Principală  —  Interviuri   —   Atunci când părinţii au ieşit…

Atunci când părinţii au ieşit pe poartă, majoritatea copiilor s-au simţit abandonaţi, părăsiţi, nefericiţi

Interviu cu Ana Chirsanov, psiholog şi psihoterapeut, membră a Asociaţiei de Psihoterapie Analitică din R. Moldova

— R. Moldova a devenit un stat în care categoria copiilor rămaşi singuri acasă se extinde de la un an la altul. Cum caracterizează psihologii aceşti copii?

— Nimic nu poate fi mai tragic pentru un copil decât despărţirea de părinţii săi. Cu cât vârsta copilului este mai mică, cu atât trauma lui este mai profundă. În sufletul, în psihicul lui se creează un gol care nu va mai fi umplut niciodată. Sunt aproape două decenii de când a început exodul moldovenilor, lipsurile şi deznădejdea forţându-i să-şi lase casele şi să plece, riscându-şi viaţa şi adesea pierzând-o pe drumurile străinătăţii. Fiecare din ei spera să revină într-un an-doi, dar iată că au rămas acolo şi până în prezent. Lipsa părinţilor, în special a mamelor, practic a ruinat familiile pe care le-au avut cândva. Copiii au rămas în grija tatei (uneori), iar cel mai frecvent au rămas ca să fie supravegheaţi de bunei, de rude, chiar şi de vecini sau oameni  necunoscuţi. Sunt şi copii care trăiesc doar cu fratele sau sora mai mare, care s-au trezit peste noapte părinţi cu responsabilităţi. Dezastrul psihologic pe care l-au suportat aceşti copii este imens şi, de fapt, irecuperabil.

— Cât “valorează” argumentele părinţilor în acest sens?

— Oricare ar fi fost argumentele părinţilor, invocate în faţa copiilor atunci când au ieşit pe poartă, majoritatea copiilor s-au simţit abandonaţi, părăsiţi, profund nefericiţi din această cauză. Lipsa părinţilor a lăsat urme adânci şi efectul ei devastator se va resimţi  în timp. Deoarece, pentru a se construi psihologic şi a se structura ca fiinţă, copilul are nevoie de prezenţa ambilor părinţi. O fetiţă trebuie să fie lângă mama sa, ca să se identifice cu ea ca o viitoare femeie, iar băiatul are nevoie de exemplul tatei, pentru a deveni bărbat. Părinţii sunt modelele esenţiale ale vieţii copiilor. Ca psiholog, am în terapie tineri ai căror părinţi sunt de mulţi ani plecaţi peste hotare. Ei suferă de crize de identitate, trec prin depresii profunde, nu-şi pot găsi un scop pentru a trăi o viaţă normală. Nevroza de abandon, instalată odată cu plecarea părinţilor, le-a erodat încrederea în sine, speranţa că pot fi iubiţi şi acceptaţi aşa cum sunt. E o confuzie totală la nivel existenţial.

— Ce se întâmplă în substratul psihologic al părinţilor?

— Cea mai mare parte dintre ei trăiesc un sentiment profund de vină şi o tristeţe fără grad de comparaţie. Chiar dacă deseori nu recunosc, ei regretă că şi-au lăsat copiii, regretă că nu i-au văzut cum cresc, cum merg la şcoală, cum învaţă, cum râd, cum plâng. Cele mai afectate, cred eu, sunt femeile-mame, frustrate că nu-i pot mângâia, că nu le pot găti, că nu le-au împletit fetiţelor lor dragi cosiţe, că nu şi-au susţinut la greu odraslele şi nu le-au apărat de rele. Tristeţe, neputinţă, vină, dar şi o mare supărare împotriva tuturor – a vieţii, a statului, a destinului. Furia lor îi vizează chiar şi pe propriii copii – oare nu şi din cauza lor şi-au luat lumea în cap ca să le ofere o viaţă mai bună? Sunt şi supăraţi, pentru că între timp copiii au crescut, s-au înstrăinat de ei şi, în loc de mulţumire, citesc în ochii lor reproşul. Mulţi se reţin acolo pentru că s-au obişnuit, le e frică că nu-şi vor mai regăsi locul în anturajul familiei, unde rolurile sunt demult distribuite.

