor, ca să piardă relaţia cu “focarele de inteligenţă”, erau exilaţi în cele mai îndepărtate colţuri ale Chinei. Şi spitalele au trecut prin asemenea purgatorii, locul medicilor fiind ocupat de reprezentanţii Gărzilor Roşii, care cunoşteau un singur tip de tratamente – cele ideologice.

La fel au fost eliminaţi şi liderii religioşi, după ce li s-au adus acuzaţii că sunt antagonişti regimului comunist. În scurt timp, unităţile industriale şi bancare s-au închis cu ajutorul Gărzilor Roşii provenite din bande proletare, care intrau cu răngi de fier din casă în casă cu sloganul “Revoluţia şi distrugerea oponenţilor este dreptul nostru”. Informatorii şi turnătorii erau peste tot. Cei mai stăruitori deveneau în curând lideri locali ai partidului. Astfel, oameni fără educaţie şi fără principii morale au ocupat în scurt timp poziţiile de primari, prefecţi, şefi de regiuni. Au format reţele care activează în comunităţile chineze până astăzi. Oamenii care dădeau semne de nesupunere erau exilaţi.

În asemenea circumstanţe, bunicul meu a fost exilat pentru 26 de ani într-un lagăr de muncă, fiind acuzat că a dorit să părăsească China. Bunica mea a rămas să crească de una singură cinci copii. Dar nici asta nu a fost suficient. Cele două gemene din familie, surorile mamei mele, au fost trimise într-o regiune îndepărtată, într-un “lagăr de reeducare prin muncă”.

Tinerii nu mai puteau obţine studii de calitate. Erau accesibile doar diplomele de fermier al Gărzii Roşii şi soldat muncitor al Gărzii Roşii. Universităţile existente aveau angajaţi doar profesori “creaţi” peste noapte, care aveau un singur principiu – terorizarea intelighenţiei. Situaţia în învăţământ şi în ştiinţă la finele anilor ’70 era de-a dreptul sadică. Tatăl meu inventase prima maşină digitală la acea perioadă, şi pentru invenţie i s-a oferit o creştere salarială de 2 yuani. Oamenii nu mai erau motivaţi să gândească, să creeze, să facă ceva pentru progres. Toţi intelectualii se simţeau lipsiţi de speranţe şi fără şanse. Toţi cei care răspunseră cândva la apelul primului-ministru Chou de a reveni în China aveau acum un singur gând ascuns – să fugă înapoi, în străinătate. Dar cum să o facă, fără să îşi rişte viaţa proprie şi a familiei?

Câţiva bogaţi mai întâi

În 1989, grupuri de studenţi şi profesori s-au reunit la demonstraţiile de la Beijing, acuzând corupţia masivă care stăpânea întregul Guvern. Noua politică a lui Deng Xiao Ping, de a “lăsa mai întâi pe câţiva să devină bogaţi întâi”, a cauzat un haos financiar, dând undă verde corupţiei. Generaţia mamei mele era cea care atunci putea sa ia o decizie – să continue protestele sau să plece masiv din ţară. Teroarea şi teama de răfuieli fizice a învins, oamenii cu educaţie au decis să plece pe orice căi posibile. Eram elevă atunci când familia mea a reuşit să părăsească China.

Ca să aplaneze nemulţumirile cetăţenilor, conducerea Chinei a decis să facă câteva schimbări la vârf. Primarul de Shanghai, Jian Zhe Ming, a fost instalat în fotoliul prezidenţial, cu declaraţia că astfel “începe combaterea corupţiei”. Dar cazuri de înalţi demnitari demişi pentru acte de corupţie nu au prea apărut, căci dacă această activitate de distrugere a corupţiei pornea pe bune, trebuia să fie demis fiecare funcţionar din fiecare localitate chineză. A fost demis doar vicepreşedintele chinez şi atât.

În 1993, când situaţia părea puţin normalizată, tatăl meu a decis să revină în China, pentru a pune pe roate producţia industrială a maşinii digitale pe care o crease. Invenţia lui rămăsese unicul mecanism exportat de China în toată această perioadă. Nu se înregistrase nici o creştere în domeniul industrial în China în 1979 – 1993. Dar tatăl meu nu a fost primit cu braţele deschise. După un conflict verbal cu şeful unei instituţii, i s-a spus că “nu mai iubeşte China, după ce a stat prea mult în străinătate lucrând cu străinii”. În scurt timp, s-a simţit foarte rău fizic şi a decis să plece. În drum spre SUA a simţit că e la capătul puterilor. Fusese intoxicat pentru că nu a gândit la fel ca sistemul.

Copii care nu au avut niciodată fraţi

Anul 2008 a adus Chinei o recunoaştere mondială pentru jocurile olimpice care s-au desfăşurat de curând la Beijing. Dar situaţia în ţară nu e nici pe departe atât de strălucitoare ca în reportajele de la televizor. Deşi tot mai mulţi tineri reuşesc să facă studii bune, doar 50 la sută dintre ei îşi găsesc un loc adecvat de muncă, iar corupţia continuă să domine guvernarea. Aceasta a acceptat mai multe libertăţi economice, care permit dezvoltarea turismului şi a micului business. Dar toate aceste realităţi vin peste generaţia mea, care a apărut sub semnul singurătăţii organizate. Or, părinţilor noştri li s-a interzis prin lege să nască mai mult de un singur copil. Suntem o generaţie care nu ştie ce înseamnă să ai fraţi, surori, să fii responsabil pentru ei şi să împarţi ceva frăţeşte. Generaţia mea este crescută în condiţiile egoismului şi supravieţuirii de unul singur, care are anumite efecte asupra modelului social al Chinei de azi.

Azi nu mai cred în nici un fel de comunism. În teorie, acesta a fost promis ca un paradis, unde fiecare va avea de toate şi nu vor exista clase şi dezechilibre. Dar în practică, comunismul a însemnat, în fond, pedepse, trădări, şantaj, spălare colectivă de creieri, propagandă nonstop şi răfuieli personale cu oricine dădea semne că gândeşte. Comunismul lui Mao a rămas în trecut, ca un regim sadic, dar existenţa comunismului în viitor trebuie pusă la îndoială de către întreaga lume.


Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *