5 aprilie fără emigranţi

În Italia sunt mii de cetăţeni ai R. Moldova care muncesc şi trimit bani acasă pentru a suplini pensiile, salariile, alocaţiile pentru copii, tratamentele pentru cei bolnavi. Aceste mii sunt oameni tineri, cu studii, cu speranţe de a reveni. Ei au şi dreptul la vot, pe care nu îl pot exercita. Iată de ce am decis să spunem celor rămaşi acasă ce cred oamenii care muncesc pentru ca «Moldova să nu falimenteze» despre viitoarele alegeri.
Lilia Bicec, jurnalistă, emigrată în Italia

Noi întreţinem bătrânii, bolnavii şi copiii

Lidia Chiosa-Severin, Drochia, 52 de ani, inginer

În 1989, în viaţa mea şi a copiilor mei a survenit o ruptură gravă şi dureroasă. Am ieşit din casă, cu datorii până peste cap, şi am luat calea instrăinării. Nu mi-a fost uşor să las trei copii mici şi să plec fără să ştiu când voi reveni. M-am gândit să plec pe un termen scurt, ca să salvez familia, şi apoi să mă întorc. Nu ştiam că acel început de pribegie era fără sfârşit. Reveneam acasă şi, peste un timp, eram nevoită din nou să plec, căci schimbări în mai bine acasă nu se vedeau.

Ca şi alte mii de mame din Moldova, am lăsat cu durere în suflet copiii şi părinţii bătrâni. Între timp, mulţi dintre apropiaţii mei au decedat şi n-am avut posibilitatea măcar sa-i conduc pe ultimul drum. Dar, vorba moldoveanului: «De la bun şi de la bine nu pleacă nimeni». Aşa am ajuns şi eu, cu studii superioare, cu 18 ani de experienţă de muncă, aici în Italia, unde suntem nişte nimeni. Am sufletul ars de dorul celor dragi, pe care i-am lăsat, cu speranţa tot mai îndepărtată, că într-o zi va fi bine şi-n ţara mea şi mă voi întoarce pentru totdeauna.

Timp de 10 ani, de când sunt în Italia, în Moldova s-au desfăşurat alegeri locale, parlamentare, prezidenţiale, şi nu numai o dată. De mine, ca şi de alţii ca mine, nu şi-a amintit nimeni. Suntem în afara ţării, dar continuăm să mai fim cetăţeni ai R.Moldova, purtând datoria de a creşte o generaţie tânără a Moldovei. Noi, cei plecaţi peste hotare, am luat pe spatele noastu datoria ţării – să-i întreţinem pe bătrânii şi pe bolnavii rămaşi acasă, să plătim studiile copiilor.

Se mai apropie o campanie electorală. Dar, ca şi în trecut, nu ni se va acorda posibilitatea să ne exprimăm dreptul la vot. Italia, în perioada campaniei electorale precedente, a avut deschise sectoare de votare în toate colţurile lumii. Iar Moldova – cum se pregăteşte să acumuleze voturile cetăţenilor plecaţi? Cu un singur sector electoral – la Ambasada Moldovei de la Roma, Italia.

Specificul muncii noastre nu ne permit esă plecăm la o distanţă mare pentru a ne exercita dreptul la vot. Cu părere de rău, autorităţile din Moldova nu au nevoie de voturile noastre. Se mulţumesc cu contingentul rămas acasă – bătrâni disperaţi de nevoi şi sărăcie şi tineri fără locuri de muncă. Unora le convine să guverneze ţara în aşa mod.

Recent a fost deschisă o Ambasadă a Italiei în Moldova. Relaţiile dintre Italia şi Moldova sunt favorabile, oare nu se găseşte o posibilitate de a deschide sectoare electorale în oraşele mari: Milano, Brescia, Padova, Torino, Venţia etc?

Locul nostru este acolo unde ne-am născut. Dar drumul întoarcerii acasă depinde în mod direct de cei care vor fi aleşi la conducerea ţării, şi noi dorim să ne expunem părerea noastră prin vot.

Alegerile precedente nu au făcut să se împlinească visul meu de a mă întoarce acasă pentru totdeauna. Nu s-a schimbat nimic spre binele poporului meu. Acum şi mai des mă roade gândul: oare şi copiii mei, cu studii superioare, vor fi nevoiţi să pornească pe drumul înstrăinării pentru o viaţă mai bună? Oare Moldova nu are nevoie de minţile şi de braţele de muncă ale tinerei generaţii? Daţi-ne posibilitatea să alegem persoanele care merită şi care să ne scoată ţara din impas!

Vor iarăşi să fim suflete moarte

Maria Moise, 26 de ani, Truşeni

Când am plecat din Moldova, în 2005, aveam 21 de ani şi eram studentă în anul trei la Academia de Studii Economice din Chişinău. În acel an am participat pentru prima dată la alegerile parlamentare.

Au trecut cinci ani, dar şi acum îmi amintesc câtă importanţă am acordat participării la votare. Mă simţeam matură, purtând în subconştientul meu responsabilitatea şi mândria că mi-am exprimat opinia, mi-am dat votul pentru schimbările ce urmau să intervină.

După ce au învins comuniştii, aşteptările mele despre schimbări în bine s-au spulberat rapid. Am analizat tot ce s-a întâmplat, constatasem că alegerile au fost o înscenare de transmitere a puterii, şi am făcut deducţiile. Totul a fost trucat, ni s-a impus părerea că ei au obţinut majoritatea prin votul populaţiei. Dar şi azi mai am dubii cu privire la acel vot majoritar.

În jur era haos, sărăcie şi nedreptate. De aceea a trebuit să plec. Verbul «a trebuit» îl folosesc fiindcă nu am plecat să caut peripeţii într-o ţară străină, ci să-mi pot crea un viitor decent, fugind de sărăcie.

În ajunul alegerilor pralamentare am din nou emoţii. Dar starea mea emotivă e plină de regret că nu voi avea posibilitatea să votez.

În Italia nu avem nici o sursă de informaţie veridică din R. Moldova. Ziarele ajung la noi numai dacă ni le trimit cei de acasă. Unica sursă e poşta electronică şi programele recepţionate prin satelit, dar nu fiecare are aceste posibilităţi. Suntem daţi uitării. Din cele auzite până acum, nu am aflat, deocamdată, nici o ştire în ce priveşte deschiderea secţiilor de votare în afara ambasadelor şi consulatelor. Noi, cetăţenii R.Moldova înstrăinaţi prin lume, ştim ce înseamnă să fii lipsit de drepturi. Am devenit toleranţi şi răbdători. Iar acum, când din nou a apărut şansa unor schimbări în ţara mea, nu mai doresc să mi se calce în picioare un drept primordial.

Comisia Electorală Centrală din Moldova invocă motive precum că legislaţia nu permite deschiderea secţiilor de votare în alte locuri în afară de Ambasadă. Dar oare membrii acestei Comisii ştiu câţi cetăţeni ai Moldovei nu-s la casele lor? Sau le este convenabil să ne aibă ca suflete moarte, folosindu-ne iarăşi voturile comuniştii? Sper că această Comisie are în faţă Constituţia şi, răsfoind-o, să-si dea seama că se încalcă dreptul nostru – al acelui milion plecat în afara ţării. Sunt sigură că se va găsi cineva să-mi obiecteze: «Dacă doreşti tare să votezi, pleacă la Roma». Îmi asum răspunsul anticipat: «Nu sunt unica, iar Brescia, oraşul meu de reşedinţă temporară, se află la 600 de kilometri de Roma, sunt opt ore de mers cu trenul, două nopţi nedormite la un preţ de 160 de ero pentru biletul dus-întors. Şi acolo, s-ar putea să nu te ajungă rândul. Cine poate să-şi permită acest «lux»?»

