Valorile europene, date uitării
Un călător din sec. XIX care ne-ar vizita cu „maşina timpului” ar rămâne uimit că valorile care au contribuit secole de-a rândul la transformarea Europei în cel mai prosper continent nu numai că au fost date uitării, ci au fost şi redefinite sub vechile denumiri. Valorile de atunci s-ar considera radicale în zilele noastre. Începând de la civilizaţiile greacă şi romană, minţile perspicace au conştientizat că principalul conflict pentru libertatea umană este conflictul între individ şi instituţia statului. Deja Tacitus ştia că: „Cu cât mai corupt este statul, cu atât mai numeroase sunt legile”. Astăzi, după nenumărate campanii de „conştientizare publică” (engl. awareness raising; neologism pentru propagandă?), cetăţeanul consideră că, cu cât mai mult se legislează, cu atât mai bine.
Reprezentanţii liberalismului clasic de până la sec. XIX înţelegeau bine că, cu cât mai restrâns este aparatul coercitiv al statului, cu atât mai bine pentru economia şi securitatea populaţiei. A cere de la funcţionarii publici să lucreze mai mult ar fi la fel ca şi a cere de la grupuri de hoţi să fie mai harnici şi mai performanţi. Secolul XX a fost martorul unei explozii a etatismului. Regimurile totalitare au înrădăcinat adânc reverenţa pentru stat. Deşi după prăbuşirea lor societatea şi economia au devenit iarăşi mai libere, în nicio ţară nu a fost atins nivelul libertăţii de până la instaurarea lor.
Pentru refuzul de a vedea aceste fenomene există trei cauze principale. Crescuţi într-un sistem semicontrolat; trecând de la naştere până la absolvirea universităţii prin banda rulantă a instituţiilor de stat; fiind încadraţi în diverse programe de asistenţă socială, mai ales în Occident, – preferăm securitatea unui standard mai jos, dar, credem noi, previzibil (nemailuând în seamă eventuale dezastre în finanţele publice sau o hiperinflaţie) în locul riscului unei prosperităţi crescute şi potenţiale. Se pare că am uitat celebrul citat al lui Benjamin Franklin: ”Cei care sunt gată să renunţe la libertate pentru a obţine o siguranţă temporară, nu merită nici libertate, nici siguranţă.”
Un al doilea element-cheie sunt sistemele publice de învăţământ. Cu toate programele de „gândire critică”, iarăşi finanţate de „partenerii noştri internaţionali”, pare naiv să credem că aceste instituţii ar sprijini o gândire critică asupra funcţiei statului, atât din considerente economice cât şi etice. Modelul şcolii contemporane este cel prusian, devenit popular ulterior în Franţa şi în SUA. Confruntându-se, în timpul războaielor napoleoniene, cu dezertarea soldaţilor de pe câmpul de luptă, care puneau la îndoială necesitatea de a-şi risca viaţa pentru guvernul prusian, conducătorii prusieni au înţeles că un sistem şcolar public şi obligatoriu ar fi cadrul necesar unei ”educaţii civice”, va să zică respectarea autorităţilor statului. Nu este de mirare că adevăraţii filosofi ai libertăţii din trecutul european şi american rămân necunoscuţi pentru elevii de astăzi. În ultimii ani, în SUA se observă chiar trendul de a dispreţui în şcolile publice fondatorii SUA şi de a le distorsiona mesajul.
Dacă am citi cu mai multă atenţie cele scrise de preşedinţii americani John Adams, Thomas Jefferson, James Madison, Andrew Johnson sau Grover Cleveland, am vedea de ce numeroşii promotori ai „democraţiei şi drepturilor omului” tac, jenaţi, când vine vorba despre filosofia acestora. Popularitatea preşedinţilor pare să fie legată de acţiunile lor belicoase: cu cât mai mult război, cu atât mai „mare” este personalitatea lor. Unul dintre cei mai puţin cunoscuţi preşedinţi americani este Grover Cleveland, care poate fi considerat astăzi ultimul preşedinte american non-intervenţionist şi „laissez-faire”. În timpul celor două mandate ale sale, 1885—1889 şi 1893—1897, acesta a blocat tentaţiile imperialiste împotriva Hawaii-ului şi a refuzat să ”salveze” (cu banii contribuabililor) companii mari ameninţate de faliment. Poate nu ar fi cel mai rău exemplu pentru o clasă politică mondială care pare obsedată de dorinţa de a socializa şi distruge economia, şi a purta războaie în orice colţ al lumii – „pentru democraţie”, bineînţeles.