— Cum se întâmplă, de ce se întâmplă că părinţii cred că banii trimişi acasă îi pot face fericiţi pe copiii lor?

— Oare nu pentru aceasta au plecat, ca să câştige bani pentru ei? Prin bani, colete, cadouri, ei încearcă să înlocuiască sentimentele, emoţiile, căldura de care au fost privaţi cei de acasă. Nimeni nu poate să-i acuze pentru aceasta. Doar că din cauza sentimentelor de vină se exagerează mult cu recompensele materiale.

— De ce banul devine prioritar în raport cu ataşamentul, dragostea, familia?

— Sumele trimise acasă sunt tot mai mari, cadourile – tot mai scumpe. Oare e corect să-i spui băiatului sau fetei tale că, uite, “mama mai rămâne să lucreze încă un an ca să poată să-ţi cumpere maşină, sau că trebuie să punem ţiglă pe casă?” Discuţiile pe skype şi la telefon se axează mai mult pe valorile materiale. Mai puţin li se vorbeşte copiilor că sunt iubiţi, doriţi, tristeţea nu este pusă în cuvinte ca să nu provoace lacrimi şi acuzaţii. Astfel copiii ajung să creadă că afecţiunea poate fi egalată doar cu un telefon scump, cu un computer, un automobil etc. De fapt, unii părinţi nu mai revin acasă şi pentru că se simt dezrădăcinaţi, străini de propriii lor copii şi de ţara în care s-au născut. Copiii au învăţat să trăiască fără ei, singuri şi independenţi. Independenţi şi reci. Bani, bani, bani. “Cum ai putut să-i cheltui, doar ştii că eu muncesc ca un rob aici de dragul vostru?” – spune părintele. “Da’ noi nu te-am rugat să o faci”, răspunde copilul de ieri, astăzi major, atât de independent şi atât de … indiferent.

— Cum credeţi, ce fel de părinţi vor fi, la rândul lor, aceşti copii educaţi prin skype şi telefon?

— Bineînţeles că şi această generaţie va întemeia familii, va avea copii, va încerca să ducă o viaţa normală, la fel ca toţi ceilalţi. Însă, la un moment dat, când vor trebui să aleagă între familie şi carieră, ei nu vor ezita să o aleagă pe aceasta din urmă, lăsând copiii în grija bonelor. Pentru că, la nivel inconştient, copiii sunt predispuşi să urmeze exemplul propriilor părinţi, fie el pozitiv sau negativ. Şi la cabinetul meu sunt aduşi  copii ale căror mame au ales să-şi păstreze locul de muncă, lăsând să fie dădăciţi de femei străine. Pentru bebeluşi, consecinţele acestei rupturi afective nu au întârziat să apară. După câţiva ani ei încep să sufere de hiperactivitate, agresivitate, diverse fobii, ticuri, boli somatice. Obiceiul preluat din Occident de a lăsa un bebeluş de câteva luni în grija tatălui este, de fapt, o mare greşeală, pentru că legătura copilului cu mama în primii ani de viaţă este primordială. Prezenţa exclusivă a tatălui în cea mai mare parte a timpului creează confuzii majore şi dereglări în evoluţia psihologică a copilului.

— De mai mulţi ani se tot vorbeşte despre riscurile acestor despărţiri sfâşietoare, credeţi că liberalizarea regimului de vize ar putea ameliora aceste stări complicate din relaţiile părinţilor plecaţi cu copiii lor rămaşi singuri acasă?

— Circulaţia liberă peste hotare ar rezolva doar parţial această problemă. Puţini sunt acei care ar risca să ia cu ei întreaga familie. Aceasta ar crea probleme la angajare şi  cheltuieli suplimentare. Doar familiile care emigrează pentru totdeauna îşi iau şi copiii. Persoanele care au crescut fără căldură şi dragoste parentală îşi pot lăsa şi ele copiii fără regrete, pentru că …. aşa au procedat mama şi tata.

— Eventual, credeţi că există şi aspecte pozitive ale acestor despărţiri?

— Psihicul nostru este alcătuit de asemenea manieră, încât până şi din suferinţe poate să extragă beneficii, în scopuri de supravieţuire. O parte dintre fetiţele şi băieţii rămaşi fără protecţia părintească, chiar dacă au fost privaţi de copilărie şi s-au maturizat prematur, au devenit foarte repede autonomi şi independenţi. S-au învăţat să se descurce singuri în situaţii dificile. Acum ei se adaptează mai uşor, caută şi găsesc soluţii ca să meargă înainte. Pentru ei este o mare satisfacţie faptul că mamele lor emigrante, atunci când revin, sunt total transformate: par mai sigure de sine, sunt emancipate, au o gândire modernă şi s-au debarasat de prejudecăţi şi complexe de inferioritate. Aceşti copii învaţă de la părinţii lor că pot avea un trai decent muncind foarte mult, muncind cinstit. Sunt mândri de părinţii lor şi fericiţi când familia se reîntregeşte, iar atunci când pleacă cu ei peste hotare îşi păstrează demnitatea şi se afirmă în diferite moduri.

— Mai multe accidente rutiere, produse în ultimul timp, au lăsat zeci de familii fără copii sau fără părinţi. Cum poate fi depăşită povara despărţirii de oamenii dragi, plecaţi din viaţă?

— Moartea întotdeauna ne ia prin surprindere, în special atunci când mor copii, când îşi pierd viaţa persoane tinere. Adevărul e că trauma pierderii unui copil niciodată nu va fi depăşită de un părinte, dar niciodată. Ea poate fi doar parţial ameliorată. E o suferinţă fără limite şi fără grade de comparaţie. Persoana îndoliată încet, şi cu pierderi enorme de energie psihică, începe a învăţa cum să trăiască cu această pierdere, care niciodată nu va fi acceptată. În prima perioadă persoana trebuie lăsată să-şi trăiască doliul, care este necesar pentru a se detaşa moral de cel decedat.
Doliul poate dura câteva luni, un an. Când starea de autoizolare durează mai mult de un an – doliul devine patologic şi persoana are deja nevoie de ajutor specializat – consilierea unui psiholog sau a unui psihiatru. Sunt cupluri care, după pierderea unui copil, în scurt timp se despart. Este prea multă durere la mijloc ca să mai poată convieţui împreună.

— Cum ar trebui să se comporte cei din preajmă?

— Sigur că suportul celor apropiaţi este important. Stimulaţi-i să vorbească cât mai mult despre cel plecat, să-şi exprime emoţiile la maximum. Ascultaţi-l fără a comenta, ajutaţi-l cu treburi practice. Dar niciodată nu-i spuneţi fraze de tipul: “Te înţeleg, am trecut şi eu prin asta”, “Fi-i puternic, nu mai plânge!”, “Timpul lecuieşte totul”, “Găseşte-ţi o ocupaţie”, “Sunteţi tineri, o să mai aveţi copii”. Asemenea fraze mai mult dăunează, decât ajută. Unui copil rămas orfan i se va explica cu tact şi compasiune esenţa morţii, accentuând faptul că el nu poartă absolut nicio vină pentru moartea părintelui său. Nu-i spuneţi că cel decedat este mai fericit dincolo sau că s-a prefăcut în stea pe cer – ar putea să-şi dorească şi el să moară ca  “să fie fericit acolo, lângă mama sau tatăl său”. Am avut în terapie o fetiţa orfană care intenţiona să se arunce de la etaj ca să “ajungă steluţă ca şi mămica ei”.

— Ar trebui sau nu să fie statul responsabil pentru nişte programe de reabilitare a persoanelor-victime ale unor astfel de tragedii?

— Când au loc tragedii cu decese în masă, în orice ţară civilizată statul se implică obligatoriu pentru a susţine rudele celor decedaţi. La noi, din câte ştiu, uneori li se acordă familiilor ajutoare materiale modeste. Evident, suportul material nu este  suficient. Asemenea accidente traumează oamenii pentru toată viaţa, nu doar fizic, ci şi psihologic. Pentru a li se alina suferinţele morale, oamenii au nevoie în primul rând de suport psihologic. Cu siguranţă, este absolut necesară crearea unor echipe mobile de medici, psihologi şi psihiatri, pregătiţi să se implice imediat în situaţiile de urgenţă, cum ar fi aceste accidente îngrozitoare. Programul să includă şi reabilitarea pe termen lung a victimelor tragediilor, la fel, cu sprijinul statului, care e responsabil de toate lucrurile care se întâmplă în această ţară.

— În condiţiile dificile de la noi, cum ar putea cetăţenii să-şi menţină echilibrul psihologic?

— Aici chiar că nu există reţete universale, care să vină ca o mănuşă oricui. Fiecare om e o entitate psihică, strict individuală. Totul depinde de bagajul emoţional acumulat în copilărie. Spre exemplu, un copil care a fost mereu descurajat şi făcut vinovat pentru toate relele va ajunge un matur cu o imunitate scăzută la stresul cotidian. Iar fragilitatea emoţională duce la depresii şi nevroze, imediat ce se ciocneşte cu anumite dificultăţi. Şi invers: un copil care a primit căldură şi afecţiune de la părinţi va face faţă mai uşor problemelor cotidiene.

Când nu mai facem faţă stresului, e cazul să luăm o pauză. Şi să punem toate lucrurile pe tapet, întrebându-ne: “Ce contează cel mai mult pentru mine? Familia? Prietenii? Sănătatea? Sau acest şef morocănos, acest job nesuferit etc.? ”
“Ce mă ajută să mă detaşez şi să mă refac? O carte? Un film? Sportul? O ieşire cu prietenii? O ciocolată?”. Odată ce aţi stabilit priorităţile – reveniţi în familie şi comunicaţi, căutaţi-vă prietenii, citiţi o carte, ascultaţi un disc bun, mâncaţi o ciocolată. Comunicaţi, iubiţi, delectaţi-vă, fiţi vii! Adevărata fericire este alcătuită şi din bucurii obişnuite, satisfacţii minuscule. Eventual, căutaţi un psihoterapeut, ca împreună să aflaţi motivele din cauza cărora nu vă puteţi trăi viaţa aşa cum doriţi.

— Cum credeţi, din ce cauză consumatorii de presă sunt atât de dependenţi de subiecte legate de vedete,  sex sau divorţuri?

— Cineva spunea că “fericirea se termină acolo unde începe comparaţia”. Zi de zi omul de rând este bombardat cu informaţii despre actori, cântăreţi, persoane celebre şi bogate. În comparaţie cu aceştia, viaţa lor, a persoanelor de rând, pare plictisitoare, ternă, nefericită. Inevitabil, apare invidia şi furia faţă de aceşti răsfăţaţi ai sorţii. Iar atunci când încep scandalurile, divorţurile, publicul se înviorează, se bucură! Ca să vezi, plâng şi cei bogaţi! Aha, ştiam eu că e ceva putred acolo, gândeşte consumatorul de bârfe. Citind, el se simte gratificat şi chiar valorizat, pentru că în felul său, el îi vede acum nefericiţi şi oropsiţi şi pe ei, cei de pe Olimp. Acum el se simte superior  – la urma urmei, el nu face scandal, nu are amantă, nu se droghează, nu divorţează. Prin această dependenţă persoanele îşi satisfac plăcerea voyaristă, pe alocuri sadică de a-i vedea şi pe aleşii sorţii năpăstuiţi, iar acest lucru îi ridică în ochii proprii.

— Din ce cauză, în opinia dvs., profesia de psiholog în R. Moldova este una prost plătită şi prea puţin solicitată?

— Este adevărat că şi în prezent lumea încă mai confundă psihologul cu psihiatrul. Apoi mai există şi prejudecata: “Dacă am probleme psihice, înseamnă că sunt nebun? Ce va crede lumea când va afla că merg la psiholog?” Când oamenii suferă de depresii, nevroze, fobii – ei fac coadă la cabinetul neurologului. Pentru că sunt siguri că bolnav este corpul, că au ceva cu creierul şi tensiunea. Ei vor să-şi trateze acest corp cu pastile şi alifii, având credinţa oarbă că doar acestea le pot ajuta. Mult mai târziu realizează că de fapt au nevoie să-şi trateze sufletul. Atunci ajung la psiholog şi prima lor întrebare este: “Oare chiar cuvintele pot să ajute pe cineva?”. Această opinie este, probabil, împărtăşită şi de unii factori de decizie care stabilesc salariul şi soarta psihologilor din Moldova care nu au unde se angaja după absolvire. Dar până şi în cartea sfânta este consemnat “Mai întâi a fost cuvântul”…Iar psihologul lucrează cu cuvântul.

Apoi, o seamă de persoane ezită să meargă la psiholog deoarece nu cunosc avantajele şi beneficiile consilierii psihologice. Lipsa educaţiei şi culturii referitoare la sănătatea psihică ar fi unul dintre motivele acestei reţineri. Totuşi, în ultimul timp tot mai multe persoane solicită ajutor, inclusiv aceşti copii – acum adolescenţi – victime ale migraţiei părinţilor. Vin cu probleme de anxietate, depresie, fobii, insomnii, atacuri de panică, afecţiuni psiho-somatice. Stresul major din societate, care solicită la maximum capacitatea de adaptare a oamenilor, contribuie mult la acutizarea lor.

— În ce instituţii ar trebui să fie încadraţi în mod obligatoriu şi psihologi?

— Psihologul ar trebui să fie prezent oriunde există un colectiv în care învaţă, lucrează, activează persoane mature sau copii. Pentru că oamenii au întotdeauna probleme de relaţionare şi de adaptare, se creează tensiuni care trebuie dezamorsate în timp util. Şi nu de oricine, ci de specialişti capabili să creeze un climat confortabil. Cum credeţi, dacă în Armata Naţională, de exemplu, ar activa psihologi experimentaţi, ar mai fi oare atâtea sinucideri? Sau unii poliţişti –  s-ar comporta oare la fel de brutal şi impardonabil cu cetăţenii dacă măcar o dată pe lună ar trece pragul unui cabinet de psihologie? Ca să ştie şi dânşii de ce procedează astfel.

— Aţi fost solicitată vreodată să colaboraţi la vreo anchetă judiciară?

— Lucrând ani buni în calitate de psiholog al Organizaţiei Internaţionale Pentru Migraţie, am participat atât la anchete penale, cât şi la procese de judecată. În cadrul lor am asistat copii, fete minore – victime ale migraţiei şi ale traficului de fiinţe umane. Vreau să cred că prezenţa mea în cadrul anchetei şi în sălile de judecată le-a ajutat pe acele fete, pe acei copii să suporte mai uşor stresul la care erau supuşi în timpul interogatoriilor şi audierilor. Nu le era deloc simplu să facă faţă situaţiei când erau confruntaţi cu traficanţii, care până şi în prezenţa anchetatorilor, judecătorilor, afişau un comportament provocator şi ameninţător. Totodată, m-am convins că prezenţa unui psiholog schimba în mod benefic comportamentul şi atitudinea persoanelor care conduceau ancheta sau procesul de judecată. Primele care dispăreau din vocabularul unora erau insultele şi înjurăturile…

— Vă mulţumim.

Pentru conformitate, A.G.