Nu vă faceţi că nu ne auziţi

Vasile Ciobanu, 45 de ani, muzician, or. Bălţi

Am ajuns în Italia clandestin, ascunzându-mă de poliţie, căutând luni în şir de muncă. Ajunşi în ţara de destinaţie, odiseea noastră nu se termină, ci abia începe. Fără acte, este enorm de greu să-ţi găseşti un loc de muncă şi de dormit. Italienii sunt persoane tolerante, sunt pedanţi şi buni gospodari, muncesc mult şi trăiesc bine. Sunt rezervaţi, însă, faţă de străini, până ajungi să le capeţi încrederea.

Deseori mi-am pus întrebarea: «De ce ţara lor ne scoate din anonimat, eliberându-ne aceste permise de şedere?» Şi, involuntar, îmi pun o altă întrebare: «Oare Moldova nu are nevoie de noi?» Dacă nu de minţi întreprinzătoare, măcar de braţele noastre de muncă. E un paradox. Italienii care au fost în Moldova au rămas uimiţi de pământurile noastre, dar, văzând lipsa infrastructurilor, ziceau cu nostalgie: «Sunteţi cum eram noi după război…»

În cinci ani de pribegie am fost de două ori acasă. Prima dată m-am reţinut mai mult timp, fiind mereu într-o dilemă: să rămân acasă sau să plec din nou? Dar în fiecare zi revedeam haosul care nu mai sfârşea şi am fost nevoit din nou să iau calea Italiei.

Mă doare pentru Moldova, precum m-ar durea pentru casa mea în care, contrar voinţei mele, a nimerit un rău gospodar. Nu doresc ţării mele o lovitură de stat, nici o revoluţie, căci ele duc la pierderi de vieţi nevinovate. Dar o schimbare radicală îi doresc din tot sufletul. Eu personal nu aşi vota pentru nimeni. Nu am încredere nici într-o forţă politică că ar putea scoate ţara din balamucul pe care-l avem. Dar pentru a mătura comuniştii, aş vrea să-mi fac datoria de cetăţean.

În Moldova nu văd democraţie, nu văd o republică, ci mai mult o monarhie, o dictatură. Unde-i opoziţia? N-o văd şi nici n-o simt. În Moldova este doar comunism.

Cine ne conduce ţara? Voronin şi clanul lui? Cum se poate să avem miliardari într-o ţară aşa de săracă? Cine a pus în discuţie emigraţia poporului moldovenesc şi în ce fel? Cine se îngrijorează de familiile dezmembrate, de copiii râmaşi cu buneii sau vecinii? Am impresia că cei râmaşi acasă nu mai au dreptul nici să-şi expună părerea sau să-i critice pe demnitari. Am ajuns mai rău ca-n stalinism.

De Crăciun am fost acasă. Privind TVM, îmi venea să cred că trăim într-o societate perfectă. Nimic critic, totul frumos. Aşa e când tronează cenzura. Dar a fost de ajuns să trec prin satele şi periferiile oraşelor ca să mă conving din nou că adevărul e foarte trist. Îmi amintesc bine că o promisiune a comuniştilor era rezolvarea problemei Transnistriei. Ce au făcut ei? Au reunit ţara sau mai mult au fărâmiţat-o?

Care e politica externă a Moldovei? Ba cu ruşii, ba cu românii. România e deja în Comunitate, iar tu, cetăţean al R.Moldova, ce faci? Oare cât putem să ne duşmănim cu o ţară care ne este comună prin istorie, cultură, limbă, tradiţie?

De ce ne-au închis ca într-o temniţă? Pentru a ieşi din ţară trebuie să plătim 5 mii de euro. În buzunarele cui se opresc banii noştri împrumutaţi la o dobândă pentru care trebuie să muncim un an întreg peste hotare? Probabil, aş avea încă sute de întrebări, dar rămân în suspans.

Acum a început o nouă campanie electorală. Vor creşte minciunile, iar promisiunile vor bate pe la porţile muritorilor de rând. Deja se vede. S-a «ieftinit pâinea»! Ce noroc a picat peste moldoveni, care trebuie să facă coadă din zori ca să-şi poată cumpăra o pâinică la preţ redus, căci mai târziu n-o mai găseşti. Poate că mai bine ar fi să ne adunăm la o Mare Adunare Naţională. Să alegem prin voturile noastre persoanele competente şi demne să ne izgonească otomanii comunişti.

