Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Unde-i SIS-ul?

Unde-i SIS-ul?

„E greu, foarte greu să ne imaginăm că Rusia nu şi-a lăsat nişte „portiţe” pentru a putea interveni în Găgăuzia, la fel cum le are şi pentru Transnistria. Altfel, de ce ar provoca Comratul?”.

Povestea de la Comrat, de săptămâna trecută, cu „referendumul găgăuz”, prin care se pune la cale o secesiune teritorială în Bugeac, este, până la urmă, o chestie curioasă, totuşi. Nu în sensul originalităţii, deoarece calapodul unei pretinse „republici găgăuze” îl repetă, în fond, pe cel de la 1990. Curiozitatea este alta şi vine din obişnuinţa tardivă, cu care reacţionează şi răspunde unor asemenea provocări Chişinăul. Amintesc aici că, miercurea trecută, pe mai multe canale media, a fost difuzat un comunicat de presă, prin care se anunţa că „un grup de iniţiativă” de la Comrat cere Adunării Populare să aprobe desfăşuraraea unui referendum privind separarea Găgăuziei de R. Moldova şi aderarea ei la Uniunea Vamală cu Rusia şi Belarusi. Am avut o opinie, vizavi de acest caz, în ediţia trecută a ZDG şi, poate că, nu reveneam la subiect, dacă nu ar fi existat sau, cel puţin, nu aş fi auzit seara, în programele TV de ştiri, declaraţia şefului statului, N. Timofti, care s-a arătat surprins de „iniţiativa” de la Comrat, calificând-o drept „provocare” a neprietenilor R. Moldova, menită să „destabilizeze situaţia politică din republică” şi să ne scoată de pe pista euro-integrării. Preşedintele a chemat la calm şi la respectarea legii. Mesajul a fost bun. Dar (foarte curios) întârziat. Declaraţiile preşedintelui veneau post-factum. Pentru un şef de stat , care este şi preşedintele Consiliului Suprem de Securitate, nu arată bine să se pomenească surprins de evenimente şi sutuaţii, care ţin de prima linie a securităţii statului şi care trebuiesc anticipate şi nu constatate post-factum.

Declaraţii tari. Şi atât

Şi mai curios e că, după declaraţiile preşedintelui, provocările la Comrat nu au încetat. Peste o zi, după ce a devenit cunoscut că în Găgăuzia este pusă pe rol ideea unui proiect secesionist pentru Bugeacul (moldovenesc), başcanul Formuzal a dat dispoziţie (pentru 28 iunie) ca în localităţile regiunii să fie „sărbătorită” ziua „eliberării (a cui nu se spune) „de sub regimul fascist al lui Antonescu”. Ar fi fost curios de tot, ca un fost ofiţer sovietic să gândească altfel despre invazia sovietică în Basarabia din 28 iunie, 1940, în contextul în care Comratul urzeşte planuri de aderare la Uniunea Vamală Rusia-Belarusi. Este adevărat, başcanul nu a făcut declaraţii şi nu a comentat, în niciun fel, cererea pentru referendum (cu cele 5000 de semnături anexă), ajunse în Adunarea Populară a UTA Găgăuz-Yeri, dar faptul că a tăcut nu înseamnă că a şi dezaprobat. Mai degrabă, ar fi să presupunem că ideea nici nu l-a surprins şi nici nu l-a deranjat, aşa cum s-a întâmplat în cazul preşedintelui Timofti. Deşi Chişinăul a reacţionat în termeni destul de duri – şi preşedintele Timofti, şi premierul Leancă („iniţiatorii referendumului urmăresc scopuri politice obscure” – citez din declaraţia lui Leancă), mai departe de declaraţii publice nu s-a mers. Era de aşteptat ca, după declaraţia pe care a dat-o miercuri seara, preşedintele să convoace în şedinţă Consiliul de Securitate, aşa cum a făcut-o în cazul provocărilor lansate ceva mai devreme de Tiraspol. Nu s-a întâmplat. Este adevărat, Tiraspolul şi Comratul sunt focare, cu raze diferite de destabilizare a situaţiei în regiune, dar, dacă ţinem cont că „benzina”, care se pune pe foc, e aceeaşi, rusească, cred că lucrurile trebuiau luate mai din strâns, în special după ce zilele acestea la Comrat s-au făcut declaraţii suplimentare, mult mai tranşante, despre o posibilă revoluţie şi proclamarea, cu ajutorul Tiraspolului (Rusiei) a unei republici găgăuze cu recunoaştere pe plan internaţional. Că va fi – nu are cum, dar zarvă şi tot soiul de tensiuni, care ar destabiliza situaţia şi ar face probleme mersului nostru pro-occidental, ar putea exista. Să ne amintim cum a fost în 1990, când Comratul, neluat în serios de Chişinău, dar sprijinit militar de Rusia, reuşise să declare cele 3 raioane găgăuze, fie şi formal, republică sovietică socialistă. A fost. De ce să negăm?. Sau să nu ţinem cont?. Azi, ce-i drept, situaţia în Bugeac este alta şi repetarea precedentului-1990, în aceeaşi manieră, ar fi mai complicată sau aproape imposibilă. 1: R. Moldova, faţă de 1990, nu mai este parte a URSS. 2: Frontierele R. Moldova în sud nu mai sunt ale URSS, ci frontiere de stat cu Ucraina. 3: Rusia nu mai are, la Bolgrad, aeropurtatele cu care a intervenit militar în sprijinul regimului secesionist de la Comrat. 4. Găgăuzii, care sunt o lume paşnică, şi-au făcut şi ei (spre deosebire de 1990) concluziile lor, la fel cum şi le-au făcut şi ruşii sau ucrainenii din Transnistria, care au învăţat pe cont propriu, lecţia „cărnii de tun”. Şi, totuşi, cu toate schimbările de situaţie, care s-au produs, e greu, foarte greu să ne imaginăm că Rusia nu şi-a lăsat nişte „portiţe” pentru a putea interveni în Găgăuzia, la fel cum le are şi pentru Transnistria. Altfel, de ce ar provoca Comratul?.

„A doua Rusie” la Dunărea de Jos

Scriam acum două luni, cu referire la surse din anturajul Kremlinului, că Rusia se pregăteşte de ofensivă generală în dreapta Nistrului. O spuneau oameni apropiaţi lui Putin, potrivit cărora Rusia şi-a rezolvat toate problemele, pe care le-a avut de rezolvat în stînga Nistrului şi că a venit timpul şi pentru dreapta Nistrului, unde, se ştie bine, punctul de sprijin al Rusiei este Găgăuzia. Am dat atunci nume, am dat declaraţii. Am scris, imediat după asta, despre deplasarea başcanului Mihail Formuzal la Istanbul şi ingenioasa sa „descoperire”, declarată într-o conferinţă internaţională, că „poporul găgăuz este parte comună a două culturi – turcă şi rusă”, că găgăuzii nu au viitor în componenţa R. Moldova, că salvarea lor ar fi să se separe de Moldova şi să-şi declare independenţa, sub protectoratul a două mari puteri: rusă şi turcă. Am mai scris despre planurile Rusiei de „căzăcire” a Bugeacului, după ce Găgăuzia fusese invadată de atamani din Rusia, iar Comratul era pornit să devină un fel de staniţă căzăcească rusească. Mi-amintesc că cineva, de la Comrat, bătuse atunci alarma şi difuzase mai multe comunicate de presă pe diferite site-uri, inclusiv o scrisoare deschisă pe numele primelor persoane în stat, cu rugămintea să intervină şi să nu admită militarizarea Găgăuziei, care şi aşa e plină de armament după evenimentele din 1991. Nu a trecut ZDG nici peste „inişiativele” Taracliei, care – influenţată de Comrat şi Tiraspol, pornise a suna şi ea în goarnă că vrea autonomie bulgărească în sud, după care, în două rânduri, am scos în prima linie „Proiectul Nr.2” – un plan strategic rusesc mai vechi (şi rămas în picioare), care presupune, plecarea prin referendum, a Găgăuziei şi Taracliei la regiunea Odesa şi crearea Malorosiei (o a doua Rusie în bazinul Dunării de Jos). Am scris şi am crezut că avem SIS şi că evoluţiile în Sud ar putea fi anticipate. Din păcate, ceea ce se întâmplă în ultima vreme la Comrat ne convinge, ca şi în cazul Transnistriei, că mergem, ca şi la începutul anilor „90, din urma evenimentelor.