Interviu cu Lică Sainciuc: „Cel mai important e să uiți, nu să ții minte”

Interviu cu Lică Sainciuc, artist plastic, grafician  

Generații întregi de elevi au crescut cu desenele din „Abecedar” și din „Albinuța”, al căror autor este Lică Sainciuc. Și pentru că e început de septembrie, am mers acasă la pictor și l-am întrebat despre copii și albine, despre desene și despre Premiul Național, despre școală și despre Independență. Bineînțeles, discuția nu s-a rezumat la asta – am vorbit și despre nuferii din ogradă și despre câinele Klopo, despre un telefon vechi, asamblat de Lică Sainciuc demult, despre care spune că nu era adevărat, dar funcționa, despre cafea, povești și chiar despre plictis. Dar, acestea din urmă rămân în spatele cortinei. Stăm acum în ogradă, la o masă veche de lemn și Lică Sainciuc arată spre un teanc de cărți de pe un scaun:

— Uită-te la cartea ceea! E cea mai frumoasă carte din R. Moldova. A apărut acum un an, dar rămâne neîntrecută. Eu postam așa, pur și simplu, pe Facebook fotografii de-ale noastre și cineva, de la Editura ARC, m-a întrebat de ce nu fac o carte. Și am zis: hai să o fac. Am pornit cu fotografii vechi, apoi am adăugat și altele. Nu știam cu ce am să termin. Am parcurs 100 de ani și am ajuns la 1974. Tocmai atunci m-am însurat. Așa că am zis că vor continua strănepoții strănepoților mei. Eu am scăpat de griji pentru mai departe. 

— Păstrați toate aceste lucruri aici, acasă?

— Tot ce este în carte, e aici. Nu am umblat la niciun fel de arhive. Sunt documente și obiecte de aici. La început, credeam că vor fi doar fotografii, dar am pus și artefacte… Uite, s-au schimbat unele lucruri. În spatele casei am adăugat… 

— Ați făcut anexă? 

— Da, când am crescut mare, am început să fiu independent.

— Ce sens are aici acest „independent”? 

— Să am intrare aparte. Să pot aduce fete (surâde). Această carte e ceva foarte particular, individual, dar în același timp, reflectă mersul lucrurilor în general. Toate familiile au avut aceste obiecte. Doar că, la noi, ele s-au și păstrat. Nu știu de ce. Așa a fost norocul. Nimeni nu a explodat, nu au venit cazacii. 

— E tare curios, cum s-a păstrat casa în care locuiți acum? 

— Hazardul. Una trebuia să rămână și asta a fost. Chișinăul doar a fost distrus strașnic. Rușii, când se retrăgeau, s-au gândit că trebuie să lase dușmanului nimic. E tare ușor să dărâmi. De construit e mai greu. Până acum, Chișinăul așa și nu și-a revenit. 

— Cum vi-l amintiți dvs.?

— Când m-am născut, era mare prăpăd. Eu am avut norocul să cresc într-un fel de evoluție. Când mama era gravidă cu mine, erau cartele alimentare. Când m-am născut, nu mai erau. Și așa mai departe… Totul era în ruine, distrugeri. M-am apucat să cercetez pentru că îmi era tare jale de oraș. Știi, de multe ori, vrei să găsești motivație pentru anumite lucruri. Și am zis că mă ocup eu de asta, până nu apare altcineva. Cartea despre Chișinău e mai mult o excepție. Ocupația mea principală rămân cărțile pentru copii. Ceea ce scriu despre Chișinău e mai mult un hobby. Și eu chiar m-am jurat să nu primesc nimic pentru asta. Când lucram la carte și găseam fotografii, îl rugam pe tata să-mi spună cine sunt cei de acolo. Și el mă ajuta. El rămăsese cel mai în vârstă, ceilalți muriseră…

— Dar de desen când v-ați apucat? 

— De când m-am născut, desenam. Cât de bine? E altă poveste. Ustensile aveam prin casă. Pereți aveam. Adică ce era? Pereți erau și cărbune era. 

— Și când mergeați la școală, tot așa făceați? Ce fel de copil erați? 

— Nu-mi plăcea la școală. Tot voiam să lepăd. Părinții povesteau că veneam și le spuneam că, gata, nu mă mai duc. Și ei încercau să mă înduplece. Nu mă duc și gata, le răspundeam. Și ei continuau să încerce să mă convingă că trebuie să învăț. Și atunci îi întrebam de ce. Ei îmi spuneau că trebuie să învăț o profesie și mă întrebau ce vreau să fiu. Le ziceam că pictor și că sunt deja și că nu văd de ce mai trebuie să învăț. Nu știu cum m-au convins să mă duc, că nu-mi plăcea. 

— Dacă ați fi știut pe atunci câți copii vor învăța din abecedare cu ilustrațiile dvs…. 

— Ei, și ce? Asta e slavă deșartă. Mândrie. Ce să fac cu ea?… 

— Cum a fost cultivată în copilărie această pasiune a dvs. pentru desen? 

— Bunicul era mare gospodar, el nu permitea să fie pădure, așa cum este acum aici. Avea stupi, creștea roșii. Avem și acum un stup. Eu aș vrea unul adevărat, să fie albine acolo, dar nu știu de unde să iau. Lumea tot promite, dar… Albinele au ajutat foarte mult creația. Nu veneau copiii la mine să se joace, că se temeau de ele. Eu le spuneam să nu le fie frică, pentru că chiar dacă mușcă, nu e grav. Dar ei… Știți cum, albina e ca și câinele – ea vine să vadă ce se întâmplă. Și dacă ea venea, copiii începeau să dea din mâini și atunci sigur că mușca. Așa e și cu un câine – dacă începi să sari, te apucă de picior. Eu, fiind singur, trebuia să-mi găsesc ocupații din astea ermetice. 

— Și să desenați era o activitate ermetică? 

— Sigur. Se poate desena colectiv? (râde) Baletul se face colectiv. Ce mai poți face colectiv? Fotbal… Dar desen, nu. 

— Credeți că există reguli pentru a crește „corect” copiii? 

— Ei bine, regulile pentru asta există – să spună ce e corect și ce nu, așa-i? Astea-s regulile omenești. Scripturile spun: „Voi încercați cu legile omenești să înlocuiți legile Domnului”. Legea spune: „Iubește-ți părinții”. Iar voi le dați o sută de lei și spuneți că-i iubiți. Asta nu-i același lucru. A iubi nu este a da ceva. A iubi, este starea, simțul. Și ea nu se supune gândirii raționale. Rațiunea încearcă să prefacă iubirea în biologie. Dar, nu e asta. Și când te pălește dragostea, p*zdeț! Nu știi ce să faci, nu-i așa? 

— Probabil, copiii sau părinții încearcă în asemenea mod să compenseze lipsa iubirii…

— Iubirea nu trebuie compensată. Trebuie să vezi ce e cu ea, că restul se va face. Sunt niște lucruri care depășesc rațiunea. Aceasta din urmă le „drege”, le analizează: iaca viața, iaca dragostea, mila, înțelepciunea. Se încearcă a spune că înțelepciunea e ca și inteligența artificială. Nu-i așa. Înțelepciunea e ca și dragostea, tot o stare, stare de înțelegere. Noi avem deschidere spre/prin ea, doar că suntem atât de ocupați, încât uităm și ne acoperim cu treburile care ne par importante și spunem „asta pe urmă, duminică”. Mi-aduc aminte de Kierkegaard (scriitor danez, n.r.) și o pildă despre gâște. Ele să adună duminică la biserică și spun că li-s date aripi ca să zboare. Mi-am adus aminte de asta pentru că el spune că în restul zilelor noi nu facem decât invers ceea ce spunem duminică. Ei, și la urmă, apare cineva în biserică și zice: „Ce fapt neverosimil! Niște tineri au încercat să zboare! Cum nu li-e rușine?” Și tinerii spun: „Ne-ați zis că ne sunt date aripile ca să zburăm”. Ei le răspund: „Păi, am spus alegoric”. Sigur, teoriile de tot felul sunt interesante. Dar noi știm că-s teorii și nu le luăm prea tare în serios. Iaca doare asta e ceva serios, așa-i? Și vine, și pune mâna pe tine. Și asta e serios. Așa încep superstițiile, de exemplu. Iar noi încercăm să creăm ceva sistemic, structuri mentale. Și când totul pare aranjat și înțeles, e târziu. Mama face curând 99. Și pe ea nu o deranjează chestia asta. A spus că ea, cu 20 de ani în urmă, a încetat să se teamă de moarte. 

— Totuși, creăm sistemele acestea ca să ne simțim în siguranță…

— Siguranța este Acum. Așteptarea este Acum. Așteptarea este bună, ea conține veghea, iar veghea este deschidere și deschiderea îți lămurește multe. De multe ori, însă, omul închide veghea și rămâne doar așteptarea. El de-acum știe ce-i trebuie. Dar de unde tu știi ce-ți trebuie ție? Mâine s-ar putea să plouă cu pateuri, iar poimâine – cu gloanțe… 

— Cum a fost să aflați că sunteți laureat al  Premiului Național? 

— A fost o mare surpriză. Eu am văzut-o prima dată pe viu pe Maia Sandu la expoziția lui Glebus. Au venit atunci și Maia Sandu, și Liliana Nicolaescu-Onofrei (ministra Educației, n.r.). De obicei, nimeni nu venea. Transmiteau salutări. Am avut zeci de ani la rând expoziții și nu a fost nimeni. Niciun ministru. Când era Ghimpu președinte interimar, a fost. El e singurul despre care țin minte că a venit. Și acum, la ceremonia de decernare a premiilor, au fost toți. Moderni, fără emfază, fără pompă. Noi cu Maia Sandu ne și asortam. Nu ne-am înțeles (râde). Ea e foarte simplă și eu foarte simplu. Soția mă tot critică de ce mă îmbrac așa. Și eu am zis că nu vreau să fac din asta pompă. 

— Spuneați în acel discurs de premiere că statul a fost „disident” față de dvs….

— Da. Pojoga (Nicolae, jurnalist, n.r.) spunea că am vorbit frumos, dar nu se înțelege nimic. Dar mi-au spus-o mai mulți, adică fiecare credea că a înțeles numai el – și mi-am zis că toți au înțeles. A fost o surpriză pentru mine, de altfel. Mi-au spus din timp că va vorbi doar cine vrea. Și, până la urmă… hop! Ne-au pus pe toți să vorbim.

— Cum vi se pare că s-au schimbat Chișinăul și ceea ce numim acum R. Moldova, după declararea Independenței?

— Chișinăului îi trebuie pace. Și atunci el se schimbă. Eu zic: de dărâmat e tare ușor, de construit – prea greu. Iar în rest, după câte am învățat eu din istoria Chișinăului, el trecea mereu prin crize de dărâmare. Așa erau timpurile, sau nu știu… 

— Dar în R. Moldova ce s-a schimbat? 

— Sunt foarte importante schimbările astea spirituale, de multe ori. Când au venit rușii, în 1940, primul lucru asupra căruia s-au năpustit să-l distrugă a fost intelectualitatea. După război, acest popor prostit, nenorocit, analfabet, murdar, a generat altă intelectualitate. Mama a observat o chestie curioasă: este Basarabia și este Bucovina. – Mie nu-mi plac termenii ăștia. E ca și cu Klopo – eu am numit-o așa. De ce să mă numească pe mine Basarabia? – Dar, acolo, în partea spre Cernăuți, s-a păstrat portul popular, iar limba – nu prea. Pe când la noi, invers. Și ce e mai important? Vezi, astea spirituale sunt mai importante decât cele materiale. Tare curios lucru.

— Între altele, îmi amintesc că povesteați undeva despre cum ați refuzat să-l puneți în Abecedar pe Lenin… 

— Frica rămăsese în oameni. Eu am zis că nu vreau să-l pun. Se vedea că Lenin gata, e terminat. Dar, se insista din inerție, ca un vehicul care frânează greu. Erau foarte puternice aceste forțe care se declarau împotrivă, care erau contra culturalizării. Lor ce le trebuia? Poporul să fie în întuneric, să fie tâmpit. Ce, pe ei îi interesau literele latine? Principiul era unul. Eu m-am ciocnit de el la facultate – aveam multe manuale din România și mulți se foloseau de ele. Subliniez aici, că știința nu are nimic în comun cu politica. Nu, ei nu voiau ca noi să folosim acele manuale, pentru că, chipurile, dacă ne foloseam la fizică, la matematică și așa mai departe, admiteam că noi vorbim aceeași limbă. Pe ei nu-i interesa limba, ci să-i debilizeze pe oameni, să-i facă supuși. Din cauza asta, s-a și destrămat URSS – pentru că toți s-au debilizat și mai departe ce să vrei? Economia a ajuns să fie toată militară, ce se făcea civil era ca un fel de adaos la prima. Americanii aveau de unde să ridice bugetul pentru asta, dar rușii – nu. Ei făceau asta din contul părții civile. Și atunci, a crăpat totul. 

— Se mai simt influențele sovietice în R. Moldova? 

— Sigur. Oamenii nu-și închipuie că pot avea un stat normal. Principiul apusean al statului e că niște oameni se simt în pericol, se adună și spun că iată, tu, cutare, o să ne aperi, iar în sistemul oriental, omul tot simte nevoia să fie apărat, doar că acolo vine cineva și spune „eu o să vă apăr”. Asta e diferența.

— Și atunci ce ar trebui să se schimbe, ca lucrurile să stea altfel?

— Dar o să schimbe. Pace să fie. 

— Pot supraviețui artiștii din creația lor în R. Moldova? 

— Nu știu. Nu mă pricep la astea, la cum e cu supraviețuirea. În sensul ăsta, sunt budist. Dar, de fapt, e scris la creștini acest lucru, în Evanghelie. Parafrazez. „Uitați-vă la crinii de câmp, cum cresc și înfloresc. Rar împărat are așa haine. Și dacă despre iarba câmpului, care azi e frumoasă iar mâine o arunci pe foc, știi că Dumnezeu are grijă, atunci n-o să aibă grijă și de voi? Să nu vă gândiți ce să mâncați, cu ce să vă îmbrăcați, gândiți-vă la legea lui Dumnezeu, iar astea se vor adăuga”. E un principiu foarte interesant. 

— Multă lume care activează în domeniul culturii spune că e destul de greu să trăiești din artă în R. Moldova… 

— Așa se plângea bunicul unei rude, care era profesor universitar, că nu poate să-și aranjeze copiii la studii. Acela i-a spus că nu toți trebuie să învețe, trebuie să aibă și cine să care sacii la gară. 

— Pe de altă parte, parcă mai mulți oameni au acces la educație acum, decât altădată.

La noi, lumea știe că nu poate schimba cursul istoriei, că noi suntem prea mici și trebuie să te adaptezi la situație… 

— Fataliști?

— De ce fataliști? Nu. Realiști. Dacă vine aici o armată numeroasă, ce te faci? 

— Cum reușiți să vă păstrați seninătatea, în pofida a tot ce se întâmplă? 

— Trebuie să vezi ce e principalul. Ș-atunci înțelegi, nu? Nu trebuie să o păstrezi neapărat. Trebuie să tinzi spre seninătate. 

— Cum alegeți ce e important și ce nu?

— Se spune: „Nu sta la sfat cu cei răi, netrebnici, ci gândește-te zi și noapte la legea Domnului”. Sunt lucruri care reies din altele și sunt celelalte – primordiale. Asta trebuie să începi a deosebi. Uite așa! Era un tibetan, care a ajuns la Apus și umbla cu lecții, povestea. El zicea: „Voi nu aveți ceea ce la noi există implicit”. Adică, chestia asta: să știi care e locul tău. La noi, nu. Noi suntem cei mai grozavi, totul e dedesubtul nostru. Noi am pierdut multe lucruri, odată cu pierderea matriarhatului și cu arderea femeilor pe rug. Poate că e numai vorba de un fel de involuție. Știți că animalele cu ochi, dacă ajung în peșteră și acolo e spațiu închis și întuneric, își pierd vederea, că nu au nevoie de ea. Poate că asta se întâmplă și cu noi. 

— Ați citat din Evanghelie mai devreme. Vă considerați religios? 

— Nu știu ce înseamnă să fii religios… Adică știu, dar când spun, lumea se supără. În Biblie ce scrie? Că fariseii stau la porțile împărăției, singuri nu intră și altora nu le dau voie. Nu trebuie să identificăm religia cu administrația asta religioasă. Nu e același lucru. Deși, cred că rolul lor tot e important. Ei sunt ca un fel de construcție, ca un fel de clădire… Nu trebuie să-i înjurăm. 

— În afară de Biblie, ce cărți citiți acum? 

— Nu citesc, că de-acum avem internet (râde). Demult nu mai citesc beletristică. Nu mai am timp.

— Ce faceți în timpul liber?

— Nu am timp liber.  

— Ș-atunci ce faceți în cel ocupat? 

— Am găsit o carte, pe care o traduc și e aproape gata. O traduc pentru mine. E despre tantra, etapa a treia a învățăturii budiste și e scrisă de doi specialiști – unul de la Apus și altul de la Răsărit. Mi-am dat seama că acesta de la Apus, ca-ntotdeauna, nu înțelege nimic. El scrie, e specialist, dar nu înțelege și gata. Un copil ar pricepe, iar el nu. El e obiectiv. 

— De ce credeți că cei obiectivi nu pricep lucrurile? 

— Nu că oamenii sunt obiectivi. Ziceam de un fel de ideologie, de o civilizație obiectivă. Dar, oamenii nu-s obiectivi. Nouă ni se impun anumite lucruri. Ne naștem tare curați și buni. Țin minte, eram mic și în mine era tare dezvoltată compasiunea. Dar, știam că asta e ceva rău, că trebuie să scap de asta. Că asta e moleșeală. Că nu trebuie să ai milă față de dușman. Așa se zicea peste tot. Nu că așa mă educau, nimeni nu mă educa. Eu citeam tare mult. Povestea era așa. La noi, la gazdă, se perinda multă lume. Un timp, a stat un lector care se ocupa de popularizarea științei. El avea multe cărți. După ce a plecat, bunica le-a pus în pod pe toate. Acela era locul meu preferat. Erau cărți tare bune. Și mie îmi plăceau chestiile astea enciclopedice. Când mi s-a dat acest proiect cu „Albinuța”, eu deja de mult timp îmi doream să fac ceva similar. Apropo, acum, lumea se uită la „Albinuța” ca la o carte pedagogică. Deși, inițial, Grigore Vieru nu a dat cartea la o editură pedagogică și chiar întrebam de ce. Zicea că acolo vor interveni pedagogii și o vor strica. Dar, mă rog. Mie atunci mi-a convenit că nimeni nu voia să o facă. Eu fac totul de plăcere, de altfel. Și totul trebuie făcut așa, altminteri, începi să-ți faci așteptări de la viitor, care nu există. Uite, cartea asta, „Chameleonul” (din „Istoria ieroglifică”, Cantemir, n.r.), voiam să o fac încă din tinerețe. Atunci nu aș fi putut, că trebuia și textul schimbat… Însă ideea are 50 de ani. Și s-a păstrat.

— Care e secretul conservării ideilor?

— Aș vrea să am secretul ștergerii lor. Cel mai important e să uiți, nu să ții minte. Eu învățam la Arhitectură, noi aveam științe exacte pe atunci… Învățam pictura, dar și fizica. Învățam, învățam, învățam. Și dădeam pe un trei, dar țin minte până acum. Fetele învățau repede, dădeau pe nota cinci, maximă atunci, și uitau aproape imediat. Am înțeles, în acea perioadă, că e important să uiți, nu să ții minte. Să țină minte orice prost poate. Dar iaca să uiți… Și e așa de bine să uiți! 

— De ce?

— Că se face loc. Ești proaspăt. Te bucuri de toate ca un nou-născut. De ce revin schemele astea? De ce se face acest nou? Pentru că acel vechi este anchilozat. Ține minte tot. Și încă îi învață prostii și pe alții. 

— Vă mulțumim.