Interviu: „Atâta timp cât există influenţă politică în Educaţie, cred că nu avem şanse să schimbăm lucrurile în bine”

Interviu cu Adrian Grădinaru, profesor la Centrul de Excelenţă în Energetică şi Electronică, instructor robotică

— Dle Grădinaru, sunteţi profesor de peste 20 de ani. De fapt, aţi evoluat în interiorul şi concomitent cu sistemul de Educaţie de la noi. Ce schimbări s-au produs în ultimele două decenii?

— Asta este părerea mea şi vreau să fie înţeleasă ca atare. Anterior, copiii care veneau la studii aveau un scop bine definit. Ei erau decişi să însuşească o specialitate, ca mai târziu să poată activa într-un anumit domeniu. Acum, cu părere de rău, mulţi tineri vin doar cu scopul de a obţine acea hârtie care dovedeşte faptul că au absolvit o instituţie. Cunoştinţele, însă, rămân pe un plan mai îndepărtat, pe locul trei-patru. Pe primul plan e documentul, nicidecum cunoştinţele. Evident, asta nu se referă la toţi copiii, dar persistă în cazul marii majorităţi.

— De ce credeţi că se întâmplă astfel de situaţii?

— Nu ştiu, e greu de spus. Locuri de muncă există, mai ales în domenii precum ingineria, electronica, automatizarea, IT, dar pentru că pretendenţii nu au suficiente abilităţi, patronii nu îi angajează, întrucât ei demonstrează că nu sunt atât de buni încât să merite acel salariu şi să fie într-o anume echipă. Mai e şi starea socială de acum, când unul sau chiar ambii părinţi sunt plecaţi peste hotare şi, deseori, copiii rămân fie în grija buneilor, fie în grija altor rude. Oricum, nu mai poate fi vorba de acelaşi control. Eu chiar deseori fac comparaţie cu situaţia copiilor mei. Noi, ambii, suntem aici, în Moldova. Da, salariile sunt mici, trebuie să munceşti în trei-patru, uneori chiar în cinci locuri, pentru a-ţi asigura un minim de existenţă, pentru că profesorii nu prea sunt bine plătiţi. Dar, mă bucur de faptul că copiii noştri sunt bine educaţi, văd lucrurile clar şi avem speranţa că cel puţin ei îşi vor putea găsi acel serviciu, fie aici, în ţară, fie în afară, care le-ar aduce şi satisfacţie, şi un salariu bun, şi, în final, respect, stimă faţă de noi, părinţii lor, care amu contribuit la toate acestea.

— Deci, pentru copiii dvs. a fost mai degrabă benefic faptul că, în pofida greutăţilor, aţi decis ambii să rămâneţi acasă…

— Cu siguranţă. Am mai multe exemple, nu vreau să le dau pe faţă, dar cunosc multe familii în care cel puţin un părinte e plecat şi starea lucrurilor nu e prea bună. Copiii încep să simtă elementul ăsta de răsfăţare, iar părinţii, ca să compenseze parţial lipsa lor, mizează pe partea financiară – fie le dau bani de cheltuială, fie le cumpără gadgeturi – telefoane, calculatoare, alte lucruri, care deseori sunt ineficient utilizate de copii. Ei nu pot observa acest lucru sau, dacă-l observă, nu prea pot schimba ceva în aceste condiţii. Familiile care se confruntă cu astfel de situaţii, mai devreme sau mai târziu, se ciocnesc de mai multe probleme.

— Câţi dintre tinerii care fac inginerie, IT, decid să rămână şi să activeze acasă? Totuşi, la noi, în aceste domenii se oferă salarii mai bune, decât în alte sfere.

