Bustul Nadejdei Krupskaia, depozitat într-un refugiu pentru bibliotecari şi cititori în caz de bombardamente

Interviu cu Alexe Rău, doctor în filozofie, director general al Bibliotecii Naţionale a R. Moldova (BNRM)

— După 20 de ani de Independenţă, Parlamentul de la Chişinău a condamnat crimele regimului totalitar comunist şi a interzis folosirea, în scopuri politice, a simbolurilor comuniste. Dvs., în calitate de director al BNRM, aţi exclus simbolurile comuniste dintr-o instituţie de cultură mult mai devreme. Cum a fost?

— Am fost desemnat pe post de director general al BNRM la început de 1992 de către ministrul Ion Ungureanu. Pe atunci deţineam o funcţie importantă în Ministerul Culturii. Prin urmare, am acceptat să trec la un post mai puţin plătit, care nici nu e inclus în categoria funcţionarilor publici. Ministrul Ungureanu, când m-a chemat la el să mă anunţe despre alegerea făcută, cerându-mi asentimentul, a subliniat în mod repetat că mă trimite la Bibliotecă nu ca să am şi eu un post de conducere (de fapt, la minister deţineam unul mai convenabil, mai “profitabil”), ci cu o misiune patriotică specială: să transform Biblioteca “Krupskaia” în una Naţională, a unui stat suveran, european. Atunci, iarna şi primăvara acelui an le-am folosit pentru elaborarea şi implementarea unei noi concepţii a Bibliotecii Naţionale. Altfel spus, am pus la cale o reformă principială a instituţiei, orientând-o spre valorile, tehnologiile şi metodologiile bibliotecilor naţionale din UE. La sfârşit de primăvară, după ce am avut în vizită nişte colegi de peste Prut, am pus la cale prima ediţie a Salonului Internaţional de Carte şi, trecând în revistă starea în care se aflau exteriorul şi interiorul sediului Bibliotecii, am luat o decizie fermă să eliberăm faţada edificiului de însemnele comunisto-sovietice: secerile cu ciocanele şi stelele cu cinci colţuri. La capitelurile tuturor celor zece piloni dorici, care constituie elementele decisive ale expresivităţii faţadei, erau sculptate, în tehnica basoreliefului, câte trei medalioane-cununi (una frontală şi două laterale), în interiorul cărora erau cioplite în relief seceri cu ciocane sau stele sovietice. Seceri cu ciocane de format şi mai mare, turnate din beton, erau amplasate, ca elemente decorative, pe grilajele ce acopereau nişele centrale ale sistemului de ventilare.

— Stelele, dar şi alte simboluri, ce s-a întâmplat cu ele?

