Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Ziarul de Gardă se deschide

Ziarul de Gardă se deschide

Atunci când am decis să închidem ediţia trecută a Ziarului de Gardă, ştiam că vrem să continuăm. Şi ştiam că nu toată lumea vrea să continuăm. Şi ştiam că vrem să continuăm în pofida la toate complicaţiile.

Dar, pentru că probleme sunt deseori mai multe decât poţi duce, e nevoie să te asiguri că le duci pentru că trebuie. Fiecare om trecut prin greutăţi ştie că ceva imposibil de greu îţi pare imediat destul de uşor de dus dacă ştii că cineva drag are nevoie de asta. Joia trecută am simţit asta. Am simţit că vrem să facem Ziarul de Gardă mult, cât mai mult.

Telefonul redacţiei a sunat continuu şi uşa redacţiei nu s-a mai închis. „Soţul meu nu se culcă fără ZdG”, „Mama mea face tensiune dacă nu primeşte ziarul”, „Eu nu ştiu de singurătate dacă primesc ziarul, eu vorbesc cu ZdG, fiind singur acasă” – aceste declaraţii ne-au fost făcute şi ne-am simţit parte din viaţa oamenilor. Au existat opinii şi mai radicale, nişte oameni de la Hânceşti au anunţat că vor organiza proteste dacă nu mai primesc Ziarul de Gardă. Cel mai stresant a fost să ascultăm vocea unei cititoare care ne-a spus că a primit pensia şi ar vrea să o ofere redacţiei, ca să continuăm să edităm acest ziar. Plângea, şi asta ne-a dezarmat. Atunci am înţeles sigur că nu vrem să închidem Ziarul de Gardă niciodată. Căci, chiar dacă Moldova e săracă, chiar dacă pensiile sunt mici, chiar dacă şomeri sunt mulţi, chiar dacă preţurile sunt mari, chiar dacă hârtia de ziar se importă, iar impozitele ne mănâncă o treime din salarii, e atât de măreţ acest sentiment – să te simţi necesar, să faci ceea ce au nevoie oamenii, să reuşeşti să le oferi ceva de care nu se pot lipsi.

Au existat şi opinii care ne-au încurajat să renunţăm la ziar. Unii politicieni ne-au spus pe şleau să ne dăm seama că nu suntem nici primul, nici ultimul ziar care se poate închide, să acceptăm realitatea aşa cum e, că deh, se închid şi băncile, darămite o redacţie mică. I-am ascultat şi pe ei, dar au fost prea puţini, şi vocile lor prea slabe. La câţi oameni din sate ne-au contactat în aceste zile şi ne-au mulţumit pentru 11 ani de ZdG, ne-am gândit că avem un partid al nostru, al cititorilor inteligenţi, justiţiari, drepţi, buni.

În ultima săptămână, făcând totaluri şi bilanţuri, am privit în jur. Toată presa din Moldova o duce greu. Toată. O parte din presă este controlată politic – şi toată lumea ştie cât e de greu să te exprimi când nu ai voie să spui ce vezi. O parte din presă este săracă, şi toată lumea ştie cât e de greu să te exprimi când eşti acoperit sonor de cei care nu au ce spune. Toată presa are încă acces limitat la informaţie, toată presa din Moldova se teme de incertitudini politice şi financiare, toată presa are mult de muncit ca să devină mai bună. Uneori, greşim şi noi, alteori, suntem certaţi pentru greşelile întregii bresle.

Ieri, am fost contactaţi de unul dintre cititori, care şi-a exprimat revolta faţă de reportajul de la un post TV despre scaunul premierului Streleţ. Nu am avut nicio atribuţie la acel reportaj, dar am fost de acord cu lamentările telespectatorului. Reportajul a fost despre scaun, dacă are premierul scaun sau nu, dacă e moale scaunul sau tare, dacă ar vrea să îşi schimbe forma scaunului, dacă i-a luat cineva scaunul de sub el. O fi important, fiecare om trebuie să aibă scaunul normal, altfel se chinuie. Dar, înainte de a vorbi despre scaunul de sub premier, oamenii ar fi interesaţi de efort şi de agendă pentru bunăstarea cetăţenilor.

Moldova are acum mai multă presă ca niciodată, o mulţime de televiziuni, posturi de radio, portaluri on-line, ziare tipărite. Dar, deseori avem impresia că Moldova are mai puţin jurnalism ca niciodată. De aceea, e important să rămânem de partea adevăraţilor consumatori de presă, să facem jurnalism cât mai adevărat. Azi, şi în fiecare zi de joi, ZdG se deschide. De la prima la ultima pagină.