Ura şi mila: aproape sinonime

Ură, ură, ură…

Acesta este sentimentul care domină societatea de astăzi, care a dominat-o ieri şi, din păcate, cred că o va domina şi mâine. Încetul cu încetul, începem să ne pierdem identitatea, dizolvându-ne unul în celălalt, formând o comunitate fără personalităţi, o comunitate în care nimeni nu are dreptul la propriul eu, nimeni nu se poate dezvolta separat. Oricine se adevereşte a fi altfel decât ceilalţi este respins, sugrumat şi, într-un final, devorat, devenind astfel iarăşi o parte a acestui întreg copleşit de ură.

Indiferent dacă cineva e mai puternic sau mai slab, oricum nu scapă de judecata mulţimii, iar mulţimea, după cum ştim, este cea care deţine puterea (să ne amintim replica lui Lăpuşneanu: “Proşti, dar mulţi”). Ce se întâmplă totuşi cu cei care sunt altfel, cu cei care sunt prea diferiţi pentru a se amesteca omogen cu ceilalţi şi a se transorma în nişte marionete conduse de prostime? Îşi pot ei oare continua traiul liniştit? Ba bine că nu. Regula care funcţionează acum se pare că spune aşa: Cei care nu sunt ca noi nu au niciun drept să convieţuiască alături de noi. Nu au nici măcar dreptul la existenţă.

Din păcate, fiecare dintre noi gândeşte la fel. Înainte de a nega acest fapt, să ne uităm în jurul nostru, la oamenii care pare că sunt la fel, dar totuşi nu sunt. Dacă nu au ambele picioare, le spunem “calici”, dacă au vederea slabă, le spunem “chiori”, dacă au alt mod de gândire sau trăiesc în propriul lor univers, le spunem “debili”. Când ne uităm la reportaje TV dedicate acestor oameni, ne e milă de ei, dar în viaţa de zi cu zi nu le permitem să se apropie de copiii noştri şi nu acceptăm când aceştia se împrietenesc cu ei.

Nu înţelegem tocmai pentru că, dincolo de milă, persistă ura. Îi urâm la fel de mult pe cât îi compătimim. Ei însă nu au nevoie de milă, ci de înţelegere şi de libertatea de a trăi alături de noi.

Olga Bulat