Principală  —  Interviuri   —   Au murit zeci, sute de…

Au murit zeci, sute de oameni în acest exod

274-bulat2Interviu cu scriitoarea Eugenia Bulat

— Cum sunt femeile noastre plecate la muncă în Italia?

— Triste, chinuite, îngrijorate, multe bolnave şi îmbătrânite înainte de vreme. Majoritatea conştientizează că se află într-un prizonierat existenţial, dar nu au/nu au avut de ales. Ele sunt destine de jertfă, de sacrificiu, comparabile cu Ana din Meşterul Manole. E o tragedie. Pentru ele, pentru copiii/familiile lor, pentru întreaga Basarabie. Exodul, se ştie, a pornit odată cu declinul social-economic, care ţine, iată, vreo 20 de ani. Reforma agrară, guvernările incompetente au aruncat satele noastre în dezastru şi sărăcie. Lumea simplă, de la ţară, care a crezut în noi, care ne-a urmat şi căreia, în ‘90, i s-a spus: „Ne întoarcem cu faţa la ţăran!” – nu s-a mai încrezut în nimeni. Declinul economic, în general, sărăcia din sistemul bugetar, la rândul ei, au aruncat în exod sute, mii de pedagogi, medici, ingineri şi alte categorii. Hăituirea a tot ce este naţional în ultimii 8 ani de guvernare comunistă şi trădarea din 2005 a PPCD au scos din transa iluziei alte sute de stoici romantici.

— De ce multe soţii şi mame nu mai vor să revină acasă, chiar şi la copii?

— E o opinie total eronată, deşi cazuri particulare există oriunde. Toate vor sa revină. La viaţa lor, la copiii lor. Parte dintre ele au găsit, ca soluţie provizorie, să-şi ia copiii acolo. E un act de sacrificiu, de eroism incredibil în condiţiile lor din Apus. Cele care nu pot reveni cu anii aşteaptă legalizarea, după ce au trecut prin drame de nedescris: împrumuturi incredibile pe care le-au făcut în diverse impasuri de viaţă sau pentru a putea pleca, plătite cu ani de muncă istovitoare, cu procente incredibile, trecere ilegală de hotare. Unii, în exodul lor spre Occident – sunt cazuri concrete, oamenii sunt vii, sunt acasă acum – au mers noaptea, prin păduri, încălţaţi în sticle de plastic. În Italia, au dormit în parcuri, prin copaci, apoi au lucrat, ani în şir, la negru, în spaţii închise, fără a cunoaşte limba, fără a se putea apăra… Lucrurile sunt mult mai complexe decât se vede. Oameni simpli nu au nici o vină pentru ceea ce s-a întâmplat la noi în ultimii 20 de ani. Nu pot să-i judec. Ei şi-au convertit disperarea în sacrificiu pentru familiile lor. După fiecare zâmbet al lor este o depăşire a condiţiei lor existenţiale.

— Cine nu rezistă vieţii de acolo, ce face?

— Au murit zeci, sute de oameni în acest exod, nu avem o statistică transparentă despre această dramă. Cu timpul, sunt sigură, lucrurile se vor revela în tot dramatismul lor, ca după Siberia… Aş face o amplă paranteză. Să ne întrebăm: de ce şi din vina cui, din nou, această migraţie a băştinaşilor? Se zice că istoria are nevoie de un respiro de 50 de ani. Nu este pentru prima oară în istorie că literatura, tot ce înseamnă cuvânt, a capitulat în faţa vieţii reale. Aşa se întâmplă şi astăzi: nimic nu poate exprima pe deplin complexitatea vieţii. Inclusiv politicul vine în urma realităţii. şi se ştie de ce. La această margine a latinităţii, noi nu suntem liberi să ne hotărâm destinul. În fapt, noi suntem pionul de jertfă: nu ne confruntăm noi cu Rusia, se confruntă două lumi, două supraputeri, două mentalităţi care îşi dispută lumea, sferele de influenţă. Asta e realitatea. Ei bine, până acum, acordurile bilaterale între R Moldova şi Italia, în cazul dat, nu au făcut faţă nici pe departe vieţii reale. Astfel, cetăţenii noştri, care s-au aruncat în exod din disperare, au fost lăsaţi în voia sorţii, iar Occidentul e dur, el (sic! ca şi Moscova) nu crede lacrimilor. Mai mult, aşa cum mentalitatea lui are, prin secole, o orientare bine definită: profitul, el, în fapt, caută să profite şi de pe urma tragediei celor din Est, rezolvându-şi propriile probleme. Legile capitaliste sunt dure. Cele de protecţie a imigrantului există, fără îndoială, însă ele sunt doar o faţadă democratică, atâta timp cât nu există mecanisme pentru a fi implementate şi respectate. Aşa înfloreşte neosclavagismul şi chiar rasismul. Fiecare cetăţean care şi-a asumat riscul acestei catapultări în vid încearcă să se agaţe disperat de ceva, să se apere, să învingă realitatea. Dacă nu rezistă, pleacă. Sunt multe cazuri de boală pe fundal nervos, cazuri de degradare sau deces. şi viceversa, – cazuri de depăşire a condiţiei tale umane. Nu există altă cale. Poveştile, de regulă, sunt doar poveşti.