În prezent nu sunt în Moldova, dar indignarea nu are margini. Mai avem o şansă şi trebuie s-o folosim. Unindu-ne, să ieşim la votare. Şi nu numai cei de acasă, dar şi noi, moldovenii înstrăinaţi. Ştiu că pe oficiali nu îi interesează voturile noastre, dar noi suntem o parte din poporul cu drept de vot. Nu vă prefaceţi că nu ne auziţi! Deschideţi secţii de votare în oraşele mari unde sunt cei mai mulţi moldoveni. Noi suntem cei care nu lasă ţara să dea faliment.

După alegerile din 2005 am părăsit Moldova

Georgeta Casauţan, Glodeni, 46 de ani, profesoară de muzică

Îmi amintesc bine alegerile din 2005, căci exact peste 23 de zile am venit în Italia. Eram necăjită şi disperată că-mi părăsesc ţara, familia, copiii, mama. În plus, eram înfuriată de rezultatele ultimelor alegeri, care nu puteau să ne ofere nimic îmbucurător, nimic nou – fapt care s-a adeverit în toţi cei cinci ani de guvernare. Unii plângeau ca nişte copii, spunându-mi că cei care au votat comuniştii nu-şi imaginează ce înseamnă revenirea lor la conducere. De aceea am şi plecat – înţelegeam că nu vor face altceva decât să ne lase să murim încet. Acum asta se şi întâmplă: noi aici – şi copiii noştri acolo. Nu de foame murim, ci de dor.

Când m-am întors acasă, aproape peste trei ani, ce am găsit? Sărăcie. Preţuri aproape ca în Italia, şi salarii mizere. Locuri noi de muncă nu se creează, tinerii devin şomeri imediat după studii sau acceptă salarii mici din care nu pot supravieţui.

Înţeleg că acum toţi vor să plece din Moldova. Nu contează unde, numai să scape de sărăcie. Oamenii fug ca şobolanii de pe o navă care se scufundă. Aşa am evadat şi noi, transformându-ne în furnizoare de bani pentru întreţinerea familiilor, dar aceşti bani nu ne alină şi chinul sufletelor noastre.

Într-o zi mă voi întoarce şi eu la baştină, la copiii mei. Deşi sunt departe şi am un nume nou aici – «straniera» – continui să fiu moldoveancă şi să aparţin Moldovei, să mă bucur de succesele ţării mele şi să mă întristez de eşecurile şi greşelile ei. Acum sunt alertată de imposibilitatea votării. E ceva care mă face să sufăr, gândindu-mă că nu voi avea posibilitatea să-mi exprim părerea ca cetăţeancă a R. Moldova. Mă aflu în nordul Italiei, lucrez într-un restaurant şi nu-mi pot permite două zile libere ca să plec la Roma pentru a vota. Avem nevoie de secţii de votare, dacă nu în fiecare oraş, măcar în cele mai populate de moldoveni.

Vă plătim, mişcaţi-vă!

Lidia Dascălu, pedagog, 44 de ani, Chişinău

În 1998 am plecat în Italia. Prin câte am trecut şi câte am suport numai eu ştiu. Dar m-am încurajat mereu, ştiind că nu-s singură, că asemeni mie suntem sute şi mii de femei şi toate se sacrifică pentru binele celor lăsaţi acasă. Primii trei ani am fost clandestină, dar apoi am beneficiat de legea Bossi – Fini, lege prin care străinii care aveau un loc de muncă şi un loc de trai au primit mult râvnitul permis de şedere în Italia. Până atunci nu îndrăzneam să mă plimb pe străzi, nici nu am cutezat să mă deplasez în perioada alegerilor la Roma de frică să nu fiu prinsă şi expulzată. Datorită acestei legi, am devenit mai liberă, am avut chiar posibilitatea să îmi revăd familia.