— Noi am avut o situaţie, despre care o să vă vorbesc ca să vă dau un exemplu. În acest an, la absolvire, am avut vreo patruzeci şi ceva de absolvenţi la specialitatea unde profesez eu cea mai mare parte a timpului. Am avut 6-7 băieţi cu nişte proiecte foarte interesante, în care se vedea munca lor de la zero până la produsul finit – dispozitivul realizat în practică. Când i-am întrebat ce fac mai departe, foarte mulţi mi-au spus că pleacă – 2-3 merg în România, să urmeze facultatea acolo, câţiva mi-au zis că ei deja, pentru o perioadă, au lucrat într-o companie şi acum aceasta este deschisă să îi angajze pe un salariu integral, cu tot pachetul de facilităţi. Nu mi-au spus ce salariu anume vor primi, dar mi-au zis că „un pic mai mare ca al dvs., al profesorilor”. Am mai discutat şi cu alţii, care tot mi s-au părut bunicei, dar au spus „nu, merci, nu mergem pe acest domeniu”. O mare parte a tinerilor absolvenţi nu prea au tendinţa să muncească anume pe acest domeniu – ingineria, că văd salarii mai bune, mai atractive peste hotare şi sunt de acord să lucreze acolo, chiar dacă nu o fac în domeniul pe care l-au studiat. După o perioadă, timp în care se stabilesc acolo, încep să-şi legalizeze actele, încep să cunoască mai bine limba, acumulează experienţă, se acomodează şi încearcă să se angajeze conform specialităţii.

Adrian Grădinaru activează de peste 20 de ani în sistemul de învățământ din R. Moldova, timp în care, afirmă el, puține lucruri s-au schimbat

— Sunt şi tineri mai puţin pasionaţi de învăţătură. Nu încearcă să vă dea mită, ca să treacă peste ore, peste examene?

— Sunt astfel de tentative, dar eu nici nu vreau să discut despre ele. Însăşi acest fapt – tu posezi un loc asigurat din buget, adică statul deja se cheltuie cu tine şi tu, la rândul tău, ştiind situaţia dificilă din ţară – tentaţii sunt multe, nu-ţi ajung bani în toate cazurile să-ţi acoperi necesităţile – nu vrei să înveţi, dar vii cu asemenea propuneri la pedagogi. Pe mine, astfel de situaţii mă ofensează şi chiar unii dintre tinerii cărora le predau se întreabă dacă cei care se adresează aşa, deschis, cu asemenea oferte, au sau nu ruşine. Există astfel de cazuri, nu zic. Am spus că nu le face faţă acest lucru. Până la urmă – că unii vor fi angajaţi, nu e importantă nota sau media din diplomă, ci abilităţile şi cunoştinţele pe care le posedă, cât de capabili sunt de a se încadra într-o echipă, să muncească, să fie generatori de idei – asta contează.

— Credeţi că statul R. Moldova se interesează suficient de remunerea profesorilor? De altfel, recent, un grup de profesori a înaintat o petiţie Ministerului Educaţiei, Culturii şi Cercetării în care cer ca salariile să le fie mărite.

— În fiecare an aud mesaje de acest gen – profesorilor le vor fi mărite salariile cu 6%, cu 8%, cu 11 %, spuneau acum câţiva ani. Măresc, măresc… Eu nu cred în asemenea mesaje din simplul motiv că, de la un an la altul, cheltuielile, începând cu traiul şi alimentaţia şi cotinuând cu transportul şi alte cheltuieli similare, cresc. Toate aceste pretinse majorări, chiar dacă se fac, cu greu acoperă cel puţin o parte din necesităţi. Eu mă uit la familia mea. Din salariu, o parte din bani sunt cheltuiţi pentru alimentaţie, altă parte – pentru haine, apoi pentru nişte activităţi extraşcolare, or, copiii trebuie să mai frecventezi şi nişte cercuri, cursuri… Te strădui ca ei să aibă măcar un minim necesar, să nu îi laşi baltă, e clar că nu-ţi ajunge salariul. Ca să poţi face faţă, parţial, cel puţin, eşti nevoit să munceşti ca pentru aproape două salarii, să mai ai un loc de muncă pe lângă cel de bază şi poate şi nişte activităţi parţiale în alte locuri. Doar aşa poţi face faţă, cumva. Ceea ce ţine de interesul faţă de profesori, cu părere de rău, nu-l văd.

— Credeţi că se poate dezvolta R. Moldova, poate progresa, în condiţiile în care, aşa cum spuneţi, nu vedeţi niciun interes al statului faţă de pedagogi?

— Atâta timp cât educaţia este influenţată politic, aceste lucruri nu se vor întâmpla. Am avut experienţa de a activa şi în cadrul ministerului un timp foarte scurt. De la un an la altul se vede cum fiecare elită politică schimbă ministrul. Ministrul vine cu ideile şi viziunile sale proprii şi mai puţin ascultă de acele necesităţi ale profesorilor, care au şi un stagiu de muncă mai mare, şi experienţă, iar deseori şi idei mai bune. Ele se fac auzite, dar sunt evitate şi uitate imediat. Atâta timp cât există influenţă politică în Educaţie, cred că nu avem şanse de a schimba lucrurile în bine.

— Care ar fi soluţia?

— Cred că şi profesorii ar trebui să fie ceva mai curajoşi, să nu aibă frica de a reproşa administratorilor de instituţii unele cazuri când se întâmplă lucruri ilegale, şi asemenea lucruri se întâmplă deseori, de altfel. Şi administratorii nu ar trebui să fie neapărat loiali faţă de ministerul căruia îi sunt subordonaţi şi tacit să accepte lucruri care sunt în defavoarea sistemului de învăţământ, ci dimpotrivă – îi dăunează, sau uneori fac asta pur şi simplu pentru a nu se afla în vreun conflict cu cei care reprezintă sistemul. Până la urmă, cred că profesorii trebuie să fie mai curajoşi şi să se afle într-o permanentă învăţare, ei trebuie să fie cât mai deschişi. Cunosc colegi de-ai mei care, probabil, au deja mai mult de zece ani de când nu au ieşit din instituţie – doar serviciu, casă şi iar serviciu. Dar, orice ieşire, orice participare la diferite formări, schimburi de experienţă, deplasări peste hotare, te molipsesc de un fel de energie cu care vrei să schimbi lucrurile în bine. Deseori, însă, această atitudine pozitivă, această dorinţă de a schimba lucrurile, se atenuează la întoarcere. Totuşi, la următoarea deplasare, reapare neapărat (râde).

— În ce perioadă aţi activat la minister?

— Am lucrat pe domeniul învăţământului profesional, imediat după schimbările din aprilie 2009. Începusem în noiembrie 2008. Deci, a durat cam un an şi jumătate. Când am activat, am început de la metoda de lucru, de la viziuni. Eram mult mai tânăr, iar toţi acolo erau cu o altfel de amprentă. Mulţi aveau deja 50-60 de ani împliniţi şi lucrau cu metode mai tradiţionale – fax şi mai nu ştiu ce, cei mai noi, lucrau cu emailuri şi mesaje pe telefon, adică utilizau tehnologii moderne. Părea că lucrurile s-au pornit din loc şi evoluau în bine. Ceea ce am înţeles e că aceste chestiuni, în anumite perioade, nu sunt utile pentru sistem, pentru că sistemul începe să se clatine. Dar, de obicei îmi zic: toate lucrurile care se întâmplă în viaţă, până la urmă, sunt întru binele tău.

El spune că unii din colegii lui nu au beneficiat de formări de mai bine de 10 ani

— Că tot spuneaţi despre vârstă. La noi, sistemul se confruntă cu lipsa de cadre noi în Educaţie. În şcoli, predau mulţi pedagogi pensionari. Ce credeţi dvs. Despre această situaţie?

— În mediul învăţământului profesional-tehnic, multe lucruri s-au schimbat radical în ultimii 10-20 de ani. Acelor profesori care au baza materiei pusă în perioada de până la 10-20 de ani în urmă, le vine greu să se adapteze sau să cunoască lucrurile mai noi. Şi atunci, în mare măsură, ei folosesc în cadrul activităţilor cu elevii acel bagaj de cunoştinţe, acele experienţe, pe care le-au acumulat de-a lungul studiilor la facultate plus experienţa pedagogică. Ei nu sunt prea deschişi spre a învăţa lucrurile noi, ei citesc altora despre ceea ce cunosc, respectiv, studenţii asta aud. Dacă tinerii au noroc să beneficieze de unii profesori mai deschişi, atunci situaţia e alta. Eu cunosc mulţi profesori care chiar au peste 60 de ani, sunt aproape de pensionare, dar rămân foarte deschişi, vor să înveţe lucruri şi metode noi. Şi, apropo, îi cunosc, pentru că ei fac parte din cercul celor pasionaţi de robotică, de tehnologii noi, de metode mai moderne de instruire.

— Credeţi că metodele mai arhaice de instruire le creează impedimente copiilor?

— Desigur, faceţi un sondaj aşa, pur şi simplu. Într-un an de studii, sunt două semestre, da? Câţi profesori vor preda în acest semestru? Să presupunem că 10-15. Printre ei, sunt cei la care lecţiile sunt interesante, utile şi la care învăţaţi lucruri noi şi mai sunt ceilalţi, la care tot învăţaţi nişte lucruri, dar lecţiile nu par atât de interesante. Şi faceţi o analiză din acest aspect – câte dintre cadrele didactice, la acea formare a elevilor, sunt predispuse să înveţe lucruri noi şi se adaptează la toate aceste tehnologii şi câte doar se mulţumesc cu ce cunosc. Respectiv, asta trasează direcţii şi pentru relaţia de mai departe dintre cei doi.

— Recent, ministra Babuc menţiona o problemă legată de transferul elevilor de la o şcoală la alta, precizând că, în consecinţă, aceştia au şi note mai mici. Cum credeţi, de ce se întâmplă asta?

— Orice schimbare e dificilă. E nevoie de o perioadă de acomodare şi, în acea perioadă, poate apărea într-adevăr o diferenţă de note. După ce copilul se acomodează cu mediul în care îşi face studiile, în mod firesc, notele ar trebui să se echilibreze. Altfel, asta vorbeşte despre profesionalismul şi criteriile de notare utilizate de cadrele didactice din două instituţii diferite. E ştiut că sunt profesori prea exigenţi, ale căror rigori de apreciere sunt foarte ridicate şi sunt profesori ale căror rigori sunt ceva mai reduse. Mai există şi noţiuni precum cumătrism, rudenie sau altele, similare. Noi avem şi momente în care vin elevi cu note de peste 9 care, la absolvire abia de iau un 5 sau un 6. Dar astea sunt cazuri aparte, unice, nu e ceva prea frecvent.

— Spuneaţi că plecaţi deseori peste hotare pentru schimb de experienţă. În acest context, ce credeţi că ar fi bine să preia R. Moldova de la alte ţări?

— La noi, există încă această frică faţă de profesori. Deseori, aceştia sunt văzuşi de elevi ca fiind cineva care-i poate pedepsi. Eu, în stilul meu de a preda, de a lucra cu elevii, îi consider pe ei nişte prieteni, atâta doar că există un statut. Uneori, ne schimbăm chiar cu rolurile şi elevii sunt puşi în locul meu să predea. Adică, intenţionat, creez situaţii în care elevul să predea careva porţiune de informaţii şi îl ridic aşa la nivelul statutului de profesor. Le spun că nu cunosc materia şi că o învăţ de la ei. Asemenea exerciţii fac să crească interesul elevilor pentru studii, precum şi respectul faţă de cadrul didactic. Ei vin cu plăcere la lecţii. Sigur, asta nu merge cu toate grupurile de elevi. Contează şi materia studiată. În grupurile cu interes sporit, lucrurile evoluează mai interesant, în celelalte grupuri, e nevoie de altă abordare. Este importantă deschiderea profesorilor, disponibilitatea lor de a elabora din ce au lucruri utile.

— Ştiu că aţi mers şi în localităţile rurale în cadrul proiectului cu robotica, despre care aţi menţionat mai devreme. Condiţiile elevilor de la sate sunt echivalente cu ale celor de la oraşe, au ei acces la mijloace de instruire la fel de bune, la oportunităţi de educare extra-şcolare?

— Sincer să vă spun, chiar fac analiza între studenţii mei la specialitate şi nu văd diferenţă mare între studiile făcute în mediul rural sau diferenţele sunt vizibile un an – un an şi jumătate, că dacă nu au avut noroc de un profesor bun la liceul din sat, pot recupera aici golurile. Sunt şi cazuri în care trebuie să lucrez mult cu unii copii foarte leneşi de la oraş, dar şi invers. Consider că toţi au şanse egale aici, pentru că nu sunt trataţi separat. Să nu uităm de fapt că, la sate, deseori pedagogii profesează în cadrul mai multor discipline concomitent şi nu sunt mereu atât de pregătiţi, încât să poată preda toate disciplinele. De asta, poate la unele materii, copiii mai pot avea goluri. Însă, vă zic, aceste lucruri pot fi recuperate pe parcurs.

— Cum reacţionează copiii de la sate când vin la primele ore de robotică?

— Recent, am avut o întâlnire cu elevi care, în timpul apropiat, vor studia cursul de robotică. Le-am povestit despre această oportunitate şi despre unde le poate servi această experienţă, cum va contribui activitatea respectivă la formarea lor profesională, ce alte avantaje le oferă. Şi ei au putut alege – dacă vor, să vină, dacă nu – să nu vină. Evident, dacă aş fi un profesor autoritar, aş obliga de la zero până la ultima clasă să înveţe aceste lucruri. Prefer să fac asta diplomatic, pentru că îmi place să lucrez cu elevi care vor să înveţe. Şi, ca să vedeţi, din 27 de elevi, 17 au ales să vină, 10 au spus fie că se mai gândesc, fie că nu vin. Cred că aici contează pregătirea şi, probabil, viziunea copilului, de felul în care îşi vede el perspectivele în viitor.

— Pentru mulţi copii, orele de matematică mai sunt o dramă. Cum am putea să-i facem să înţeleagă şi să vrea să studieze aceste materii?

— Multe lucruri se învaţă prin joacă. Instructorii de robotică, de exemplu, au un rol foarte important – să fie şi buni psihologi, să poată găsi acea deschidere către copiii talentaţi, dar şi către cei mai dificili. Trebuie cumva să găseşti acele exemple prin care să arăţi că materia X are nevoie de materia Y, să arăţi cum, fără unele cunoştinţe, nu poţi însuşi altele. Pornind de la aceste criterii, europenii au şi decis să includă robotica în programele şcolare. Acolo, ei o învaţă mai că de la grădiniţă, într-o atmosferă lejeră. Şi asta dă rezultate.

— Vă gândiţi uneori să plecaţi şi dvs. peste hotare?

— Deseori am tentaţia asta să las şi eu totul baltă şi să plec, dar îmi apar regrete legate de lucrurile pe care le-am realizat şi care ar rămâne fără vreun control, fără continuitate. Am o soră plecată şi stabilită în Germania, fratele e stabilit şi el în Italia. Se pare că eu am rămas singurul aici, mai mult ca să am grijă de părinţi. Altfel, demult plecam şi eu. Deşi, dacă nu am făcut asta cu 10-20 de ani în urmă, cred că ar fi prea dificil acum.

— Vă mulţumim.

Pentru conformitate, Aliona Ciurcă

Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *