Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Veveriţele ţării noastre...

Veveriţele ţării noastre…

După  ce am trecut vama, aveam senzaţia că simt Patria cu tot creierul zdruncinat de hopurile noastre mioritice, pe ici pe colo cârpite cu chiu cu vai. Era într-o după amează frumoasă şi liniştită, întâlneai doar câte o maşină din când în când. La indicatorul „Mănăstirea Veveriţa” am cotit-o spre stânga în speranţa redescoperirii a ceva uitat în codrii Călăraşilor. Trecusem pe acolo prin ’98, în drumul spre casă din Iaşi – atunci o găsisem în început de reconstrucţie şi-mi lăsase în suflet loc pentru speranţe – o mănăstire mică cu un nume straniu, pierdută în  mijloc de codru… O regăseam acum aproape în aceeaşi stare de şantier – o construcţie neterminată şi nedefinită din punct de vedere arhitectural, care avea ceva comun şi unei biserici, şi unui bloc cu etaje de tipul căminelor sovietice, şi unui sarai tătărăsc… În curte urme de lucrări, grămezi de nisip, ceamur…

În biserica, care apărea în capătul ascuns din colţ al treptelor acestui bloc de tip „struţo-cămilă” se auzeau cântările călugărilor de la slujba de seară de sâmbătă şi … nici ţipenie de mirean… Am făcut cele trebuincioase unei slujbe, am plătit nişte pomelnice pentru cei plecaţi de printre noi şi ne-am retras în tăcere, într-o stare de incertitudine totală. Afară, în curte, mai multe curci, nedeprinse probabil cu lumea, ţipau enervate. Chiar alături de intrarea în clădire se afla un mormânt, cu o cruce acoperită în toi de vară cu flori din hârtie şi plastic, viu colorate în roz şi turcoaz aprins….. Ţărâna de pe el era neagră şi proaspătă, deşi era de mai mulţi ani acolo. O singură tufă înflorită creştea la capul celuia ce se odihnea. Curcile, după ce s-au liniştit din ţipătul lor isteric au trecut cu gloata peste el…. Eram debusolată complet. Un zid lung şi înalt de vre-o trei metri, din cărămidă roşie, se întindea de-a lungul drumului prin codru, înconjurând jumătate din curtea mănăstirii. Îl priveam, stupefiată, şi nu-i înţelegeam menirea, aici în mijloc de pădure – să apere, să ascundă, oare ce s-o fi dorit prin construcţia lui? Un singur lucru îmi era clar despre zid – că a costat o avere şi cu acei bani se puteau finaliza multe din lucrările de construcţie, rămase baltă din lipsă de resurse probabil. Sau se putea angaja un arhitect pentru un proiect mai reuşit.

Părăseam în tăcere mănăstirea cu nume straniu de animal speriat… Aveam senzaţia că l-am părăsit cu toţii pe Dumnezeu. Fără nici un motiv. Iubindu-l. Şi exilându-l. Acolo, la Veveriţa…

Senzaţia din suflet era grea şi amară şi nu înţelegeam de ce nu trece. Ca mai târziu, pe drumul plin de hopuri să-mi dau seama că de fapt toată ţara noastră e o … Veveriţă, un şantier părăsit şi pierdut, cu zid înalt în jurul lui şi flori de plastic turcoaz…

Of, unde o fi oare scăparea noastră, dacă nici la mănăstire nu găseşti răspuns?

A Dumneavoastră,

Ala Nemerenco, doctor în medicină