— Ca să dai jos de pe faţadă acele elemente comunisto-sovietice, care nu erau doar nişte detalii aplicate, ci cioplite, săpate în piatră de Cosăuţi, era nevoie de o macara, de muncitori pricepuţi la dăltuitul în piatră. Or, stelele, secerile şi ciocanele trebuiau înlăturate, desprinzându-le cu dalta de perete, de o aşa manieră, încât locul din care au fost înlăturate să aibă un aspect îngrijit, să nu se ştirbească aspectul faţadei. Toate acestea costă bani, desigur. Atunci m-am adresat la nişte colegi cu care am făcut milităria pe când eram student la USM, ofiţeri în rezervă, ca şi mine, care, în acel moment, erau angajaţi în slujbe profitabile la Ministerul Apărării. Ei au şi găsit o macara militară cu un excelent macaragiu şi trei ostaşi care îşi făceau serviciul militar într-o unitate de construcţii. Cheltuielile legate de macara, ciment, nisip şi alte materiale, dar şi de remunerarea  ostaşilor, şi le asumase Ministerul Apărării. Biblioteca avea grijă să-i asigure pe cei patru cu masă de trei ori pe zi. În două săptămâni şi trei zile, toate însemnele bolşevice au fost înlăturate, faţada Bibliotecii luând aspectul de astăzi. Acesta a fost primul caz din Chişinău de excludere a însemnelor comunisto-sovietice. În scurt timp, a început partea a doua, cu totul surprinzătoare, a acestui proces. Un funcţionar ministerial a decis să mă dea pe mâna justiţiei pentru că, zicea el, am intervenit în structura unui monument de arhitectură, ba chiar că l-am pângărit, ceea ce contravine legii. Când am înţeles că el nu glumeşte deloc, mi-am luat două săptămâni de concediu şi m-am documentat în arhive asupra istoriei acestui edificiu. Am descoperit atunci că edificiul seamănă ca două picături de apă cu clădirea Bibliotecii Naţionale din Bişkek, ca structură internă, funcţională, şi ca aspect exterior. Se deosebeşte forma pilonilor faţadei, la noi ei sunt rotunzi, piatra de Cosăuţi fiind maleabilă, iar la ei, paralelipipedici, fiind făcuţi din granit. Deosebirea esenţială e că kirghizii au amplasat în interiorul cununilor de la capiteluri basoreliefuri reprezentând chipurile clasicilor literaturii şi ştiinţei kirghize, nu seceri şi ciocane, ca la noi. Înarmat cu aceste informaţii, am susţinut ideea că, întâi de toate, proiectul de la Chişinău, fiind construit mai târziu decât cel din Bişkek, părea un fel de  plagiat şi, în al doilea rând, după ce am votat în Parlament limba noastră cea română, devenind stat independent, suveran şi european, nu ne-ar sta bine să intrăm în constelaţia bibliotecilor naţionale europene cu o clădire încărcată cu simboluri bolşevice şi totalitariste. După ce am expus aceste argumente, nu am mai fost convocat la această temă.

— Cum “a plecat” din Bibliotecă Nadejda Krupskaia, al cărei nume îl purta instituţia?

— Bustul tovarăşei Krupskaia a fost dat jos de pe postamentul din holul sediului central în acelaşi an “revoluţionar” pentru Bibliotecă, 1992. El a fost depozitat într-o încăpere de la subsol, destinată, conform proiectului, ca şi loc de refugiu pentru bibliotecari şi cititori în caz de bombardamente. Mulţi sculptori susţin că bustul este lucrat într-un granit deosebit, unii dintre ei rugându-ne chiar să-l vindem pentru a-l folosi ca material pentru alte lucrări. Legislaţia actuală, însă, nu ne permite să comercializăm astfel de obiecte din patrimoniul instituţiei.

— Dar decomunizarea fondului de carte?

— Acesta e un subiect la fel de revoluţionar, unul care a intrat în istorie, cred eu. În 1991-1992, mă consideram director general al Bibliotecii Naţionale, dar şi director general al tuturor bibliotecilor publice. Ministrul Ungureanu vizitase mai multe biblioteci, rămânând uluit de numărul mare de cărţi marxist-leniniste.  Astfel că, mă convocă într-o zi şi îmi propuse elaborarea unui proiect de ordin ministerial privind reorientarea completării fondurilor bibliotecilor publice. Ordinul a fost pregătit în termen record. Acesta prevedea excluderea exemplarelor superflue de cărţi marxist-leniniste, comuniste şi depolitizarea totală a procesului de formare a colecţiilor bibliotecilor publice. Ordinul prevedea ca, în biblioteci, să fie lăsat doar câte un exemplar din cărţile marxist-leninist-comuniste, pentru informare, restul urmând a fi casate şi transmise la Chişinău, pentru a fi propuse spre vânzare, pentru schimb internaţional sau pentru a fi predate, în caz că nu vor fi solicitate, la agenţia de materiale reciclabile. Proiectul a fost discutat la câteva şedinţe, iar într-o dimineaţă ministrul Ungureanu mă invită la el, îmi strânge mâna, îşi descheie toţi nasturii sacoului, ia în mână cel mai frumos stilou pe care îl avea la îndemână şi exclamă: semnez acest  ordin cu pieptul descheiat. Aşa a apărut faimosul ordin nr. 86. Documentul a fost atacat vehement de comunişti, dar şi de alte partide. Au început să vină proteste din Rusia, Italia, din alte ţări. Ungureanu era învinuit de despotism, de cenzură. Situaţia se agravase atât de tare, încât a fost discutată şi la guvern. În acel moment şi-a demonstrat toată strălucirea sa maestrul, omul politic şi patriotul Ion Ungureanu. El a iniţiat un briefing, o masă rotundă internaţională, la care au fost invitaţi bibliotecari, scriitori, miniştri, deputaţi, funcţionari, diplomaţi străini, jurnalişti. La acea întrunire a ţinut un discurs în care, după ce a adus dovezi concludente că nu e vorba de cenzură, ci doar de reducerea numărului de exemplare de cărţi comuniste, a demonstrat ce înseamnă adevărata cenzură. Atunci au fost făcute publice listele aşa-zisului GLAVLIT, cenzura comunistă, care excludea din fondurile bibliotecilor cărţile neacceptate de autorităţile comuniste, unele dintre ele fiind chiar arse. Atunci am fost martori şi participanţi la o mare victorie, care a pus începutul unei ere noi în domeniul bibliotecilor în Basarabia.

