Principală  —  IMPORTANTE   —   Interviu cu membrii formației Moldo…

Interviu cu membrii formației Moldo Crescendo: Casele de Cultură din R. Moldova – fără viaţă în ele

Interviu cu membrii formației Moldo Crescendo, care au realizat în premieră un proiect muzical prin Casele de Cultură din 9 localități ale R. Moldova

ZdG: Cum sunt localităţile în care aţi concertat?

Marcel Lazăr: Părăsite. Fără tineri. Fără viitor. Asta judecând după starea spectatorilor care au venit la concerte, or, de obicei, la concerte vin oamenii activi. Majoritatea erau bătrâni, peste tot, şi asta întristează.

ZdG: Casele de Cultură, în ce stare le-aţi găsit?

Radu Croitoru: Casele de Cultură, spre mirarea mea, arată bine. Mă refer la cele în care am cântat. Nu ştiam că, la noi, în Moldova, sunt astfel de scene. În Chişinău, în afară de Sala cu Orgă, nu cred că avem vreo sală cu o acustică bună. Pe când la Ceadâr-Lunga sau la Hânceşti, la Cimişlia, sunt nişte scene unde poţi să joci teatru sau să cânți operă. La Hânceşti există chiar şi fosă pentru orchestră simfonică. Sunt condiţii, sunt săli cu o acustică excepţională, care îmi amintesc de marile săli europene. Desigur, sunt dotate doar la limita strictului necesar, au doar scenă, scaune, lumină. Nu au însă sisteme audio, lumini performante, angajaţi, recuzitori.

M.L.: Sunt la fel ca şi localităţile – părăsite. Cu mare potenţial, dar fără viaţă în ele. Sălile Caselor de Cultură din Călăraşi, Hânceşti, Cimişlia sunt într-adevăr fenomenale pentru interpretarea muzicii clasice.

Lia Sinchevici: În satul Mereni, am descoperit ditamai căsoi de cultură, cu săli pentru pictură, pentru teatru, pentru muzică. Eu am făcut Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografie şi, într-o clădire de genul ăsta, erau cam 5 facultăţi.

ZdG: Dar cum poate fi valorificat acest potenţial?

R.C.: Cultura e un semn al dezvoltării societăţii. Oamenii care nu au plecat peste hotare, care trăiesc din salariile şi pensiile de la noi, nu au timp să se gândească la cultură, având mari probleme. Ei au copii care plâng, nu au bani ca să-i dea la grădiniţă, se îmbolnăvesc, stau în rând cu ei la medici. Atunci când va crește nivelul de trai de la noi, se va dezvolta şi cultura. Desigur, noi putem contribui, le putem da un semnal autorităţilor că trebuie să întreprindă ceva. Alături de educaţie, cultura ar trebui să fie pe primul loc. La noi asta nu că se ignoră, dar am impresia că autorităţile special fac în aşa fel, ca populaţia noastră să nu aibă acces la informaţie şi la educaţie. Probabil le este teamă că, dacă oamenii vor fi mai deştepţi, vor pleca cu toţii de aici.

ZdG: Ce spun autorităţile locale, directorii acestor Case de Cultură?

M.L. Părerea unora dintre ei este că acolo, de fapt, există activitate, că aşa e normal: „La noi sunt activităţi, noi avem dansuri populare şi muzică populară, copii care cântă. Se face reparaţie”. Eu cred că activitate înseamnă cu totul altceva, mai ales când unii oameni din localitate nici nu ştiu unde e Casa de Cultură. În multe localităţi, când îi întrebam de Casa de Cultură, oamenii strângeau din umeri. Nici în Chişinău oamenii nu ştiu de Casa de Cultură.

ZdG: Ce ar trebui să se întâmple ca să putem spune că da, într-adevăr, este activitate?

M.L. Măcar un concert pe lună. Un concert de muzică bună, să vină măcar şi muzică rock, să vină diferite trupe din Chişinău, să se organizeze tot felul de festivaluri, pentru că asta ar atrage tinerii din alte localităţi şi i-ar ţine pe localnici acasă. La noi acum totul se întâmplă la Chişinău. Respectiv, toţi migrează încoace, dacă vor să aibă o viaţă cât de cât activă.

ZdG: Cine poartă vina că nu se organizează nimic?

M.L. Vina o poartă toţi, începând cu Ministerul Culturii, administraţiile locale şi terminând cu noi, oamenii. Toţi avem partea noastră de vină.

ZdG: Ministerul Culturii v-a oferit vreo susţinere în acest turneu?

M.L. Ne-a oferit un grant de 30 de mii de lei pentru un proiect de 9 concerte. Şi trebuie să menţionez că nu am văzut pe nimeni de la Ministerul Culturii la niciun concert.

ZdG: Prezenţa la concerte a fost pe măsura aşteptărilor?

M.L. Personal, am avut aşteptări mai mari. Mai ales la Ialoveni, mă aşteptam să fie sala plină de tineri şi nu doar. În rest, a fost cumva aproape pe măsura aşteptărilor. La Cimişlia, de exemplu, iniţial, cei mai în vârstă spuneau că vor fi puţini oameni, pentru că toţi sunt plecaţi. Apoi am dat de nişte tineri care ne-au spus: „Ce-i cu voi, nu-i ascultaţi, va fi sala plină, vor sta şi în picioare”. Într-un final, au fost destul de puţini, luând în considerare numărul populaţiei de acolo, cred că vreo 150-200. Într-un oraş cum e Cimişlia sau Călăraşi, cu peste 10 mii de locuitori, unde foarte rar se întâmplă ceva, la un concert cu intrare liberă, pe timp de vară, ne-am aşteptat ca oamenii să fie curioşi, să vrea să vină, să vadă ce va fi.

ZdG: Cum v-au întâmpinat oamenii care totuşi au venit la concerte?

Constantin Borodin: Foarte călduros. Am observat oameni dornici de a asculta muzică clasică, de a ne privi şi de a trăi împreună cu noi emoţiile pe care le transmitem. Şi totodată, ne ajutau prin asta să avem şi noi nişte emoţii speciale. S-a observat interacţiunea publicului cu noi, cei de pe scenă.

ZdG: Şi v-au petrecut cu…?

C.B. Cu aplauze, cu lacrimi. După fiecare concert se apropiau de noi oameni din public, care ne chemau să mai venim. La Ceadâr-Lunga am oferit două bisuri. Pe scenă a urcat un medic chirurg, care a spus că pentru prima dată ascultă muzică clasică la el acasă, în localitate.

L.S. Înainte de a merge la Ceadâr-Lunga, toţi mă descurajau că nu ar trebui să recit acolo din Eminescu, ziceau că ar fi mai bine să pregătesc ceva din Puşkin. Oamenii de acolo, însă, mi-au mulţumit din suflet că m-am dus cu Eminescu, mi-au zis „mulţumim că nu ne-aţi limitat la limba română şi aţi venit cu Eminescu la noi şi am auzit Luceafărul”.

ZdG: Cine au fost spectatorii voştri în acest turneu?

C.B. Cu siguranţă, nu cei tineri. În unele localităţi, în proporţie de 90%, erau oameni în vârstă şi foarte puţini tineri.

ZdG: Aţi descoperit vreun tipaj nou de spectator?

C.B. Nu neapărat. Totuşi, la aceste concerte se vorbea cel mai mult, după experienţa mea. Erau concerte în care copiii alergau prin sală, dar chiar alergau, tropăind. Totodată, erau oameni care ascultau atent şi, la final, strigau „mai veniţi, mai veniţi” sau „vă mai aşteptăm”. La Chişinău, în alte capitale, nu am observat să strige cineva din sală. A fost frumos.

L.S.: Eu zic că cel mai atent şi respectuos spectator l-am avut în R. Moldova. Le-am zis şi băieţilor că avem cel mai călduros public, chiar dacă se mai foiau pe alocuri, pentru că nu sunt familiarizaţi cu acest gen de concerte.

ZdG: Ce aţi aflat nou, în acest turneu?

R.C.: Credeam că oamenii vor fi mai indiferenţi, dar nu sunt indiferenţi deloc, ei chiar vor, au dorinţa de a merge la concerte, dar nu li se oferă, nu sunt oameni care să realizeze asta. Chiar vorbeam cu ceilalţi colegi din proiect că oamenii de artă de la noi ar trebui să fie mai activi. Marcel, de exemplu, a făcut şi un grup pe o reţea de socializare – „Artiştii din Moldova”, dar ei sunt total indiferenţi, nu se ajută reciproc deloc. Noi încercăm să facem ceva, dar oamenii de aici sunt foarte egoişti. Un singur om nu poate să facă nimic, doar un grup de oameni poate reuşi ceva.

ZdG: Credeți că aţi adus o schimbare în localitățile în care v-ați aflat?

R.C.: Cred că timp de vreo lună de zile, oamenii încă vor discuta despre acest turneu desfășurat prin satele şi orăşelele noastre. Se vor întâlni cumetrii la masă şi vor spune: „Uite, la noi a fost un grup de persoane care au cântat muzică clasică, hai să facem şi noi ceva”. Iniţiative vor fi, dar nu ştiu cât vor ţine, cred că până în septembrie-octombrie, când va începe munca în câmp, iar copiii vor merge la şcoală. Apoi îşi vor aminti de noi la iarnă, când iarăşi vom veni cu iniţiativa. Nu cred că, până atunci, o să ne cheme cineva.

ZdG: Aşteptaţi o continuitate a ceea ce aţi început voi, prin acest turneu?

M.L.: Cum a spus colegul meu, Radu, sunt nişte lucruri pentru care muncim noi foarte mult, dar ar trebui ca mişcarea asta şi imboldul ăsta să vină din altă parte. Se ştie că noi putem să facem lucrul ăsta, se ştie că noi facem lucrul ăsta, se ştie că noi revenim, avem plăcerea să facem asta, nu neapărat pentru sume enorme, respectiv – aşteptăm din partea autorităţilor din localităţile unde am fost să spună: „Vrem să veniţi să cântaţi”. Noi le-am arătat ce se poate întâmpla, că se poate face ceva frumos, acum e de datoria lor să înceapă să mişte ceva. La un moment dat, aceasta poate fi chiar o modalitate de câştig, Casa de Cultură poate deveni un loc unde se întâmplă ceva, au loc multe concerte, evenimente, cu plată, cu bilete.

ZdG: Aţi rămâne să locuiţi în vreuna din localităţile în care aţi fost?

M.L.: Da. La Băhrineşti. Avem o idee, aşa mai cosmică, să facem un workshop, undeva într-un sătuc din Moldova, cu instrumentişti de peste hotare. Să-i aducem acolo şi să organizăm concerte şi evenimente culturale.

C.B.: Cu timpul, poate că da. Acum, însă, cât mai sunt tânăr, dimpotrivă, vreau să călătoresc, să descopăr cât mai multe.

Dan-Iulian Druţac: Eu, în Chişinău, încep să mă sufoc… (râde).

Marcel Andrieş: Noi, cu meseria noastră, călătorim mult şi trebuie să locuim undeva în preajma unui aeroport. Cumva, chiar şi din Chişinău zborurile sunt limitate.

Ian Psegodschi: Întotdeauna am visat să locuiesc la ţară, chiar dacă sunt născut la Chişinău. Îmi place să fiu înconjurat de natură. Dacă s-ar schimba situaţia din R. Moldova, cu mare plăcere m-aş întoarce, dacă aş şti că vin şi am unde cânta aici.

ZdG: Consideraţi că v-aţi atins scopul?

C.B.: Eu cred că da. În primul rând, pentru că am făcut posibile aceste concerte, am colindat Moldova, deşi doar în 9 localităţi. Tot e ceva. Am reuşit să aducem muzica clasică oamenilor şi ăsta era cumva scopul – să aducem muzica de calitate mai aproape de oameni. Acei oameni au rămas cu ceva, am văzut asta după reacţiile lor. Au venit, le-a plăcut, ne-au rugat să revenim.

M.A.: Scopul a fost atins din momentul în care s-a aranjat totul cu Casele de Cultură şi s-au planificat concertele.

L.S.: Cred că Moldo Crescendo a demonstrat că atunci când oamenii vor, se mobilizează, pun mână de la mână şi sponsorizează evenimente de genul acesta. În România s-a construit Ateneul Român pe banii oamenilor, s-a organizat o campanie „1 leu pentru Ateneu” şi s-a făcut cea mai frumoasă clădire pentru acest gen de concerte din Europa.

ZdG: V-a inspirat acest turneu vreo idee pentru o nouă ediţie a festivalului Moldo Crescendo?

C.B.: Ne gândim să facem un turneu, începând cu Transnistria, şi să colindăm toată România.

R.C.: Ar fi vorba de oraşele importante din România, din R. Moldova, de pe ambele maluri ale Nistrului. Am vrea să cuprindem o parte mare a hărţii, de la Nistru până la Tisa. Ne-a venit ideea să mergem şi la Ismail, poate la Cetatea Albă, însă nu cred că autorităţile de acolo vor fi deschise pentru asta.

ZdG: Vă mulțumim.

Pentru conformitate, ZdG