Unirea, de „jos” în „sus”

Aş vrea să citesc (…) articolul 8 din Actul final de la Helsinki. Pe baza acestui articol s-a reunificat Germania. Dragii mei colegi, domnule preşedinte Candu, domnule vicepremier Iurie Leancă, chiar nu avem atâta curaj să spunem clar ce vrem? Eu vreau să ne unim cu Moldova, vreau să fim împreună în Europa, dar ca o singură naţiune. România a fost puternică, atunci când a fost unită…

A trecut peste un sfert de veac, de când suntem sub Tricolor (mă refer în primul rând la cei din politică) şi tot neclari, nedeterminaţi ca lumea, tot rătăciţi, duplicitari, cu un ochi la Est şi cu altul la Vest, debusolaţi, complexaţi, certaţi cu Istoria şi Adevărul, de parcă ar fi veniţi de pe o altă planetă şi nu din aceeaşi lume românească, cu aceeaşi limbă, istorie, cultură, tradiţii, moşi şi strămoşi. Chiar e aşa de greu? Chiar sunt atât de puţini 26 de ani? Şi e atât de complicat să înţelegem (noi cu mintea noastră, nu cu bumbacul băgat în cap de alţii) că Basarabia nu a avut niciodată graniţă la Prut cu România şi că Prutul nu ne desparte, ci ne uneşte? Timpul trece, noi ce facem?

Traversăm în acest 2018 un an de Mare Istorie, un an în care gloriile Trecutului vin ele peste noi, în situaţia în care noi fie nu avem curajul, fie ne temem să ne aliniem lor: marcăm 100 de ani de la Unirea Basarabiei cu România.

Marţi, 27 Martie, în toată România au bătut clopotele în biserici şi la mănăstiri, iar la Bucureşti s-a votat pentru reunirea Basarabiei cu România. S-a întâmplat în cadrul unei şedinţe solemne a celor două camere ale Parlamentului României, la care au participat, pe lângă deputaţi, şi Custodele Coroanei Române, Margareta, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Daniel, foştii preşedinţi ai României, Traian Băsescu şi Emil Constantinescu, alături de miniştri şi reprezentanţi ai misiunilor diplomatice acreditate la Bucureşti. Cu două săptămâni mai devreme, Chişinăul a primit invitaţia pentru celebrarea solemnă a evenimentului într-o şedinţă comună a celor două parlamente româneşti, însă răspunsul a fost „nu”. Nu ştim de unde, exact, a venit ordinul, dar s-a interzis. Deşi, la nivelul Cabinetului de Miniştri, premierul Pavel Filip acceptase iniţial consemnarea Centenarului Unirii, cel puţin într-o şedinţă comună a celor două guverne, de la Bucureşti şi Chişinău, până la urmă, şi aici nu s-a mers până la capăt. La Bucureşti a plecat o delegaţie mixtă parlamentar-guvernamentală, condusă de şeful Legislativului, Andrian Candu. Nici măcar Filip nu a plecat. Evenimentul, fie şi într-o altă formulă decât se preconiza, s-a produs. Unirea de la 1918 a Basarabiei cu România a fost celebrată nu doar ca eveniment istoric. Preşedintele Senatului României, Călin Popescu-Tăriceanu, avea să remarce pe marginea evenimentului: „Această şedinţă solemnă nu ar trebui să aibă pentru noi doar o însemnătate istorică. Să dovedim, cu prilejul acestei aniversări, că semnificaţia lui politică nu şi-a pierdut caracterul de a ne mobiliza voinţele”, la care Liviu Dragnea, preşedintele Camerei Deputaţilor, preciza: „Avem astăzi în Parlament o Românie mai mare şi asta pentru că sunt prezenţi aici cu noi şi reprezentanţii românilor de peste Prut… Aş vrea să citesc (…) articolul 8 din Actul final de la Helsinki. Pe baza acestui articol s-a reunificat Germania. Dragii mei colegi, domnule preşedinte Candu, domnule vicepremier Iurie Leancă, chiar nu avem atâta curaj să spunem clar ce vrem? Eu vreau să ne unim cu Moldova, vreau să fim împreună în Europa, dar ca o singură naţiune. România a fost puternică, atunci când a fost unită”, a remarcat Dragnea. Cu ce mesaj a venit Chişinăul la Bucureşti? Citez din discursul spicherului Andrian Candu: „Suntem aici pentru a evoca un eveniment istoric, pe care trebuie să-l tratăm aşa cum a fost, cu mult respect şi demnitate. A fost un act curajos, pe care membrii Sfatului Ţării l-au votat. 86 sunt cei care au avut curajul şi au votat Actul Unirii…”. Bine spus, dar despre Unire doar la trecut. Nimic, legat de intenţiile „sfatului ţării” de azi. Nici la prezent, nici la viitor. Chişinăul, potrivit lui Candu, are nevoie „de o Românie puternică. România trebuie să rămână cel mai fidel şi mai solid partener”. O Românie bună să dea bani. Atât.

Solemnitatea s-a încheiat cu adoptarea unei Declaraţii pentru celebrarea Unirii Basarabiei cu România, prin care Bucureştiul a declarat ca „legitimă dorinţa acelor cetăţeni ai R. Moldova care susţin unificarea celor două state” şi se obligă „să vină în întâmpinarea oricărei manifestări de reunificare”.

A dat Bucureştiul startul Unirii prin şedinţa Parlamentului din 27 Martie? Desigur, nu. Şi nici Marea Adunare Centenară de la Chişinău, din 25 Martie, nu a fost una de start. Startul Unirii-2018 în Basarabia a fost dat, încă în ianuarie, curent, de către primăriile şi consiliile locale, semnatare ale Declaraţiilor de Unire cu România, numărul cărora se ridică în prezent la 150, chiar dacă preşedintele Dodon a declarat război deschis Unirii, a ameninţat cu crearea unui Front Naţional anti-Unire şi interzicerea prin lege a Unionismului. „Dacă socialiştii vor veni la guvernare, unionismul va fi interzis prin lege”, iar promotorii acestui „proiect marginal” vor face puşcărie, a ameninţat Dodon de mai multe ori. Cu toate acestea, mişcarea unionistă este în derulare. Igor Dodon şi ameninţările sale nu sunt luate în serios. Preşedintele crede că, în acest fel, el demoralizează mişcarea unionistă, dar, de fapt, o mobilizează. Declaraţiile de Unire cu România s-au extins, între timp, din primării în şcoli, biserici, spitale, universităţi, teatre, ONG-uri, instituţii academice. Săptămâna trecută, peste 200 de oameni de ştiinţă din R. Moldova, România şi zonele româneşti din Ucraina s-au reunit la Chişinău şi au semnat pentru unire. „Savanţii şi-au spus cuvântul în privinţa Unirii. Restul rămâne în seama politicienilor”. A fost verdictul lumii academice. Neauzit, de fapt, de politicieni, dacă ţinem cont că, pe 27 Martie, majoritatea PDM-istă nu a mers, elementar, cu o coroană de flori la fosta reşedinţă a Sfatului Ţării, în care, la 1918, s-a votat Unirea.

2018 nu e 1918. Situaţia e alta. Şi clasa politică alta. Din păcate, una sterilă, fără idealuri naţionale. Nu e ceea ce am avut la 1918. Ne lipsesc un Pelivan, un Halippa, un Buzdugan, Stroescu, Stere sau Crihan. De astă dată, Unirea se va face „de jos în sus”, ca în revoluţiile populare. Startul a fost dat. Să mergem înainte.