— La începutul anilor ‘90, pe vremea ministrului Ungureanu, aţi fost pus pe un cântar, de către exponenţii presei ruse, cu inchiziţia, acuzat că i-aţi fi ars pe rug pe marii clasici ai literaturii ruse…

— Asta s-a întâmplat în timpul elaborării şi punerii în aplicare a ordinului 86. Eram nevoiţi atunci să răspundem la sute de petiţii, să explicăm că nu e vorba nici de cenzură, nici de inchiziţie, ci de civilizarea şi de europenizarea mentalităţii. Nu mi-a fost uşor în acei ani.

— În opinia dvs., de ce acest proces de decomunizare durează de 20 de ani în R. Moldova?

— Cred că problema principală cu care ne confruntăm e problema mentalităţii. E prea mare falia dintre mentalitatea de la noi şi cea europeană, deşi, puţin câte puţin, înaintăm. Rezultatele ar fi cu totul altele, dacă statul ar înţelege altfel rolul şi rostul culturii şi educaţiei. Aici trebuie să se facă investiţiile cele mai decisive.

— Cum a evoluat viaţa Bibliotecii Naţionale după Independenţă?

— Viaţa BNRM a depins întru totul de starea de lucruri şi de fapt de la noi. Ne-am menţinut pe linia pe care am pornit în 1992. Am făcut tot posibilul să ne depolitizăm. Primul ordin semnat de mine în calitate de director general a fost cel despre depolitizarea instituţiei. Până atunci, personalul era împărţit în două tabere, pe criterii politice. În aripa stângă a clădirii sălăşluia secţia aşa-zisului Interfront, iar în dreapta – cea a Frontului Popular. Confruntările se încingeau la orice întrunire. Am fost nevoit să interzic dezbaterile politice în orele de program, destinate servirii cititorilor, restaurării rarităţilor bibliofile, cercetărilor bibliografice, desfăşurării activităţilor ştiinţifice, culturale, de difuzare editorială. Cu timpul, am realizat proiecte de anvergură şi de mare importanţă pentru instituţia noastră şi pentru R. Moldova, cum at fi Programul Naţional Memoria Moldovei, Proiectul SIBIMOL (Sistemul Integrat al Bibliotecilor Informatizate din Moldova). Din 2005, BNRM este membră cu drepturi depline a organizaţiei bibliotecilor naţionale europene CENL. În această calitate, participăm la proiectul Biblioteca Digitală Europeană, în cadrul căruia am lansat, în 2010, la Palatul Republicii, Biblioteca Naţională Digitală Moldavica. În prezent, ea incorporează peste 3000 de cărţi rare, din patrimoniul naţional, pe suport electronic şi accesibile pe Internet tuturor persoanelor care au un computer conectat la Internet.

— Prin intermediul Bibliotecii Digitale Europene, cititori din întreaga lume au acces la colecţiile BNRM. Ce anume îi interesează pe cititorii europeni?

