Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   "Vladimirizarea" Moldovei

„Vladimirizarea” Moldovei

Voronin refuză să plece benevol din politică. Şi el, şi partidul său. Deşi sunt în mare criză. Nu vor, nu pot,  nu le acceptă Moscova plecarea?

La finalul celui de-al doilea mandat prezidenţial pentru Voronin (posibil că şi al carierei sale politice) Chişinăul şi Moscova se strâng cu aceeaşi graţie în braţe, cu care o făceau în debutul primului mandat pentru V. Putin la Moscova, în 2000, şi pentru V. Voronin la Chişinău, în 2001. Sentimente peste sentimente. Elogii şi declaraţii „de dragoste”, în aparenţă noi, dar, de fapt, condiţionate de aceleaşi nostalgii şi prejudecăţi imperiale vechi: cu cine să fim prieteni, cu cine nu, cine ne sunt duşmanii, „interni” şi „externi”, cum să ne salvăm de „pericolul românesc” şi cât e de important să ştim ruseşte mai bine decât româneşte.

Să fie o simplă coincidenţă în timp sau un nenoroc al sorţii pentru noi aceşti doi „Vladimiri” la acest început de mileniu trei: unul general „kgb” la Kremlin, în „cutia neagră” a imperiului sovietic, şi altul – general de poliţie (inclusiv politică) aici, la Chişinău, în această pretinsă zonă „tradiţională” de influenţă rusească?

Intrat în politică acum 9 ani, Putin provoca în Rusia teamă (pentru unii) şi admiraţie (pentru alţii), graţie „pericolului cecen”, isteriei anti-NATO şi ambiţiilor de refacere a spaţiului post-sovietic. Vizavi de Moldova e de ajuns să ne amintim, în acest sens, „memorandumul Kozak” cu federalizarea, alias „transnistrizarea” sau recolonizarea R. Moldova. Ce-i drept, trecerea ulterioară a lui Putin la guvern i-a perturbat reputaţia, admiraţia pentru el continuă să scadă, iar teama nu mai ţine nici ea, ca la începuturi. Demisia pentru Putin a devenit refrenul tot mai des intonat în zonele publice din Rusia. Statutul de „salvator” al Rusiei, după cum se autointitulase Putin la încoronare, nu mai prinde la ruşi. În loc s-o salveze, Putin a reuşit să certe Rusia cu toată lumea, readucând-o la precondiţia de război rece.

În cazul lui Voronin, el nu a produs de-a lungul celor 8 ani de preşedinţie nici teamă şi nici admiraţie. Mai degrabă – regrete. Regretele unor nostalgii neîmplinite şi, în consecinţă, dizgraţie. Deşi şi-a dorit foarte mult, Voronin nu a izbutit  să ajungă un Putin şi nici un Den Siao Pin al Moldovei, după cum  pretinde. Voronin nu a reuşit nici soluţionarea „problemei transnistrene”  şi nici integrarea R. Moldova în UE. Ca şi idolul său rus, şi Voronin a ajuns de mai multă vreme în gura lumii. Dincolo de sondajele IPP, Voronin nu va rămâne, probabil, în amintirea moldovenilor (cei care şi l-au dorit şef de stat şi nu de partid), decât tipajul celui mai performant om al ne-cuvântului, un foarte „elegant” hoţ, evident, în lege, şi un tot atât de „elegant” speculant politic, care şi-a făcut din sfintele valori naţionale, în funcţie de situaţie, drapel, dar şi cârpă. În 8 ani de preşedinţie, graţie naturii sale obsesive, şi-a permis ceea ce nu au făcut alţi doi preşedinţi anteriori: s-a suprapus statului şi şi-a subordonat, în spiritul tradiţiei sovietice, parlamentul, guvernul, justiţia, procuratura, SIS-ul, armata, poliţia, puşcăriile, sfera de afaceri, fiscul, administraţiile locale, vama, biserica, ştiinţa academică, mass-media publice, segmentul asociativ în sferele în care a avut şi mai are interese, până şi racketul a intrat sub controlul preşedintelui. Cu alte cuvinte, Voronin a devenit stat. Şi, în consecinţă, stăpân. Autozeificat. Singurul. Voronin, ca şi Stalin, Hitler, Mao, Ceauşescu, Husein… a devenit „tot”, în toate. În politica externă, în cea internă, în drepturile omului, în ambiţii, mimică, preferinţe, comportament, maniere, decizii. Poate chiar mai cinic decât ei, graţie aparenţei false de „om popular” şi de „om al bisericii”, reuşind să speculeze atât ideea de om, cât şi cea de creştin. Voronin a speculat totul, de la Iisus Hristos – la Lenin, inclusiv numele Domnului. A onorat datina şi tradiţia sovietică mai ceva decât Moise Sfintele Porunci. Este personajul pe care e greu să-l încadrezi într-o formulă univocă, poate doar în cea de fariseu.

Ce-i cu această reîmbrăţişare „frăţească” dintre generali la momentul în care relaţiile Chişinăului cu lumea păreau să intre într-o albie a pragmatismului, şi nu a romantismului sau dogmatismului sovietic? Ce să însemne această „vladimirizare” a relaţiilor moldo-ruse? Să ţinem cont că biserica e şi ea „vladimiristă”, iar „umbra parlamentară” a lui Voronin e tot un Vladimir (Ţurcan). Nu ştiu dacă e „iubire”. Mai degrabă, au nevoie unul de altul. Voronin de Moscova, pentru a se menţine la putere, iar Moscova de Voronin, pentru a-şi reface influenţele în regiune. De aici şi „pericolul românesc”, antagonizarea relaţiilor cu opoziţia, războiul diplomatic cu România şi deteriorarea relaţiilor cu Vestul. La ce bun? Pentru a-şi putea „motiva” rebusolarea politicii externe spre Est. Chiar dacă Voronin ştie că costurile unei apropieri de Rusia sunt cu totul altele decât cele ale bunelor relaţii cu Vestul. Vă amintiţi, vă mai amintiţi de „viitorul” nostru de după 1940? Cu „drumul nostru este nesfârşitul, de acelaşi soare luminat”. Şi de preţul acestui „drum” sub baionete, lătraţi de câini, colectivizaţi şi sovietizaţi, descreştinaţi, rebotezaţi în duşmani prin obârşie, dar şi de clasă, plimbaţi pe gratis prin fundurile Siberiei şi ale Kazahstanului, pe unde împuşcaţi, pe unde spânzuraţi, oleacă îngropaţi, mai mult dezgropaţi, cu cimitire în pământuri străine şi cu străini în propriile cimitire, învăţaţi carte, dar dezvăţaţi de sine, cu burţile pline şi sufletele pustiite, patrioţi pentru „cineva” şi ne-patrioţi pentru noi, iubitori de „patrii” invocate şi străini de propria Ţară. Vă amintiţi, cum să nu vă amintiţi, dacă şi cârmacii zilei au rămas tot aceiaşi „nimeni” pe post de cineva, mânaţi de aceleaşi instincte şi dominaţi de aceleaşi idealuri criminale. Da, a fost. Dar a trecut. Parcă a trecut. Sau încă nu?

Petru AMARIEI