Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Tu lupţi pentru drepturile tale?

Tu lupţi pentru drepturile tale?

Câţi dintre dumneavoastră ar putea răspunde sincer şi afirmativ la această întrebare? Privind critic în urmă, pot spune că deseori am demonstrat toleranţă atunci când nu a fost cazul, adică atunci când mi-au fost lezate anumite drepturi. Ca să mă exprim mai aproape de adevăr, recunosc că mi-a fost teamă, lene, ruşine sau incomod să lupt pentru ceea ce-mi aparţine. Nu mă refer la drepturi vitale, dar oare celelalte sunt mai puţin importante? Vă este cunoscută situaţia când cumpăraţi ceva şi nu vi se oferă bon de plată, când procuraţi ceva expirat, defect, când ai poliţă de asigurare medicală în buzunar şi doctorul îţi cere bani, când lucrezi fără contract şi carnet de muncă? Lista e imensă. Dacă vă regăsiţi în aceste situaţii, felicitări, v-au fost încălcate drepturile.

De foarte multe ori am citit, auzit, documentat şi scris despre drepturi: ale copilului, ale angajatului, ale consumatorului, ale omului în general. Atunci, însă, când eşti pus în faţa situaţiei, parcă este mult mai greu, nu ştiu cum. Nu e suficient că opun rezistenţă cei care abuzează, dar şi în interiorul tău parcă s-ar duce o luptă: “da’ poate e mai bine să tac?”, “nu e chiar mare treabă…”, “oricum n-am să rezolv nimic”, “nu-s prima şi nici ultima persoană”, “îmi trebuie bătaie de cap în plus?”.

Săptămâna trecută, m-am confruntat cu o astfel de situaţie când mi-am spus franc: mă scuzaţi, dar toleranţa uneori e nesănătoasă. În urmă cu câteva zile, cumpărasem un cadou, dintr-un magazin în care, cu un venit mediu spre minim, nu foarte des îţi permiţi să intri şi din care şi mai rar ieşi cu ceva achiziţionat. Era o haină, şi pentru că nu eram sigură de mărime, model, culoare, m-am asigurat că, în câteva zile, dacă revin, pot să o schimb pe alta, la acelaşi preţ. Acest lucru ar trebui să fie unul firesc, fără a mai face zeci de concretizări şi a spera că nu vei fi nevoit să revii la ei. În câteva zile, cu cumpărătura şi cu bonul în mână, revin la magazin. Scriu o cerere, cu explicaţii, motive, date din buletin, semnătură. Mai semnez o altă cerere, după care, toate angajatele magazinului, cu priviri de câţiva metri înălţime, m-au tot comparat cu poza din buletin.

Urmează marea noutate. Evident, în limba lor, fără a dori sau a putea spune vreun cuvând în limba vorbită şi scrisă de mine. Pentru că atunci când am cumpărat au avut nu ştiu ce promoţie şi pentru că, deşi la acelaşi preţ, dar are un alt cod de articol şi pentru că ele nu pot face nimic sistemului electronic pentru a schimba nu ştiu ce, trebuie să achit o supraplată. Primul gând a fost că mă au de proastă, pe urmă, că sunt ele proaste, după care, mi-am zis că nu pierd nimic şi că e dreptul meu să mă lămuresc cu ele, iar ele să se lămurească cu sistemul şi şefii lor. A durat nu mai puţin de jumătate de oră, timp în care s-au adunat toate angajatele magazinului, cu priviri de tot felul şi cu replici în limba lor. După ce le-am dat de înţeles că nu mă afectează insistenţele lor de genul “tu nu înţelegi?”, “tu asculţi ce spunem noi”, “noi nu putem face nimic”, evident spuse în altă limbă decât româna, şi după ce am zis de vreo câteva ori “drepturile mele”, “protecţia consumatorilor” şi “numele managerului”, au sunat un şef mai mare decât anteriorul şi au decis că, pur şi simplu, îmi schimbă lucrurile, cu apropoul că îmi fac un serviciu, deşi nu am dreptate.

Am ieşit furioasă. Îmi crăpa capul, plus că eram flămândă şi obosită după o zi de muncă. Îmi venea să înjur, deşi n-am spus niciun cuvânt nelalocul lui. După o bucată de ceas de frământări, am început a mă bucura. De fapt, am învins! Ca, în final, să fiu extrem de mândră de mine: am avut curajul să-mi apăr drepturile. Atunci, mi-am amintit, cu admiraţie, de sutele de cetăţeni care nu doar au curajul să-şi ceară drepturile, dar care mai merg în judecată, vin la ZdG, se lasă filmaţi de Reporter de Gardă, pentru a scoate la iveală încălcările şi abuzatorii.

Tatiana Eţco, 
tatianaetco.zdg@gmail.com