Combatanţii ar putea forma 6 partide

Interviu cu Eduard Maican, preşedintele Uniunii Naţionale a Veteranilor Războiului pentru Independenţă (UNVRI)

— Dle Maican, deşi luptele au încetat, nu putem vorbi şi despre sfârşitul războiului de pe Nistru. În opinia dvs., la ce etapă este acum soluţionarea conflictului transnistrean? De altfel, şi de această dată, la alegerile parlamentare, cetăţenii R. Moldova din Transnistria vor trebui să ajungă la secţiile de votare din dreapta Nistrului, pentru a participa la scrutin. Acest lucru se repetă, deşi, la alegerile anterioare, actualul partid de guvernământ a promis pace neîntârziată, dacă obţine victorie în scrutin…

— În cazul celor din stânga Nistrului, situaţia este disperată. Pe parcursul anilor, acolo a crescut o nouă generaţie. Fără vrerea noastră, aceasta a fost educată în spiritul separatismului agresiv. Lor li s-a spus în fiecare zi că Transnistria este un stat aparte, care nu aparţine R. Moldova. Cetăţenii de acolo nu au avut de unde afla şi altfel de informaţii, deoarece nu au acces la alte posturi de radio şi de televiziune. Pe de altă parte, şi eroii care au luptat pentru apărarea independenţei şi integrităţii R. Moldova nu mai văd sensul acelor sacrificii, în timp ce actuala guvernare s-a impotmolit în „eforturile” sale, mai mult declarative, de soluţionare a acestei probleme. A promis, dar, uneori, pare interesată de menţinerea neschimbată a acestei situaţii.

— Ce diferenţe există între statutul veteranilor de război din stânga şi al celor din dreapta Nistrului?

— Destul de mari şi descurajatoare, pentru noi, veteranii de război din dreapta Nistrului. Acolo, peste Nistru, funcţionează nişte aşa-zise legi foarte favorabile participanţilor la război. Ei sunt trataţi ca nişte adevăraţi eroi, fiindu-le oferite şi alte privilegii. Noi, insă, de ani de zile mai continuăm să promovăm o lege care le-ar conferi participanţilor la lupte statut de veterani de război. Sunt localităţi, din zonele de război, în care nu veţi vedea cel puţin o piatră funerară ridicată în memoria eroilor căzuţi acolo. Nu există muzee în care ar fi păstrate mărturiile despre acel război. Abia în acest an, am reuşit ca, la 2 martie, în toate instituţiile de invăţământ din R. Moldova, prima lecţie să fie dedicată memoriei eroilor căzuţi în războiul de la Nistru.

— Ce privilegii au astăzi participanţii şi văduvele celor căzuţi în lupte?

— Există unele compensaţii, dar în raport cu situaţia economică de astăzi, acestea oricum rămân insuficiente. Este interesant, însă, alt aspect, mai puţin elucidat. Avem câţiva cavaleri ai Ordinului Republicii, decoraţi post-mortem, şi peste 130 de cavaleri ai Ordinului Ştefan cel Mare şi Sfânt, decoraţi tot post-mortem. Aceste înalte distincţii nu au nicio acoperire financiară în cazul familiilor acestora, or, în legislaţia R. Moldova nu este stipulat statutul văduvelor de război. Copiii lor au crescut deja, au atins vârsta majoratului, astfel încât nici nu mai pot spera la nimic.

— Ce statut au astăzi cei mai mulţi dintre foştii poliţişti care, în 1992, în lipsa unei Armate Naţionale, au luptat pe fronturile războiului de independenţă?

— În 1992, în lipsa unei Armate Naţionale, la război au plecat poliţiştii, pentru apărarea ordinii de drept a R. Moldova, şi voluntarii, care nu puteau suporta atrocităţile comise de separatişti. După război, foarte mulţi poliţişti au rămas şomeri. Mai întâi, pentru că Ministerul de Interne nu a avut nevoie de cei răniţi, de invalizi. Apoi, pe parcurs, s-a debarasat de cei care au ieşit din război cu un simţ pronunţat al dreptăţii. Combatanţii, după ce au văzut moartea cu ochii, nu mai pot suporta făţărnicia, laşitatea sau trădarea. La Interne, nu îşi au locul astfel de oameni. În aceste condiţii, rănile psihice se manifestă şi mai dur. Unii nu pot suporta această suferinţă şi îşi pun capăt zilelor. După ce au revenit vii din război, ei nu reuşesc să reziste acasă. În ultimul timp, în fiecare lună mor trei-patru camarazi de arme, bărbaţi încă tineri, având vârste cuprinse între 35-50 de ani.

— În afară de răni, de ce fel de maladii suferă cel mai frecvent participanţii la război?

— Vă aduc un exemplu cutremurător. Din anul 1992 până în prezent, doar la Cocieri au murit peste 100 de participanţi la război. Sunt cei care, la 2 martie 1992, au intrat, fără a şti că riscă să fie contaminaţi radioactiv, în unitatea militară din localitate, să ia armament. În acel depozit erau muniţii, dar şi substanţe radioactive. Ei au fost iradiaţi. Diagnosticul celor decedaţi e leucemia sau ciroza ficatului. În toţi aceşti ani, deşi medicii cunosc foarte bine problema, cei afectaţi de radiaţie nu au beneficiat de tratament adecvat, fiind, de fapt, lăsaţi să moară încet. Întrebaţi de boli. Participanţii la război sunt foarte receptivi la orice maladie, deoarece organismele lor sunt mai sensibile. Este revoltător că foarte mulţi dintre luptători nu au beneficiat niciodată de reabilitare fizică sau psihică.

— Ziarul de Gardă a scris despre viaţa unui luptător, pe nume Gârleţ, care, acum câţiva ani, a încercat să „facă dreptate” într-o situaţie de conflict. Atunci, în urma unei explozii, a rămas fără ambele mâini, ulterior fiind condamnat. Unde se află acum acesta?

— Într-un penitenciar. E greu de imaginat cum se descurcă acolo, neavând maini. El nu este singurul combatant condamnat la detenţie. Avem şi alte cazuri în care participanţii la război, fiind intoleranţi faţă de nedreptăţile de orice fel, se implică şi, apărând pe cineva, îi fac să sufere pe agresori. Judecata le dă dreptate „victimelor”. Acum am adresat mai multe demersuri, solicitând ca cei câţiva camarazi ai noştri aflaţi în detenţie să fie amnistiaţi.

— Ce statut are acum Casa Combatanţilor de pe str. Corobceanu, în zona Parlamentului R. Moldova?

— Deocamdată – acelaşi. Acolo locuiesc vreo 50 de familii ale combatanţilor. Ei au reuşit să-şi legifereze, parţial, traiul acolo. Achită pentru consumul de apă, pentru curent electric şi gaze. Doar că nu au acte de proprietate. Nu ştiu dacă deputaţii mai pretind să-i scoată din casă. Cred că eforturile acestora ar fi fără rost. Casa le aparţine combatanţilor, care, de fapt, merită şi mai mult.

— Din ce cauză, în ultimii ani, conflictul transnistrean a ajuns doar un cap de afiş al unor programe electorale?

— S-au învechit formele şi metodele prin care se tot încearcă soluţionarea diferendului transnistrean. Spuneam altă dată că ar trebui atrase şi alte persoane, cu viziuni mai moderne. Contează şi autoritatea pe care o au pe ambele maluri ale Nistrului cei care îşi propun identificarea unor soluţii pentru acest conflict. Vorbeam anterior de un fel de diplomaţie populară, care ar trebui încercată în condiţiile în care diplomaţia oficială, cea a autorităţilor statului, a fost epuizată de mult, fără a înregistra vreun succes.

— Care ar trebui să fie astăzi mesajul acestor „diplomaţi”?

— Ar trebui să se spună clar că suntem un popor cu o istorie, o cultură şi o religie comună. În aceste condiţii, este posibil şi un viitor comun. De altfel, organizaţia noastră a făcut mai mujlte tentative de apropiere cu veteranii de război din stânga Nistrului. Am avut chiar mese de pomenire, organizate în comun. Am trecut împreună pe la mormintele confraţilor noştri de arme. Pe toate mormintele sunt înălţate cruci, adică avem aceeaşi cruce, pe pământ şi în cer. A trecut suficient timp ca să putem uita deja de duşmănie. Cred că e posibilă o împăcare tacită, pe altfel de criterii decât cele politice, şi acest lucru ar trebui realizat neîntârziat, deoarece există destule interese externe, care se pot manifesta oricând. Nu e un secret pentru nimeni că Rusia şi astăzi trage sforile, alimentând separatismul transnistrean. Conflictul mocneşte şi poate izbucni oricând. Aşa cum a început în 1992, de la o neînţelegere banală, la prima vedere. Atunci, împuşcarea unui oarecare şef al miliţiei separatiste, de către un infractor, a fost pusă pe seama poliţiei. Sub acest pretext, sediul poliţiei de la Dubăsari a fost atacat de cazaci. La 2 martie 1992, poliţiştii din Dubăsari, neavând sprijinul Chişinăului, cu doar câteva pistoale în dotare, au cedat sediul. În timpul percheziţiilor, s-au declanşat lupte sângeroase. Atunci au căzut şi câţiva poliţişti.

— Fiecare război are, până la urmă, nişte statistici. După 17 ani de la conflictul de la Nistru, care sunt statisticile războiului din 1992?

— La luptele din anul 1992 au participat circa 30 de mii de combatanţi. Potrivit datelor oficiale, pe câmpurile de luptă au căzut 300 de eroi. Circa 3500 de oameni au fost răniţi, fiind astăzi invalizi de război sau suferind în urma rănilor provocate atunci.

— Care sunt cele mai neuitate, pentru dvs., imagini ale războiului din 1992?

— La orice oră de zi sau de noapte, când mă gândesc la război, revăd imagini ale câmpurilor de luptă. În iunie 1992, era o căldură de 30 de grade. Cei care apărau poziţiile R. Moldova pe câmpul de luptă învăţau din mers arta militară. Pe linia frontului erau poliţişti şi voluntari, unii nu ţinuseră niciodată arma în mână. Luptele de la Tighina au fost cele mai grele pentru mine. Se întâmpla la 21 iunie… Am suportat multe pierderi. Separatiştii au profitat de sprijinul căzăcimii, dar şi de suportul Armatei a 14-a. Timp de câteva zile după încetarea focului, am rămas izolaţi acolo. La 30 de grade căldură, cadavrele camarazilor noştri de luptă se descompuneau. Era greu de rezistat. Primii care ne-au venit în ajutor au fost oamenii din satele apropiate.

— În preajma zilei de 2 martie, Uniunea Naţională a Veteranilor Războiului pentru Independenţă şi Uniunea Veteranilor „Sfântul Gheorghe Biruitorul” au desfăşurat prima conferinţă de presă în comun, la care au comunicat că, în acest an, acţiunile de comemorare a eroilor căzuţi pentru independenţa şi integritatea teritorială a R. Moldova vor fi organizate în comun. E o decizie luată după mai mulţi ani de zile în care organizaţiile combatanţilor erau dispersate. Cum aţi ajuns la această decizie de „împăcare”?

— Am pornit de la aceea că noi toţi apreciem la justa valoare faptele eroilor căzuţi pentru integritatea şi pentru independenţa R. Moldova. În condiţiile în care aceşti eroi sunt ai noştri, ai tuturor, reprezentând un tezaur spiritual al Moldovei, ei nu pot fi împărţiţi între organizaţii, în scopul satisfacerii unor orgolii ieftine. Credem că e o decizie adecvată, deşi poate că intârziată.

— Cu orice ocazie, liderii politici nu au ezitat să profite de organizaţiile veteranilor de război, implicând liderii acestora în diverse acţiuni electorale. Şi dvs. aţi candidat pe listele unui partid politic. Care-i situaţia în campania curentă?

— Mesajul organizaţiilor noastre e ca toţi participanţii la război să participe la alegeri. Ceea ce am găsit de cuviinţă să spunem e că ar trebui să-şi dea votul pentru democraţie, pentru un viitor european, pentru prosperitate, pentru cinste şi onoare. Nu am făcut şi nu vom face agitaţie electorală pentru vreo formaţiune politică. Partide sunt multe, dar organizaţia noastră e unică. Este adevărat, după alegerile locale din 2007, mai mulţi participanţi la război au devenit consilieri locali în diferite raioane. Ei au candidat pe listele diferitor partide. Şi la acest scrutin, dacă veţi analiza listele, veţi descoperi mai mulţi participanţi la război, adepţi ai diferitor partide. E dreptul fiecăruia să decidă cu cine să meargă. Eu am decis pentru mine, să rămân alături de toţi, pentru că, dacă ar fi să facem nişte calcule, din cei 30 de mii de combatanţi pot fi constituite vreo 5-6 partide.

— Vă mulţumim.

Pentru conformitate, A.G.