Nimeni nu mă silea să stau în Italia, dar ca să pot da copiilor mei un viitor eram nevoită să rămân într-o ţară care nu-mi aparţinea.

Deseori am impresia că noi, cetăţenii R. Moldova, suntem cerşetori cu drepturi pierdute, stăm cu mana întinsă la toţi, aşteptând să i se facă cuiva milă de noi, să ne restituie ceea ce-i al nostru. De când a devenit Moldova independentă, demnitarii ei a încercat în fel şi chip să ne numească limba – a «noastră,» «străbună,» fiindu-le frică să recunoască că-i română, aşa precum au procedat şi cu originile noastre. Ne tragem din «daci», apoi – un «lapsus» mare cât o istorie defăimată, numai să nu recunoască adevărul şi dreptul obârşiei. Bine că iniţiativa a venit nu de la ai «noştri», ci de la cei de la Bucureşti, restituindu-ne dreptul la cetăţenia de român.

M-am trezit şi eu din acea hibernare etnică, redobândindu-mi cetăţenia română. De atunci, eu şi copiii mei, nu am mai avut limite cu deplasările. Astfel, la alegerile din 2005 mi-am luat concediu, plecând acasă să particip la alegeri, cu atât mai mult că am crezut enorm în creştin-democraţi. Trădarea lor a fost ca o lovitură, pierzându-mi orice încredere în partidele politice şi chiar în persoanele politice. Credeam că nu voi mai participa la alegeri niciodată. Cu timpul însă, am înţeles că-i o eroare să generalizezi lucrurile, că în politică e posibil să-l întâlneşti şi pe Sfântul Pavel, şi pe Iuda Iscariotul.

După redobândirea cetăţeniei române, am recăpătat dreptul la vot, de aceea când au fost alegerile în România, am luat trenul, deplasându-mă la secţia de votare din Milano, care e mai aproape de oraşul în care locuiesc. O oră jumătate cu trenul nu-s 8 ore, cum ar trebui să fac acuma pentru a pleca la Ambasada de la Roma sau la Consulatul de la Bologna. De ce nu s-a deschis un Consulat la Milano, doar majoritatea cetăţenilor moldoveni se află în nordul Italiei şi nu în centru? Eu, ca un muritor de rând, cred că autorităţile din Moldova nu au nevoie de voturile noastre, sau şi mai mult – au frică. Se motivează că nu se vor deschide alte posturi de votare din lipsa de bani şi cadre. Dar aş avea o propunere, la care ne alăturăm mai mulţi cetăţeni ai R.Moldova: Ne oferim noi voluntar să organizăm secţii de votare în oraşele cel mai mult populate de conaţionalii noştri. Avem nevoie doar de reprezentanţii Comisiei Electorale Centrale, aducând şi toate materialele necesare. Dacă nu aveţi bani să vă plătiţi deplasările, punem noi mână de la mână, numai mişcaţi-vă. La urma urmei, din 2000 şi până azi cine a adus bani în ţară, a ajutat bătrânii şi a plătit pentru tratamentul celor bolnavi dacă nu tot noi, cei plecaţi de acasă? Iar când e vorba să participăm la alegeri, invocaţi o sumedenie de motive, numai să nu ne daţi dreptul la alegeri.


Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

1 comentariu

  1. sirbu vasile

    Articolul ridica problema exercitarii unui drept fundamental si anume dreptul la vot. Este adevarat ca Moldova este o tara mica iar diaspora este numeroasa si indreptata in cele patru vinturi, dar este si mai adevarat ca si pentru un singur om statul al carui cetatean este acel om trebuie sa/i asigure toate drepturile.
    Iar atunci cind un numar apreciabil de cetateni muncesc in alta tara si intretin pe cei de acasa cu sume frumoase, statul ar trebui sa gaseasca modalitati de respectare a drepturilor cetatenesti si nu numai de a face super magazine in care sa fie cheltuiti acesti bani.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *