Principală  —  IMPORTANTE   —   Aliona Vîrlan: „Femeile care veneau…

Aliona Vîrlan: „Femeile care veneau în Italia se confruntau cu două realități — că au lăsat o familie acasă și că aici sunt slujitoare”

Aliona Vîrlan a plecat din R. Moldova la sfârșitul anului 2001. De atunci, locuiește în Italia, unde a efectuat munci de îngrijire, și-a urmat studiile în Sociologie, a scris o carte despre căsătoriile dintre moldovence și italieni — „Sposare una moldava: Storie di coppie miste italo-moldave” și a început să predea într-o școală statală. ZdG a discutat cu cercetătoare despre fenomenul migrației femeilor din R. Moldova și consecințele acestuia, decizia de a se stabili cu traiul în Italia și observațiile făcute în urma studiului cuplurilor mixte.

— Când și de ce ați decis să plecați din R. Moldova?

— Eram studentă în anul patru la Universitatea de Stat din Moldova (USM). Imediat după absolvirea Școlii Pedagogice din Călărași, am intrat la Universitate. Anterior, nu mai lucrasem. Eram în ultimul an și, chiar înainte de ultimele examene, am venit în Italia. Mama soțului meu lucra pe atunci aici, iar soțul era fixat pe ideea plecării în Italia: să strângem niște bani, să revenim în Moldova și să cumpărăm o casă. Cam așa arătau visurile noastre pe atunci. Pe urmă, au rămas doar visuri. Realitatea s-a schimbat. În R. Moldova nu am mai lucrat. Am început să muncesc aici, în Italia, până am decis să merg la universitate, ca să-mi continui studiile. M-am întors în Moldova, mi-am luat diploma și apoi am revenit în Italia.

— Cum era pe atunci, prin anii 2000, să plecați din R. Moldova?

— Era dificil. Eu nu aveam de gând să plec din Moldova, nu aveam pașaport românesc. Totuși, soțul m-a convins să plec. M-am pornit ilegal. Eram studentă, făceam Sociologie, mă interesa mai ales migrația și eram curioasă să văd lucrurile cu ochii mei. Ideea era să nu plecăm pe mult timp. Decizia de a pleca a fost luată într-o singură zi. M-am dus la mama și i-am zis: „Mâine plec în Italia”. Asta se întâmpla chiar în pragul examenelor de stat. Mama mea, fiind profesoară, a început a plânge, era dezamăgită de decizia de a pleca în pripă. Am pornit la drum cu o fărâmă de curaj, neștiind ce mă aștepta în Italia. Am luat-o ca pe o peripeție. La 21 de ani, nu prea știi ce te așteaptă, mai ales că niciodată nu mai ieșisem în afara Moldovei. A fost greu, dar m-am pornit. Trebuia să mergem pe jos, era iarnă, zăpadă, decembrie. Când treceam prin Cehia, am fost cazați undeva pe o noapte, iar a doua zi știu că trebuia să trecem frontiera prin Austria. Nici nu știu cum de am reușit. Eram cu o prietenă, iar organizatorii acestei călătorii ne-au asigurat că putem fi considerate copii ai localnicilor, care se plimbă prin acele zone. Aș avea nevoie de mult timp ca să povestesc despre acea călătorie. Am urât-o atât de mult, încât am extirpat-o practic din memoria mea.

— Ce ați făcut când ați ajuns în Italia? Cum v-ați descurcat la început?

— Inițial, era mama soțului aici, care m-a cazat într-o familie de italieni. Timp de câteva săptămâni, am învățat să comunic, într-o anumită măsură, în italiană. Între timp, mi-am găsit de lucru. Îngrijeam de o femeie de 38 de ani, care avea scleroză multiplă. Nimeni nu voia să mă ia la lucru, deoarece eram mică și păream un copil de 15 ani. Mă tot întrebau dacă chiar am 21. Pe de altă parte, părinții fetei erau dezamăgiți, întrucât nu reușeau să găsească pe nimeni care să stea cu fiica lor. În acea zi, m-am îmbrăcat cu haine mai groase, ca să par mai matură. Mă gândeam că, poate de această dată, mă vor angaja. Și m-au luat. Dar a fost o experiență destul de grea. Eu locuiam într-o odaie cu fata aceea și trebuia să am grijă de tot. Iată așa am trecut la o altă realitate — de la adunat cunoștințe în biblioteci la responsabilitatea de a îngriji o persoană care nu putea face nimic. Azi, datorită progresului în medicină, viața acestor pacienți e mai ușoară. Pe atunci, însă, nu existau toate tratamentele respective. Mă ocupam eu de ea 24 ore din 24. Rareori aveam o zi liberă sau măcar câteva ore libere. Adaptarea acolo e grea pentru cineva care s-a obișnuit să aibă un regim flexibil și trebuie să treacă la unul mai puțin liber. Practic, m-am documentat despre maladia ei și știam totul despre această boală. La un moment dat, însă, mi-am dat seama că intru într-o depresie care devenea imposibil de controlat. Odată ce am obținut permisul de ședere permanentă, m-am întors în R. Moldova și mi-am reluat studiile la universitate… Inițial, a fost greu.

— Dar vă vedeați cu alte persoane din R. Moldova, puteați comunica cu semeni despre ceea ce vă durea?

— La Padova, moldovenii reușeau să se întâlnească, dar eu eram într-o localitate în afara orașului Treviso, de unde îmi lua prea mult timp să ajung până la Padova. Și rămâneam pe loc. În acest sătuc, nu erau persoane cu care să fi fost în contact, eram practic izolată. Cunoșteam doar câțiva oameni din România. În pofida acestor lucruri, calitatea vieții acolo e diferită de cea din R. Moldova. Și cred că asta m-a și determinat să revin înapoi în Italia, după studiile din R. Moldova. Apoi, am devenit însărcinată, iar acesta a fost un motiv în plus de a mă întoarce în Italia. Aveam o sarcină grea. Fusesem pe la câteva controale, iar în Moldova mi-au prescris un sac de medicamente, ceea ce mi se părea excesiv. În Italia, știam deja cum funcționează sistemul. Revenită aici, medicii mi-au întrerupt tratamentul din Moldova și nu mi-au mai prescris nimic. Mi-au recomandat să stau în pat liniștită și atât.

— Acum în Italia lucrați în domeniul educației. Cum ați început să predați?

— Inițial, am lucrat în Administrația publică. Câștigasem un concurs pentru postul de asistent administrativ. Mă ocupam de date, făceam ceea ce-mi plăcea. Odată ce am intrat în acest mediu, am început să cunosc sistemul. Acolo, mi-am dat seama cât este de important să fii un profesor în școală. Mi-am amintit că și eu am o diplomă de studii pedagogice în buzunar și mi-am propus să încerc să văd dacă o pot transforma într-o abilitate care să-mi permită să predau. Prin urmare, am trimis actele mele la minister. Am pregătit toate certificatele. Am participat la concursul din școală și am fost angajată. Am ales să merg, inițial, la școala primară, ca să înțeleg procesul educativ de bază ca, ulterior, să merg să predau la liceu.
„Odată ce aceste moldovence au avut libertatea de a ieși din casă și de a vedea altă lume, evident că au putut alege altceva. Și au ales să găsească liniștea în altă parte…”

— Când ați început să studiați căsătoriile mixte dintre italieni și moldovence?

— După ce s-a născut fiică-mea, prin 2005. În sătucul unde locuiam, s-a deschis o casă de bătrâni, cu niște condiții foarte bune. Când mergeam cu fiică-mea la plimbare, vedeam cum se construiește acest edificiu modern. Din una în alta, am auzit că au nevoie de personal. Dar pentru aceasta era nevoie să urmezi cursul de operator socio-sanitar, care dura doi ani. Într-o zi, mi-am luat fiica, am intrat acolo și am vorbit cu directorul despre un post de muncă. Am cerut ajutor de la părinții mei ca să stea cu copilul, până clarificam eu cu grădinița. Mama m-a ajutat, era vară și avea timp. Așa că am urmat studiile și am mers și la lucru. Apoi, am adus copilul și l-am înscris la creșă, când avea 9 luni. Odată ce am terminat cursul de operator socio-sanitar, am început să testez terenul, să văd la ce universitate aș putea merge. Am decis să merg la Trento, să studiez sociologia. M-am dus la decan și am stat mult de vorbă cu el. Mi-a zis să aduc toate actele, ca să vadă ce am studiat și cum poate fi valorificat. Cam de aici au început peripețiile… Când am ajuns la teză, mi-am amintit de observațiile mele potrivit cărora fetele din R. Moldova căutau să se mărite cu italieni. Și eu adesea mă întrebam cum e viața lor, cum trăiesc împreună, cum împart cotidianul, venind din două culturi diferite. În felul acesta m-am gândit să iau în considerație aspectul căsătoriilor mixte. Ulterior, mi-am dat seama că am făcut un pas pripit, întrucât mă gândeam de unde voi găsi toate acele perechi mixte, ca să le intervievez. Cu toate acestea, am zis că trebuie să încerc. Am făcut apel la toate cunoștințele mele, cu speranța că voi găsi oamenii de care aveam nevoie. Încet, am reușit să adun familii cu care să vorbesc. M-am străduit să adun cât mai multe informații de la fiecare în parte, iar apoi să confrunt ceea ce mi-au spus cu toții.

— Cât de deschiși erau oamenii să vorbească?

— Italienii erau mai deschiși, mai liberi, voiau să povestească despre viața lor. Italienii vedeau moldovencele ca pe ceva care le luminează viața. Nu știu cum e acum, dar pe atunci, când vorbeam cu ei, așa era. Ei le vedeau pe moldovence devotate familiei și harnice. În schimb, femeile noastre, erau mai timide, nu voiau să-și spună poveștile în întregime și să discute despre motivul căsătoriei cu italieni. Oricum, se subînțelegea că ceea ce căutau ele era, de fapt, un anume nivel de siguranță. Ele urmăreau mai întâi aceste aspect și pe urmă pe toate celelalte, deși acești italieni nu erau foarte bogați, ci simpli salariați care munceau zi de zi. 

— Ați discutat și cu femei care au fost căsătorite în Moldova și au plecat de la soț?

— Da, majoritatea erau în asemenea situație.

— Au explicat de ce alegeau să plece?

— Da, în perioada în care eu discutam cu ele, o bună parte din femeile din R. Moldova erau victime ale violenței psihologice, și nu numai. Soților le plăcea să bea un pahar de vin, să vină acasă și să creeze situații conflictuale. Unii mai ridicau mâna la ele. Erau situații diferite, în care femeile deveneau victime ale violenței în familie, dar țineau totul între pereții casei și nu suflau nimănui o vorbă despre ceea ce li se întâmpla. Odată ce aceste femei au avut libertatea de a ieși din casă și de a vedea altă lume, evident că au putut compara lucrurile și alege altceva. Și au ales să găsească liniștea în altă parte.

— Și ce se întâmpla cu copiii din aceste familii care se destrămau?

— Ulterior, femeile își aduceau copiii în Italia. Da, era foarte greu, în sens că trebuiau să obțină consimțământul tatălui, iar acesta, adeseori, putea refuza. Femeia era nevoită să-l plătească pe soț, ca să obțină consimțământul de a-și aduce copiii peste hotare.

— Dar ați întâlnit bărbați din R. Moldova care să se fi căsătorit cu italience?

— Încă nu. Acum, am lăsat pentru o perioadă cercetarea. Dar, ulterior, sunt hotărâtă să revin la subiect, inclusiv sub acest aspect.

— Femeile  cu care ați discutat nu au plecat tocmai ușor din R. Moldova și nici nu ajungeau la posturi de muncă ușoare. Ele v-au povestit cum s-au descurcat în Italia?

— Da, ele trebuiau să se confrunte cu două realități. Prima — că au lăsat o familie în R. Moldova de care trebuiau să aibă grijă. Pe de altă parte, în Italia, ele locuiau într-o familie în care erau considerate slujitoare și unde trebuiau să respecte cu strictețe dorințele angajatorilor. Italienii asta așteptau de la noi, nu se așteptau la o mare prietenie. Moldovencele erau singure în acele familii, nu cunoșteau cultura, tradițiile, obiceiurile acelor familii. Trebuiau să se adapteze din mers, să țină minte că au un spațiu al lor, unul foarte mic, din care nu aveau voie să iasă, pentru că odată ce se manifestau, riscau să-și piardă locurile de muncă. Vreau să reamintesc că o bună parte din acele femei se aflau ilegal în Italia. Acum, situația s-a mai schimbat. Dar atunci, femeile știau că dacă ziceau un cuvânt în plus, se trezeau singure, în stradă, neștiind încotro s-o apuce. Din cauza asta, ele erau foarte ascultătoare și docile. Erau și cazuri în care femeile noastre erau discriminate sau maltratate. Noaptea, mergeau la culcare plângând cu gândul la familiile lor, dezamăgite de viața pe care o așteptau aici și de realitatea pe care au găsit-o: stăteau închise între patru pereți și nu aveau practic contact cu realitatea, trebuiau să se confrunte numai cu problemele familiei în care locuiau. Ș-apoi depindea și peste ce fel de familie aveau norocul să dea… Dacă încă mai stăteai în oraș, mai puteai ieși uneori să te vezi cu alte femei din Moldova. În schimb, dacă te aflai în vreun sătuc, atunci viața femeii era numai suferință. Și nu erau numai greutățile psihologice pe care trebuiau să le suporte, ci și gândul că acasă și-au lăsat propria lor familie. În fine, după un timp, multe dintre ele s-au trezit cu probleme psihologice grave, cum ar fi depresia, anxietatea, tulburări pe care le vor purta, probabil, tot restul vieții. 

— Dar cum este azi viața femeilor din R. Moldova care vin în Italia? Au mai multe oportunități, pot să-și construiască o carieră? 

— Da. De exemplu, în domeniul activităților economice. Ca să pui pe picioare un business, e destul să fii curajos, să ai o idee și o mică bază economică. De cealaltă parte, dacă vrei o carieră în domeniul academic, trebuie să știi că e foarte greu, inclusiv din punctul de vedere al birocrației de aici. 

— Din punct de vedere social, ce bune practici ar putea prelua R. Moldova de la Italia? 

— Ceea ce-mi place mult în Italia e colaborarea între servicii. Bunăoară, cea între școală și serviciile sanitare și sociale. Această colaborare ajută fiecărui copil cu probleme să nu să se simtă singur, abandonat, discriminat sau marginalizat, ci să fie la același nivel cu ceilalți, fiind ajutat de stat. Odată ce se depistează un copil cu probleme, toate serviciile se apucă de treabă. Prin urmare, dacă familia nu-și dă seama de problema vreunui copil, de aceasta își dă seama școala și anunță toate celelalte servicii, ca împreună să ajute la ameliorarea situației. În plus, comuna analizează situația rezidenților și estimează cu ce i-ar putea ajuta: dacă e cineva la care e nevoie să se meargă acasă cu hrană, dacă e cineva care are nevoie de ajutor pentru igienă, etc. Comuna se implică pentru a asigura oamenilor condiții normale de trai. Eu sper să se facă progrese în acest sens și în R. Moldova, întrucât e important ca fiecare cetățean să se simtă în siguranță la el acasă. 

— Cât de des reveniți acum în Moldova?

— De 18 ani nu mai sunt în Moldova. Revin acasă în fiecare an, dar pentru maxim o săptămână și stau la părinți. Nu mă confrunt cu realitatea de zi de zi, ca să pot observa ce s-a schimbat și ce nu, de exemplu. În satul meu, bunăoară, observ că de când am plecat, nimic nu s-a schimbat. Numai oameni sunt mai puțini. Și foarte puțini copii. Noi, de mici, ne adunam în mahala, stăteam de vorbă serile. Acum nu mai există acel spirit. Din păcate, e mult mai pustiu în sate și mai trist. Nu am văzut progrese în sătucul meu. Ceea ce mă întristează e că nu avem un serviciu sanitar local, care să ajute imediat persoanele cu necesități. În sate, lipsește ajutorul acesta, nu ai la cine apela în situații de urgență.

— Ați mai reveni acum definitiv în R. Moldova?

— Eu cred că m-aș putea adapta aproape oriunde. Important e să știu că sunt în siguranță și că pot trăi liniștit. Dacă în R. Moldova situația s-ar schimba spre bine, m-aș gândi serios la asta. Dar totul trebuie început din școală, din familie. Mă gândesc că, dacă aceste lucruri vor fi stabilizate, pentru mine nu ar fi o problemă să mă întorc, că noi în rest avem tot ce ne trebuie. Ne lipsesc, însă, cultura, serviciile sociale și dorința de a face ceva frumos și util pentru oameni.

— Vă mulțumim.