— Cum se răsfrânge criza asupra celor plecaţi la muncă în Italia?

— Ca peste tot în lume: prin criza de locuri de muncă (inclusiv pentru localnici), concurenţă şi exploatare mai cruntă la salarii mai mici, ură îndreptată împotriva imigranţilor care ocupă locurile de muncă ale băştinaşilor (trebuie să existe întotdeauna un ţap ispăşitor, nu?…), chiar dacă munca pe care o fac imigranţii în Italia este, în mod obişnuit, muncă necalificată, pe care localnicii o refuză, au refuzat-o până acum. Dar criza schimbă lucrurile. şi în Italia multe dintre familii nu-şi pot acoperi existenţa, astfel că, înjurând politicienii şi imigranţii, îşi schimbă mentalitatea.

— Cât de informaţi sunt ei despre realităţile din R. Moldova?

— Cei mai tineri, suficient de bine, în rest, depinde de nivelul de cultură. În mare, nu-i putem învinui pe cei care ignoră să se informeze, închizându-se în problemele lor de supravieţuire, de sprijinire a familiilor lor, rămase acasă. Pentru omul simplu, şocul post-sovietic (care implică nu doar o prăbuşire economică a unei orânduiri cu care el era obişnuit, ci şi un război civil latent, cu un adversar atât de perfid, cum este influenţa imperială rusă şi comunismul revanşard), a fost prea crunt. Fiinţa umană are limitele sale. În cazuri extremale, ea recurge la mecanisme naturale de protecţie. Detaşarea e o metodă de protecţie pe care fiinţa psihică a omului simplu şi-o ia din intuiţie.

— Există vreo diferenţă între cele aflate acolo despre Moldova, pe căi virtuale, şi cele descoperite aici, pe viu?

— Pentru cei bine informaţi, nici o diferenţă. Urmăresc procesele evolutive, explică, scriu mesaje, informându-se unii pe alţii, merg la acţiunile diasporei, trimit acasă declaraţii de atitudine, mobilizează lumea la alegeri… Lumea simplă, însă, când se întoarce din vacanţă din Moldova, e în şoc de preţurile de acasă. Mijloacele adunate la limita rezistenţei umane se duc aici, în câteva zile, doar pentru a supravieţui biologic. Pe această frică, de a nu se reduce la o viaţă mediocră, exclusiv biologică, se întemeiază nevoita înclinare a unora, în mare tineri, deseori tineri familişti, de a nu mai reveni acasă, cel puţin, în următorii 30 de ani. Îi văd şi pe ei nu entuziasmaţi şi fericiţi de alegere, ci îngrijoraţi şi supăraţi că în Moldova lucrurile se dezvoltă anume aşa. Pe de altă parte, nu vă puteţi imagina bucuria lor pentru schimbarea produsă după evenimentele din 7 aprilie 2009. şi felul cum au lucrat şi ei pentru această schimbare, am în vedere pentru alegeri. şi cât de încurajaţi/entuziasmaţi sunt acum. Cel mai la îndemână îmi sunt tinerii din Asociaţia pentru Colaborare şi Integrare AMICI, din care fac parte. E o încântare. Deci, există speranţă…

— Cum vi se par schimbările politice din R. Moldova?

— Mă bucur cu lacrimi. ştiam, eram sigură că întunericul nu va dura la nesfârşit. S-a ridicat, între timp, o lume nouă, care nu va tolera să fim izolaţi de valorile economiei, culturii şi democraţiei europene, de ţara-mamă, fără de care vom fi rumegaţi fără milă, până la dispariţie, la această margine a latinităţii şi în acest război de interese, care, cum ziceam, nu e al nostru, în fapt. Să ştim a transforma poziţia noastră geografică dintr-un mare dezavantaj, într-un avantaj. şi apoi să avem grijă mare, mare de tot. şi să nu uităm că această nouă şansă a fost plătită cu sânge. De către tineri. A spus dna Nadejda Brânzan, deputat în primul Parlament ales în mod democratic, la şedinţa de restabilire a Declaraţiei de Independenţă a R. Moldova, din 26 aprilie, că-i este ruşine în faţa tinerilor.
Ar trebui să ne fie ruşine tuturor. În faţa tinerilor şi în faţa ţăranilor noştri.

— Cum vi s-a părut Sadova, de Blajini?

— Ca întotdeauna de Blajini. Frumoasă şi împăcată, atât cu viaţa, cât şi cu moartea.

— După ce tânjesc cel mai mult oamenii din Sadova?

— După normalitate, după echilibru economic şi unitate socială, după reîntregirea familiilor risipite prin lume. Sunt trişti, obosiţi. I-am descris/i-am plâns în poemul Acord final, inclus în cartea mea Veneţia ca un dat. Jurnalul unui evadat din Est, poem care mă exprimă:
Lume a mea de la ţară,
cu obrazul ţepos
şi cu palmele iască de munci,
căreia vină îi port
pentru tot ce nu pot să-i explic, să-i ofer,
pentru tot ce n-am fost,
şi nu sunt,
nu voi fi!
Pâine, pâine de casă,
cu coaja tare, fierbinte,
vin negru,vin sec,
vin de-acasă… (…).

— Pentru cine aţi scris Jurnalul unui evadat din Est?

— Pentru mine, iniţial. A fost o eliberare de tensiuni. Am vrut să mă scriu/să mă înţeleg. Eu pe mine însămi. Cărţile vin mai apoi… De altfel, tocmai am încheiat cel de al doilea Jurnal al unui evadat din Est, În debara (a luat şi un premiu, platonic, la un concurs internaţional de poezie, Ugo Foscolo). Va fi, de asemenea, bilingv, în traducerea italienistului Geo Vasile, de la Bucureşti. Vorbesc italiana, dar e nevoie de o traducere profesionistă, la patru ace. Voi avea o avanpremieră, să zicem, la sfârşitul lunii mai, împreună cu Geo Vasile, care vine la Veneţia. Va fi la Mestre, oraşul învecinat, un eveniment cultural, organizat în comun cu Serviciul Imigrări şi Asociaţia AMICI, şi vom invita, fireşte, şi alte asociaţii ale conaţionalilor noştri din nordul Italiei: DACIA, ARMONIA…

— Cum e să fii în piele de evadat?

— Ca întotdeauna, în tine însuţi. Dar cu o perspectivă mai largă asupra realităţii. Personale, europene, mondiale. Lucrurile se înţeleg mai profund, mai cuprinzător de la distanţă. În chiar epicentrul lor, eşti sfâşiat de prea multe energii, uneori mărunte, distructive. Contează să fii stăpân pe propria-ţi viaţă, să reuşeşti să te înstăpâneşti asupra ei cu orice preţ. Nu e uşor. şi nu depinde unde eşti pe glob. E un act volitiv. Aici sau în străinătate.

— De fapt, de ce aţi plecat de acasă?

— M-au determinat …prea multe să mă arunc în vid, pentru că, în fapt, asta e. Mă clătinam şi mi se părea necesar să rămân, asta contează. Iar citaţiile la poliţie, pentru anul 2002, m-au urmărit până în 2009. Nu mai puteam să suport, nu mai puteam să văd ce văd. Apoi, după ce tot am fost marginalizată, mă izolasem la Clipa siderală, revista pe care am creat-o. Impactul era clătinător: pe de o parte, tinerii pe care-i descopeream/modelam/promovam,- implozii de conştiinţă de care mă frigeam, pe de alta, – marasmul comunist. Apoi, cancerul tatălui meu…

— Cum e să scrii la Veneţia?

— Ca într-o placentă primordială. Am scris, în Veneţia mea … dată, cum e:
Apă şi cer,
numai apă şi cer,
atât cât să poţi să nu uiţi
că mai eşti,
tot mai eşti, pe pământ (…).
Oraşul acesta e doar un decor,
un decor mai aparte,
cu ape tăcute şi verzi
care ochii ţi-ntorc îndărăt,
e tocmai peisajul ce-ntoarce femeia cu ochii spre făt.
Linişte. Scalpel…

­— Cum e o zi din viaţa dvs. acolo?

— Simplă, obişnuită. Jumătate de zi, – muncă fizică, a doua jumătate, – studiu şi scris, corespondenţe. Uneori evenimente culturale. Constant, mă ajută să mă regăsesc lecturile şi apusurile veneţiene din care respiră o pace… universală. Fiecare zi e o nouă încercare de a-mi depăşi condiţia umană. Dacă nu reuşesc mai multe zile la rând, mă înspăimânt. Contactul cu oamenii, literatura, cauza românităţii, pe care înţeleg să o servesc în continuare, la un alt nivel, dintr-un alt loc, mă ajută în această luptă a mea de păstrare a echilibrului şi verticalităţii. Bucuria, amestecată cu lacrimi, de a-mi putea sprijini familia, îmi oferă linişte şi sentimentul datoriei împlinite.

— Ce loc ocupă cartea în viaţa italienilor?

— Ca peste tot în veacul electronicii. Depinde mult de nivelul de cultură, care, ca peste tot, nu e doar rodul instruirii, ci şi un bun moştenit prin educaţia în familie. Ei au asta. Intelectualii mai rafinaţi, un strat destul de vast, din câte înţeleg, se alimentează cu lecturi, mai ales cu eseistică de ultimă oră. Un fenomen: familii care renunţă la televizor. Citesc cărţi bune şi ascultă muzica preferată. Muzica clasică italiană este… o lume aparte, fenomenală. La noi, cred, o putem compara, prin puterea ei, doar cu folclorul nostru. Evident, cel veritabil, adevărat.

— Aţi cunoscut copii plecaţi cu mamele lor în Italia? Cum se integrează ei acolo?

— Da, desigur. Copiii noştri sunt extraordinar de capabili la studiu, inclusiv la studiu într-o limbă străină. Majoritatea se integrează fără mari probleme, depăşind în scurt timp problema lingvistică şi cea de adaptare. În Italia, fiind foarte mulţi imigranţi, clasele sunt, cel mai des, polietnice, astfel că aceasta a devenit o problemă aflată în atenţia ministerului de resort. Politica integrării copiilor imigranţi se reflectă, după mine, într-o prevedere guvernamentală, care admite doar 25% de imigranţi într-o singură clasă. E o prevedere mult-contestată, etichetată ca rasială, şi nu mai ştiu dacă a rămas în vigoare. Evident, în mare, politica statului italian poate fi înţeleasă, dar această situaţie pune o şi mai mare responsabilitate pe umerii părinţilor: ei sunt, până la urmă, unicii responsabili pentru asigurarea identităţii propriilor prunci. Pentru copiii noştri aduşi acolo de mici şi pentru cei născuţi în Italia, există pericolul deznaţionalizării. Tocmai în ideea evitării acestui fenomen, Asociaţia Moldova-Italia pentru Colaborare şi Integrare – AMICI (preşedinte, poetul Iurie Bojoncă), membru-fondator al căreia sunt, a iniţiat o mică şcoală duminicală. Dar merge greu, foarte greu.

— Cum suportă ai noştri „vânătoarea de imigranţi”?

— Majoritatea persoanelor pe care le cunosc lucrează legal sau aşteptându-şi legalizarea. Problema respectivă o au, în special, numeroasele grupuri de persoane de culoare, imigrate ilegal pentru muncă sezonieră. Conaţionalii noştri se angajează, în mare, în sectorul sanitar-social (prioritar, femeile), apoi, în cel comercial, în agricultură şi, fireşte, în construcţii. Unii, puţini încă, au mici afaceri proprii. Ceea ce nu înseamnă că problema nu există. Cetăţeanul intră într-o piaţă a muncii, în mare, latentă, uneori, sălbatică, astfel că se salvează, se protejează fiecare cum poate. Dar, la fel, latentă e şi vânătoarea de imigranţi. Şi cum, în cazul depistării muncii la negru, vina nu o poartă conaţionalul nostru (interesat să muncească legal), ci ofertantul de muncă (interesat să nu plătească impozite la stat), din asta nu se face mare tam-tam mediatic. În ultimă instanţă, suferă tot imigrantul, pentru că, afectată de criza generală şi, mai nou, strict monitorizată de lege, piaţa ofertei de muncă legală se îngustează, aşa cum spuneam, mărind vădit concurenţa la ofertele ce apar şi, ca rezultat, intensificând exploatarea celui, să zicem, salvat.

— În 2009, numărul imigranţilor moldoveni înregistraţi în Italia crescuse cu 21%. Mai e loc pentru ai noştri acolo?

— Criza se simte acut peste tot. Italia, cu o populaţie, în mare, îmbătrânită, resimte acut şi de mulţi ani criza braţelor de muncă (prăbuşirea URSS şi criza din Est i-a venit ca o mănuşă). Fluxul de emigranţi în peninsulă creşte, în timp ce capacitatea acestei ţări de a absorbi legal această masă scade vizibil. Există un început clar de criză a acestei sălbatice absorbţii, care nu e decât un neosclavagism, marcat vădit, pe alocuri, de rasism. E o problemă mare a Italiei, intelectualii o conştientizează şi o recunosc. Au un sentiment al vinovăţiei chiar pentru ceea ce se întâmplă (o demonstrează mişcările politice, anumite emisiuni/dezbateri televizate). Revoltele violente din ianuarie ale imigranţilor de culoare (cu sloganurile: Braccia si, persone no?! Adică: Braţe doriţi, dar persoane nu?!), apoi demonstraţia paşnică, din 1 martie, a tuturor asociaţiilor de imigranţi, sub sloganul: Un giorno sensa di noi (O zi fără noi) sunt relevante în acest context. Lumea, şi de o parte şi de alta, aşteaptă de la guvernare legi adecvate pentru remedierea situaţiei. Criza se va adânci până când guvernarea nu va găsi soluţii ca să împace ambele părţi, adică, atât pe imigrantul, venit să câştige în mod cinstit, cât şi pe ofertantul de muncă italian care nu doreşte să fie strivit sub povara impozitelor. Mecanismele armonizatoare întârzie din varii motive şi poporul simplu are o adversitate vădită faţă de încetineala guvernanţilor, care are şi ea explicaţiile sale, una dintre acestea fiind spaima că, peste doar 2-3 decenii, nativul italian va fi doar unul din 4 cetăţeni, în propria ţară…

— Credeţi că cei plecaţi, cu banii adunaţi, pot iniţia afaceri acasă?

— În mare, oamenii noştri, hăituiţi de probleme materiale, au preferat să investească în sectorul imobiliar, adică, întâi şi întâi, să-şi rezolve problemele locative, pentru ei, pentru copiii lor, să plătească studiile copiilor, să-şi ajute părinţii să supravieţuiască. Cunosc însă mai multe cazuri de investiţii cu remitenţele din Italia în R Moldova. O parte din tineri, puţini la număr încă (familişti de 30-35 de ani), au preferat, pentru moment, să investească într-o afacere în Italia. Dar la Chişinău, în centrele raionale şi, în general, în întreaga republică, sunt deja multe mici întreprinderi (buticuri alimentare gen Bistro, cafenele, baruri, magazine mixte ş.a.), care, purtând deseori nume italiene, trimit la gândul că acestea sunt deschise cu mijloace financiare obţinute în urma muncii în Italia. În mare, însă, cei care muncesc de ani mulţi acolo, care au acumulări (nu atât de mulţi, totuşi, pentru că, aruncându-se în exterior dintr-o sărăcie crasă, ei s-au preocupat, în mare, de problemele lor de zi cu zi, strigătoare la cer, şi nu de acumulări), cei care au ce şi ar dori să investească la întoarcere sunt foarte îngrijoraţi de criminalitatea din R Moldova, care le-ar pune în pericol investiţia.

— De fapt, cum fac economii cei plecaţi la muncă în Italia?

— Muncesc pe rupte şi se străduiesc să consume cât mai puţin. Preţurile, în mare, ca şi la noi (ba, uneori, chiar mai mici, bunăoară, la produsele alimentare şi la produsele vestimentare cele mai necesare şi mai non-pretenţioase), la un salariu de minimum de 700—800 de euro, aplicată fiind o disciplină financiară severă şi plină de sacrificiu, creează diferenţa.

— În ce relaţii sunt cei plecaţi cu misiunea diplomatică a R. Moldova la Roma?

— Depinde de cazul concret. Adică, cei care au probleme rezolvabile prin implicarea misiunilor noastre diplomatice, se îndreaptă către acestea şi primesc/trebuie să primească ajutorul necesar, e logic. Opinii elogioase în acest sens însă nu prea auzi, or, e de la sine înţeles: desţăraţii din R Moldova sunt, în majoritatea lor covârşitoare, oameni de factură democratică şi anticomunistă, pe când corpurile noastre diplomatice sunt/au fost până acum, cadre loiale guvernării comuniste. La nivel de muncă administrativă acest lucru, consider, nu îşi lasă/nu trebuie să îşi lase amprenta. Însă la nivelul conţinuturilor muncii/imaginii diplomatice implică, indubitabil, o diferenţă radicală. şi asta pentru că, aşa sau altfel, se pedalează/s-a pedalat mereu pe ideea moldovenismului, primitiv şi izolator de civilizaţie. La prima vedere, s-ar părea, nu e nimic ilogic, mai mult: arătăm ce avem mai bun în R. Moldova, dar, ocolind un adevăr de principiu, – românitatea noastră, – se creează în continuare mare confuzie în sânul lumii occidentale privind identitatea noastră de limbă, istorie, cultură etc., privind orientarea noastră clară spre UE , pentru a ne regăsi în ea cu Patria-mamă ca provincie istorică a României. Am urmărit diverse acţiuni culturale în care au fost implicate şi misiunile noastre diplomatice de la Roma şi Bologna. Toate au purtat imaginea de care v-am vorbit. Astfel, sub aspectul comunicării reale cu lumea occidentală, situaţia R. Moldova, ca ţară de frontieră cu UE (rămasă contrar voinţei sale în arealul de influenţă rusă), atare orientare diplomatică nu deblochează, ci dimpotrivă, consolidează această alegere (?!…) a noastră, această confuzie. Alegerile din 29 iulie 2009, la Consulatul de la Bologna, cu şirul acela uman în patru rânduri, care se mişca, cu prunci în braţe, înghesuiţi pe scările câtorva etaje, şi apoi, într-o încăpere, la fel de inadecvată pentru o atât de amplă manifestare de conştiinţă civică, cu spaţiul extern găzduind tarabe şi maşini din care se vindea scrumbie la kilogram etc., mi-au lăsat un gust amar. Lumea noastră, desţărată, oricum, se bucură enorm când se organizează ceva cu parfum de acasă. S-au coagulat deja mai multe asociaţii ale basarabenilor în Italia, se crează o canava a desţăraţilor basarabeni, risipiţi pe glob, această lume e o putere diplomatică în sine, ea trebuie coagulată, ea trebuie să vorbească adevărul despre identitatea sa, despre aspiraţiile ei. Sperăm că acum lucrurile se vor schimba în bine.

— Vă mulţumim.

Pentru conformitate, A.G.