Ucraina, între război și pace

În felul în care gândesc lucrurile, „strategii” de la Kiev nu au cum păstra Ucraina integră. Kievul trebuie ajutat să se vindece de naționalism. Ucraina nu va putea fi salvată de la dezintegrare prin sancțiunile impuse Rusiei de către Occident. Ucraina trebuie ajutată să se democratizeze (civilizeze).

La sfârșitul săptămânii, Ucraina a consemnat un an de la schimbarea regimului de guvernare – demiterea lui Ianukovici. Prin coincidență, și un an de la începerea războiului nedeclarat, pornit de Rusia împotriva Ucrainei. Și nu doar Ucrainei. Căderea Crimeii a fost începutul, a urmat Simferopolul, după care Moscova a trecut luptele pentru Ucraina la Donețk și Luhansk – punctele estice cele mai vulnerabile în care Ucraina nu a putut rezista nici politicc, nici administrativ, nici militar. Zic „vulnerabile”, pentru că scenariul Moscovei a fost să scoată conflictul în afara acestei zone de ocupație, să destabilizeze situația și să dea naștere unor enclave separatiste, de genul Transnistriei moldovenești, în mai multe regiuni, inclusiv în vecinătatea noastră, la Odesa. Lucrurile, însă, nu au reușit și frontul s-a concentrat masiv pe Donețk și Luhansk, două regiuni care mai îndură și azi consecințele oribile ale unui război-hibrid, care nu se lasă oprit. În acest răstimp, Kievul și cancelariile occidentale au acuzat și mai acuză Rusia că a atentat la intersele suverane ale Ucrainei. De cealaltă parte, Moscova respinge orice acuzații și trece toată responsabilitatea pe seama Kievului și administrațiilor separatiste de la Donețk și Luhansk. Mai prost în acest Ping Pong e că nici o parte și nici alta nu vrea să numere, la rece, morții, iar cei care îi numără nu au nicio putere de influență asupra situației. Statisticile oficiale au trecut la pierderi, până acum, peste 5.000 de vieți, în timp ce surse neoficiale anunțau, încă la început de februarie, 50 de mii de morți, iar luptele continuă.

Tentativele diplomației europene și occidentale de a face pace în Ucraina, nu prind, deocamdată. A eșuat total prima reuniune de la Mensk în problema Ucrainei (septembrie 2014) și rămâne sub semn de întrebare și Acordul de pace, convenit pe 12 februarie curent, tot în capitala belarusă, între președinții Ucrainei (P. Poroșenko), Rusiei (V. Putin), Franței (Francois Hollande), cancelarul Germaniei (Angela Merkel) și semnat de reprezentanții Kievului și capii reginmurilor separatiste de la Luhansk și Donețk. Principala condiție – cea de încetare a focului, care trebuia să intre în vigoare de pe 15 februarie rămâne în aer. Nu sunt respectate sau se respectă cu întârziere de termen și alte două condiții: crearea unei zone de securitate și retragerea armamentului greu din această zonă-tampon. Rusia continuă să se joace de-a pacea în estul Ucrainei. Ceea ce s-a întâmplat în „cotlonul” de la Debalțevo, în ultima săptămână de la intrarea Acordului în vigoare, spune clar că Moscova nu este dispusă să renunțe la planurile sale expansioniste. Kremlinul își are aritmetica sa. De la primul Acord de la Minsk la cel de-al doilea, teritoriul controlat de separatişti s-a extins cu 500 de km pătraţi. Mai mult, potrivit ultimelor comunicate ale comandamentuliui militar ucrainean, după ce au distrus Debalțevo, în loc să se retragă, rebelii pun la cale să pună stăpânire pe un alt punct strategic din zonă, orașul-port Mariopol. Ce zice Rusia? Se spală pe mâini. Potrivit unuia dintre purtătorii de cuvânt al Kremlinului, Andrei Pușkov, „Rusia nu poate face nimic, pentru că Rusia nu este parte la conflict”. Declarația lui Pușkov arată clar la faptul că Acordul de la Mensk, în loc să lege Rusia cu angajamente, de mâini și de picioare, i-a dat liber și a trecut obligațiile Rusiei pe seama Donețkului și Luhanskului, care nu pot fi obligate, legal, la nimic. Bravo, Putin. Chiar dacă a fost grea noaptea spre 12 februarie, cel puțin, s-a meritat. Putin a scos Rusia se sub orice lovitură și acuzații directă de parte la conflict. Exact așa cum s-a întâmplat și cu Transnistria: toate problemele conflictului trecute pe seama Chisinaului și Tiraspolului, numai nu pe Elțin, Medvedev sau Putin, deși toți știau și știu că Moscova sprijină Transnistria și politic, și diplomatic, și militar, și economic, și financiar. Grație aceluiași Acord de la Mensk, Putin a mai câștugat un punct pentru Rusia: controlul frontierei ruso-ucrainene în zona de conflict rămâne în continuare pe seama gherilelor separatiste. Lucrurile s-ar putea schimba, este adevărat, dar asta se poate întâmpla doar după o reformă constituțională – angajament trecut și el în Acordul de la Mensk și care trebuie realizat până la sfârțitul lui 2015. Este, de fapt, punctul-cheie al Acordului, din care trebuie să rezulte pacea și stabilitatea în Ucraina. Numai că Kievul a întârziat. Și a întârziat exact cu un an. Noua Constutuție nu trebiuia să ajungă pe paginile Acordului cu Donețkul și Luhanskul, pentru că ea va fi speculată de Rusia până în pânzele albe, noua Constituție trebuia să intre în atenția Radei Supreme îndată după demiterea lui Ianukovici, iar textul ei (nou) trebuia să lipsească din start Moscova de orice acuzații la adresa Kievului că rușii în Ucraina sunt discriminați. Faptul că în Ucraina există discriminare e greu să n-o recunoști. Dar nu numai rușii, iar dacă rușii se simt discriminați, ce să mai zicem de românii/moldovenii din Ucraina, cărora li se ucrainizează până și numele de botez? Și până la Poroșenko, și după el, Ucraina a rămas pentru minorități o adevărată „pușcărie politică”, după cum îmi recunoștea un director de școală din regiunea Odesa. Noul Parlament, în loc să anuleze niște interdicții, a devenit și mai intolerant și a făcut cârpă până și din legea semnată de Ianukovici privind circulația limbilor regionale în Ucraina. În felul în care gândesc lucrurile, „strategii” de la Kiev nu au cum păstra Ucraina integră. Kievul trebuie ajutat să se vindece de naționalism. Ucraina nu va putea fi salvată de la dezintegrare prin sancțiunile impuse Rusiei de către Occident și nici prin livrările de armament performant către armata ucraineană. Ucraina trebuie ajutată să se democratizeze (civilizeze). Și Rusia, de altfel, la fel. Moscova trebuie să știe cât și până unde să ceară, iar Kievul cât trebuie să dea.

Noua Constituție trebuia să fie demult (în zonele cu comunități alolingve istorice) o Constituție a regiunilor autonome (nu a republicilor separatiste), cu drepturi distincte pentru aceste comunități regionale. În caz contrar, Ucraina riscă să se piardă în războaie interetnice și să dispară ca stat, cel puțin să nu mai fie ceea ce este.