Ziarul de Gardă pe masa Ninei Ştanski
Nu cunoaşte şi nu recunoaşte limba română. Este sigură că şcolile cu studiere în această limbă nu ar avea niciun drept la existenţă în stânga Nistrului. Deşi e tânără şi, aparent, modernă, nu acceptă nici pluralismul de opinii, nici adevărul istoric, nici drepturile populaţiei băştinaşe, nici cursul european al R. Moldova.
Are o fiică pe care o iubeşte şi o preţuieşte nespus de mult. Ca orice mamă bună. Se pare, însă, că fiica sa este singurul copil care, după cum consideră maică-sa, merită tot binele din lume şi un viitor mai mult decât prosper, într-o lume civilizată.
O cheamă Nina Ştanski şi face parte din gruparea care, după plecarea lui Igor Smirnov de la Tiraspol, administrează astăzi teritoriul R. Moldova din stânga Nistrului.
Acum câteva zile, Ziarul de Gardă a ajuns în biroul său. Nu era un număr de ziar oarecare, ci unul în care fusese publicat un interviu exclusiv cu Eleonora Cercavschi, directoarea Liceului «Ştefan cel Mare şi Sfânt» din Grigoriopol.
După ce cineva i-a tradus în limba rusă anumite pasaje din acel interviu, “oficiala” de la Tiraspol nu a întârziat să le comenteze pe o reţea de socializare, provocându-l şi pe “şeful” său, Evgheni Şevciuk, să se dea cu părerea despre cele dezvăluite de profesoară.
Eleonora Cercavschi, profesoara care, de peste 20 de ani, luptă pentru menţinerea învăţământului naţional românesc în stânga Nistrului, cea care, împreunnă cu alţi pedagogi şi părinţi, s-a adresat la CEDO şi, acum câteva săptămâni, a obţinut câştig de cauză într-un dosar de condamnare a Federaţiei Ruse, spunea în interviul “Mai bine să mori leu, decât câine înlănţuit” că “atitudinea autorităţilor separatiste faţă de aceste şcoli, după pronunţarea Hotărârii CEDO, rămâne neschimbată. Am mai citit cu toţii şi declaraţiile ostile ale pretinsului ministru al afacerilor externe de la Tiraspol, Nina Ştanski, în care ea continuă să aducă noi ofense la adresa acestor instituţii de învăţământ”.
Anume acest pasaj a supărat-o pe Ştanski, determinând-o să scrie că “interviul acesta straniu este pătruns de frustrări şi porniri împotriva a tot ce este transnistrean şi rusesc. Ce-i asta? Sindromul profesorului de la Bălţi?”
Aproape simultan, Evgheni Şevciuk interveni cu multă pasiune. “Şcolile nu sunt guvernamentale şi nici municipale, cu toate acestea, plăţile comunale se efectuează la un preţ mai jos decât cel real. Dar trebuie urmată procedura de înregistrare a şcolilor, pentru ca acestea să nu devină un focar al extremismului”.
Liderul transnistrean a amintit, în dialogul său cu Nina Ştanski, că “o serie din aceste şcoli au fost finanţate prin intermediul granturilor internaţionale, însă mulţi au pretenţia că facem acolo tot ce vrem şi că suntem obligaţi să oferim spaţiu şi condiţii similare cu celelalte şcoli din Transnistria. E o abordare destul de ciudată… Noi avem propria opinie. În Transnistria, şcolile cu studiere în grafia chirilică funcţionează liber, în conformitate cu legea”, a scris Şevciuk pentru Nina Ştanski şi pentru prietenii acesteia din acea reţea de socializare, accentuând că, de fapt, problema acestor şcoli ar fi “politizată” intenţionat. Şi Şevciuk nu a ezitat să amintească despre cazul profesorului de la Bălţi, ca despre unul extrem de periculos pentru “statalitatea” Transnistriei şi pentru tot ce-i rusesc în această zonă.
Cum vă spuneam, şi prietenii Ninei Ştanski de pe acea reţea de socializare nu au întârziat să condamne spiritul românesc, învăţământul naţional şi profesorul de la Bălţi, despre viaţa căruia nu au ştiut nimic, niciodată. Chiar dacă ar fi citit “explicaţia” profesorului, publicată şi în presa de la Chişinău, ar fi răspuns cu acelaşi stil ofensator, zeflemitor sau chiar ameninţător.
Profesorul, însă, a adunat destulă suferinţă, până a ajuns să nu mai poată tăcea. Din “explicaţia” sa aflăm argumente greu de suportat. “La salutul meu, “Bună ziua!”, răspunsul era “Mî russkie” sau “Belţî – russkii gorod”; “Discutam cu ei, le aduceam exemple de oameni vestiţi, dar ei căutau să insulte cât mai mult acest popor şi limba lui maternă (“bîki”, “mulî” ş.a.)”; ““Belţî – russkii gorod” s-a repetat zile la rând, până când s-a umplut cupa răbdării şi mi se pare că n-am vorbit eu, ci am dat frâu liber emoţiilor care vorbeau pentru popor, pentru limbă, pentru ţară”, scrie profesorul de la Bălţi care, într-un moment mai puţin potrivit pentru viaţa sa, a acceptat să rămână şomer, în numele adevărului.
Cine dintre oficiali l-ar putea apăra? Cine i-ar putea purta de grijă Eleonorei Cercavschi şi altor profesori din stânga Nistrului pe care “oficialii” de acolo i-au diagnosticat cu sindromul «бельцкий учитель»?
Aneta Grosu, aneta@zdg.md