— Sunt  examinate cărţile vechi şi rare şi manuscrisele numerizate şi puse în acces online, cărţile poştale cu vederi din Basarabia timpurilor trecute, hărţile din colecţiile noastre şi mai ales ziarele şi revistele vechi digitalizate, care conţin informaţii extraordinare pentru cercetători, dar şi pentru toate celelalte categorii de navigatori pe site-ul nostru.

— Ce vi se pare cel mai complicat în activitatea BNRM?

— Problemele sau, poate, impedimentele care încetinesc înaintarea noastră pe calea europeană ţin de politică şi de finanţare. Oscilările politice conduc şi la bulversarea unor activităţi ale instituţiei. Cât priveşte problema financiară, ea este cea care ne face să rămânem în urma bibliotecilor europene cu zeci de ani. Când spun asta, nu mă refer la mentalitatea, la nivelul de gândire profesională, la nivelul de calificare al bibliotecarilor. Nu, sub acest aspect ţinem pasul cu Europa. Ne lipsesc, însă, alocările financiare necesare atât pentru remunerarea muncii specialiştilor, cât şi pentru asigurarea progresului tehnologic la nivelul bibliotecilor europene. Şi dacă până la trecerea la societatea informaţională puteam compensa sărăcia financiară cu surplusul de entuziasm şi de patriotism instituţional, pe care l-am avut întotdeauna, alături de marele surplus de răbdare, care ne-a creat o faimă puţin ironizată în Europa, atunci trecerea la noile tehnologii este imposibilă fără alocaţii financiare substanţiale. Cu entuziasm nu poţi cumpăra echipamente performante. Se iscă astfel o stare contradictorie care poate conduce la demoralizarea personalului, la abandonarea profesiei şi la o decadenţă profundă şi nocivă a sistemului de biblioteci, începând cu BNRM. E nevoie, deci, de funcţionari de stat cu darul clarviziunii şi al previziunii, care ar interveni la timp, pentru a preveni un astfel de scenariu.

— Cu care dintre guvernări a fost mai dificil?

— Cel mai dificil a fost cu comuniştii. Dar hărţuit am fost şi de unii, şi de alţii.

— Preşedintele Timofti a donat un lot de carte BNRM. Cât de generoşi sunt alţi demnitari?

— Donaţia  preşedintelui Timofti e o bucurie adevărată pentru cititori, dar mai ales pentru bibliofilii care ne vizitează biblioteca, or,  volumele donate sunt executate cu o artă a cărţii de cea mai înaltă ţinută. Ne donează cărţi multe personalităţi. I-aş remarca aici pe Mircea Snegur, Petru Licinschi, Maria Bieşu, Ion Ungureanu, Alexandru Şoltoianu, Nicolae Ţâu, Valeriu Păsat, părintele Ioan Ciuntu, majoritatea ambasadorilor străini acreditaţi în R. Moldova, Biblioteca Naţională a României, Bibliotecile Naţionale ale Rusiei, Belarusului, Portugaliei, Italiei, Franţei, Indiei, Japoniei, Turciei, Poloniei, Germaniei, Spaniei, Chinei, Marii Britanii, multe biblioteci judeţene din România, în special cele din Iaşi, Galaţi, Cluj, Târgovişte. Ne donează cărţi preţioase numeroşi savanţi, scriitori şi oameni de cultură din România, printre care Eugen Simion, Gheorghe Buluţă, Alex Ştefănescu, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Mircea Cărtărescu, Nicolae Breban şi alţii. Numele donatorilor de cărţi sunt înscrise în Hronicul BNRM, rămânând în istoria instituţiei.

— Până la 1990 cea mai preferată, dar şi cea mai “vegheată” secţie era cea de literatură străină (în special – română). Ce preferă azi, cel mai mult, vizitatorii BNRM?

— În ultima perioadă, în legătură cu dezvăluirile fără precedent despre deportări, foamete şi alte atrocităţi la care au fost supuşi basarabenii, au fost în vogă cărţile pe aceste teme scrise de Nicolae Dabija, Boris Vasiliev (“Stalin mi-a furat copilăria”), Alexei Vaculovschi, L. Cemortan, Valeriu Păsat. Sunt solicitate cărţile despre trecutul nostru scrise de Iurie Colesnic, fraţii Giurescu, Dinu Poştarencu, Ion Ţurcanu, Ion Varta, Andrei Vartic. Se bucură de audienţă cărţile discutate sau prezentate la cenaclurile IDEAL şi REPUBLICA (Rodion Cucereanu, Gheorghe Vrabie, Mihai Cimpoi, Emilian Galaicu-Păun, Diana Iepure, Alexandru Vakulovski, Mihai Vakulovski, Moni Stănilă ş.a.). Desigur, sunt solicitate şi cărţile noi, despre progresul tehnic şi ştiinţific, management, economie, finanţe şi business.

— Care e cea mai veche carte din fondurile BNRM? Cine şi în ce condiţii are acces la ea?

— Biblioteca noastră este păstrătoarea a două postincunabule, care sunt legate, prin biografia lor poligrafică, dar mai ales prin conţinut, autori şi comentatori, nu doar de vremea primelor cărţi scoase de sub tipar în Europa, dar şi de timpurile antice când îşi creau opera lor părinţii filosofiei. Prima dintre aceste cărţi, KATEGORIILE LUI ARISTOTEL COMENTATE DE SIMPLICIUS, a fost tipărită la Veneţia în 1551, în greacă. E o carte paleotipică, ea fiind tipărită pe modelul volumului de categorii aristotelice publicat în 1499, tot la Veneţia. În varianta din 1551, se păstrează prezentarea grafică, ductul literelor şi arhitectonica celei din 1499.

A doua ca vechime după Kategoriile… din 1551 este un volum legat tot de opera lui Aristotel, intitulat “Acciaioli, Donati. In Aristotelis Libros Octo Politicorum Commentariji, Nunc primum in Lucem editi”, tipărită tot la Veneţia, în 1566, pe 285 de pagini, de editorul şi tipograful Vincentium Valgrifum. Cartea a fost tipărită după moartea lui Donatio, care făcea parte din una dintre cele mai vechi şi mai de lungă durată dinastii ale Europei, dinastia Medici-Acciaioli.

— De ce aţi ales să faceţi “biblioteconomia”, care era mai mult o preferinţă a domnişoarelor?

— Alegerea specialităţii de biblioteconomie a fost una întâmplătoare. Terminasem şcoala din Larga cu medalie de aur. Am depus actele la comisia de înmatriculare a Institutului Pedagogic “Ion Creangă”. Când eram în clasele superioare, diriginta mi-a poruncit să-i pregătesc la anumite obiecte pe câţiva elevi codaşi. M-am descurcat. Elevii pregătiţi de mine au dat examenele pe 4, notă înaltă pe atunci. Ulterior, li s-a spus părinţilor mei că aş putea fi un bun pedagog. După ce am depus actele la acel Institut, a intervenit un caz ieşit din comun. Apare la Chişinău un flăcău din satul meu, proaspăt întors din armată. El dorea să nimerească în aceeaşi grupă cu mine, ca să-i fac şi să-i transmit, pe sub masă, biletele care îi vor cădea lui. Dar nimerise în altă grupă. Atunci s-a legat  de mine să depunem actele la altă instituţie, împreună, ca să nimerim în aceeaşi grupă. M-a înduplecat. Aşa mi-am retras actele de la Institutul Pedagogic, unde mi s-a spus că fac o mare greşeală, şi am depus actele la USM, Facultatea de Filologie, specialitatea biblioteconomie. Am nimerit în aceeaşi grupă cu fostul soldat, am reuşit să-i fac biletele şi să i le strecor pe sub masă şi aşa am devenit amândoi studenţi la biblioteconomie. Cine ştie, poate că dacă nu s-ar fi produs această întâmplare, eram acum vreun profesor bun fie într-un sat, fie la vreo universitate…

— Cum e să trăieşti o viaţă printre cărţi?

— Mihai Cimpoi a dedus, într-o prodigioasă cercetare pe această temă, că există două feluri de impact al lumii cărţii asupra omului: pe unii avalanşa de cărţi îi blochează, îi descurajează, îi face să aibă complexe de inferioritate cu repercusiuni nefaste pentru viaţă şi carieră; pe alţii, dimpotrivă, avalanşa de cărţi îi înaripează, le dă vânt în pânze, cum ziceau grecii, şi starea aceasta îi întăreşte şi le dă forţe de pătrundere şi de comprehensiune suplimentare pentru cunoaştere. Eu sunt din categoria celor cu vânt în pânze, deci navighez în oceanul cunoaşterii, dar nu uit niciodată că Dumnezeu i-a stabilit omului nişte limite. Dacă actul cunoaşterii şi al cercetării se subordonează ideii de Bine şi de Dumnezeu, fiinţa umană se înnobilează cu o moralitate superioară, care constituie, de fapt, o jumătate din valoarea pe care o are un cărturar.

— De ce vă place poezia, de ce scrieţi poezie, eseuri?

— Cred că harul poetic l-am moştenit de la tata. Tatăl meu a făcut gulagul în Siberia, la Sverdlovsk. El îi trimitea mamei acasă scrisori în versuri. Pe fiecare plic scria următorul catren: “De m-aş face un fluture mic / Să fiu pus în acest plic / Şi când plicul va fi rupt / Eu să ies, să te sărut”. Acolo, în Siberia, tata a fost pus la munci grele, pe geruri cumplite. S-a întors acasă cu sănătatea ruinată şi s-a stins la doar patruzeci de ani…

— Credeţi că mai există şanse ca lecturile de carte să învingă în confruntarea cu Internetul?

— Am o teorie proprie a lecturii, conform căreia actul cititului înseamnă nu doar să lecturezi o carte sau un periodic. Spunea un filosof că, sub aspectul cunoaşterii, simţurile omului converg în unul singur. Omul citeşte nu doar cu vederea, ci şi cu auzul, cu mirosul, cu pipăitul, cu alte simţuri. Mai cred că trebuie să privim cu alţi ochi şi conceptul de carte. Ce este o carte? Un mesaj transmis semenilor. Un mesaj bazat pe scris. Ei bine, eu unul nu văd ce ar putea inventa omul în locul scrisului. Prin urmare, cât timp va exista scrisul, atâta va exista şi cartea, şi lectura. Se pot schimba doar suporturile pe care se scriu aceste mesaje. Omul a scris pe pietre, pe coajă de copac, pe tăbliţe de lut, pe scânduri, pe oase de animale, pe papirus, pe piei de animale (pergament), pe hârtie. Acum scrie pe Internet sau pe monitorul ordinatorului. Dar face lucrul acesta tot recurgând la scris. Astfel că eu sunt un optimist şi cred că lectura, cartea vor exista atâta timp cât va exista scrisul, iar scrisul va exista atâta timp cât va exista specia umană.

— Vă mulţumim.

Pentru conformitate, RdG

Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

1 comentariu

  1. Saveta

    DISIDENTA EST-MOLDOVENILOR CONTRA OCUPATIEI RUSESTI
    ——————————————————————————————————–
    doamna Raisa Ganea despre KGB
    / profesoara hispanista universitara /
    —————————————————————————-
    – sotul careia a fost bagat la casa de nebuni
    pe timpul ocupatiei ruso-comuniste
    – prietena cu doi mari patrioti militanti pentru Re-Unirea cu România:
    – disidentul Gheorghe Ghimpu /1937-2000/
    – si istoricul Ion Contescu /1955-2009/
    ambii omorâti de agentura imperiala.
    ———————————————————–
    un interviu de Dumitru Crudu
    la Radio Chisinau, 30 iunie 2012
    ————————————————————————————–
    http://www.radiochisinau.md/raisa_ganea_despre_kgb-4308

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *