Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Trei zile într-un jurnal comun

Trei zile într-un jurnal comun

E luni, 15 iulie. Trei dintre colegii de redacţie sunt în vacanţă. Avalanşa de apeluri telefonice, vizite la redacţie, e-mailuri şi scrisori revine puţinilor care au rămas la muncă. Început de săptămână plin de şocuri. Oameni disperaţi, căutând soluţii de viaţă. Alţii, având soluţii, încearcă să le ia şi de la cei din jur, ca să aibă mai multe.

Descoperim un anunţ disperat. “Vând un rinichi. Urgent. Rog seriozitate”. Anunţul fără nume, doar un număr de telefon afişat. Telefonăm. O voce de femeie tânără răspunde că îşi vinde rinichiul de bună voie, nesilită de nimeni, pentru că nu are unde locui cu cei doi copii ai săi. Întreabă dacă, într-adevăr, am avea nevoie de rinichiul ei. “Chiar vreţi să-l cumpăraţi?..” Convenim să ne întâlnim. “Eu voi fi marţi la Chişinău, la o investigaţie, la Oncologie. Am mari dureri de cap şi mi-au dat îndreptare la tomografie. După testare, am putea să ne vedem”, spune ea.

Seara suntem solicitaţi de urgenţă să intervenim într-un caz. O fostă colegă de la Televiziunea Publică, în prezent inaptă de muncă, a fost deposedată de propriul apartament de către un grup de escroci. Acum îşi petrece zilele pe unde apucă – la o fostă cunoştinţă în Chişinău, invalidă şi ea, într-un sat la o verişoară, care are o casă nu prea încăpătoare, şi prin spitale. Între timp, bătea drumurile şi la Poliţie şi Procuratură, dar a fost anunţată să nu mai deranjeze, căci dosarul deposedării ei de locuinţă a fost clasat.

Marţi, 16 iulie, la ora convenită, o căutăm pe tânăra mamă care vrea să-şi vândă un rinichi. Între timp, constatăm că site-urile de anunţuri sunt pline de oferte similare. Tineri şi foarte tineri, oferind organe pentru bani, de la 10 mii de euro în sus. Vorbim cu câţiva la telefon. Toţi spun că nu mai pot suporta sărăcia şi problemele financiare.

O contactăm pe tânăra cu care convenisem să ne vedem. Spune că ne-am putea întâlni dacă venim în sat, deoarece ea se grăbeşte să treacă pe la medicul din raion, care i-ar descifra rezultatele tomografiei. “M-am eliberat mai devreme de la Oncologie şi nu am mai aşteptat, pentru că ar trebui să reuşesc astăzi la medic, şi copiii mă aşteaptă”, spune ea. Îi explicăm că nu suntem cumpărătoare de rinichi, ci ziariste. Întrebăm dacă ar accepta să scriem despre cazul ei, păstrând discreţia şi confidenţialitatea. Spune că nu ar fi o problemă.

Povestea ei pare una obişnuită. Când avea doar 16 ani, a plecat la muncă în străinătate, cu o rudă de-a sa. A muncit la construcţii. “Pot face orice. Pot face reparaţii în case, pot construi, pot pregăti bucate, pot face curăţenie. Orice, dar în sat nu pot să-mi găsesc de lucru, iar copiii nu-i pot lăsa singuri, ca să plec în altă parte la lucru. La toamnă, unul merge la şcoală, iar celălalt degrabă va face doi ani”, spune tânăra. Acum are 26 de ani şi o viaţă cât zece trăită. O întrebăm dacă familia sa ştie despre decizia pe care a luat-o ea – să-şi vândă un rinichi. Recunoaşte că nu a vorbit cu nimeni. “Copiilor, ce să le spun? Soţul… E plecat la muncă în străinătate. De câteva luni, nu ne mai trimite niciun ban. Vorbim rareori, dar din vorba sa înţeleg că are pe altcineva şi că nu va mai reveni. Trebuie să mă descurc singură”, spune ea simplu, fără lacrimi sau regrete. Pare resemnată, chiar calmă. Vorbim în redacţie că, probabil, rezultatele de la Oncologie au readus-o la o stare mai optimistă. “Mi-au spus că nu e cancer, dar trebuie să fac o operaţie şi un tratament”, explică ea. O întrebăm dacă ştie ce riscuri implică intenţia sa de a-şi vinde un rinichi. Spune că a citit mai multe pe internet, dar că nu poate găsi altă soluţie pentru ea şi pentru cei doi copilaşi ai săi. Tot ea zice că, în satul său, cineva vinde o casă, cu 5000 de euro. Dacă şi-ar vinde rinichiul, ar putea avea casă, crede ea.

Tot marţi, de dimineaţă, a venit poştaşul cu câteva scrisori. Unele dintre ele erau cu facturi şi plăţi, obişnuite. Important e să găsim bani să achităm costurile. Scrisorile de la oameni sunt diferite. Se văd pe dinafară cele care conţin istorii deosebite. Una dintre scrisori era de la T. Z. din raionul X, care ne scria despre sora ei T. D. din raionul Y. Autoarea scrisorii s-a decis să apeleze la ZdG după ce a citit articolul “Violenţa domestică: ultima picătură” din numărul trecut. Ne implora să o ajutăm pe sora ei, care în aceste zile este neagră de bătăi, adusă la limită de către soţul ei.

Scrisoarea nu conţinea niciun număr de telefon, dar conţinutul părea prea adevărat. Am făcut mai multe apeluri în satul victimei. Telefonând pe la Primărie, pe la vecini, toţi au confirmat că această femeie este de ani de zile supusă abuzurilor din partea soţului, dar toţi dădeau semne că situaţia nu mai poate fi redresată.

Am apelat în sfârşit la femeia “neagră de bătăi”. Era singură acasă, dar vorbea în şoaptă. Vocea îi tremura. Când a aflat că sora ei ne-a scris, s-a pus pe plâns. Printre hohote înăbuşite de plâns am întrebat-o de ce ar avea nevoie. “Am nevoie să mă ascultaţi. Vreau să vorbesc măcar cu cineva”. A urmat o istorie neagră, despre bătăi, violenţe şi umilinţe timp de peste un deceniu. Am întrebat-o dacă a reclamat la poliţie acest caz. “De multe ori. Dar el plăteşte la poliţist şi poliţia nu mai face nimic”.

Discutăm în redacţie. Înţelegem că dacă vom scrie un simplu articol cu istorisirile ei despre bătăi îi vom face mai rău. Să vorbim cu poliţiştii din localitate? Am făcut aşa în cazuri anterioare şi tot am făcut mai rău. Deşi obligaţia noastră jurnalistică este doar să scriem sau să filmăm acest caz, înţelegem că femeia are nevoie de mult mai mult: de psiholog, jurist, avocat, medic.

Începem a căuta servicii sociale pentru T. D din raionul Y. Între timp, aflăm că Moldova a fost condamnată iarăşi la CEDO pe un caz de violenţă domestică şi urmează să plătească 15000 de euro despăgubiri pentru că nu a reacţionat adecvat în apărarea acestei femei şi a copiilor ei. Statul ar fi putut plăti avocaţi şi servicii sociale pentru mai multe femei, dacă ar fi reacţionat la timp.

Miercuri-dimineaţă, 17 iulie, vorbim cu La Strada şi cu Refugiul Casa Mărioarei, ca să vedem ce putem face pentru femeia neagră de bătăi. Aflăm că sunt foarte multe plângeri şi foarte puţine soluţii. Aflăm că majoritatea dintre aceste femei se plâng pe inacţiunea poliţiştilor sau pe acţiunile formale ale acestora. Vorbim şi cu Organizaţia Internaţională pentru Migraţie. Mai aflăm că Moldova are o mulţime de structuri specializate pentru apărarea femeilor de violenţă. Există o Unitate Naţională de Coordonare, pe lângă Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale. O contactăm pe Natalia Pânzaru, coordonatoarea acestei unităţi. Ea ne spune că în fiecare raion din R. Moldova au fost create echipe multidisciplinare gata să intervină în orice caz de violenţă domestică. Ne-a oferit numerele de telefon ale coordonatorului local din raionul Y, unde locuieşte T. D.

Revenim la T. D. A răspuns în şoaptă. Ne-a spus că a chemat iar poliţistul, dar nu a venit. A fost la medicul legist din raion să îşi facă un certificat despre leziunile corporale, dar medicul legist nu era. I s-a spus să meargă în raionul vecin. A trebuit să închirieze o maşină şi să meargă în raionul vecin. Acolo a plătit câteva sute de lei la medicul legist. Acela a consultat-o şi i-a spus că rezultatele le va transmite poliţistului de sector. Celui care nu-i răspunde la apeluri. S-a întors acasă demoralizată. I-am dat numerele de telefon de la instituţiile de stat pe care le contactasem anterior. Ne-a spus ruşinată că va suna neapărat, numai că nu are “Zero” la telefonul fix şi nu poate suna la interurbană nici la mobil.

Am încercat s-o găsim pe sora ei din alt raion ca s-o implicăm s-o încurajeze. Era dusă la munci agricole. Am stabilit că totuşi vom filma această istorie, o istorie despre femeile supuse violenţei şi structurile care trebuie să le apere, dar şi cele care trebuie să pedepsească sau să readucă la normalitate bărbaţii torţionari.

Între timp, uşa redacţiei s-a deschis şi a intrat Lilica Diaconu. Pleca la Vulcăneşti, în localitatea care i-a distrus copilăria. Cu câţiva ani în urmă un şofer în stare de ebrietate i-a omorât mama şi pe toţi cei trei fraţi şi surori. Lilica a supravieţuit ca prin minune, dar singurătatea din jurul ei trebuie mereu suplinită. Zilele trecute a absolvit şcoala de brutari şi a intrat şi ea în cohorta tinerilor care caută un loc de muncă. De câteva săptămâni căutăm şi noi un loc de muncă pentru ea. Încă nu am reuşit prea multe, dar sperăm să o ajutăm. Trebuie să o ajutăm.

Între timp, am telefonat la Ludmila Negură şi la fiica ei. Sunt ambele în hemodializă de ani buni, dar starea sănătăţii lor degradează şi nimeni nu se implică. Ludmila ne-a spus plângând că azi nu i-au făcut dializă. Deşi s-a sculat ca de obicei la ora 4 dimineaţă şi a venit la Chişinău, când a fost conectată la dializor s-a simţit foarte rău, i-a căzut tensiunea. A fost deconectată de la dializor şi trimisă acasă. I s-a spus să revină vineri, poate se va găsi nişte sânge. Are nevoie de sânge, căci e prea istovită, dar miercuri nu s-a găsit sânge pentru ea. A plecat plângând înapoi spre Drochia şi ne întreabă dacă ar putea cineva să o ajute. E miercuri seara. E târziu. Pentru doamna Ludmila Negură toate ajutoarele din lume vin târziu, dar cele din partea sistemului medical – nu vin aproape deloc. Nu mai ştim pe cine să apelăm să o trateze ca pe un pacient, nu ca pe un om de care nu are nimeni nevoie.

E miercuri seara. Trebuie să organizăm lucrurile la ziar, să verificăm plăţile pentru hârtie şi tipar, să vedem dacă au ajuns facturile la distribuţie, ca să ajungă mâine ziarul la abonaţi şi în chioşcuri. E miercuri şi încă o colegă a plecat în vacanţă.

Privim înapoi la ultimele 3 zile. Nu am reuşit să scriem prea multe pentru ziar, căci a trebuit să ne implicăm pentru câţiva oameni care sunt în situaţii critice. Privim înapoi la ultimii 9 ani. I-am petrecut împreună la ZdG. Comunicând cu oamenii care au probleme, care sunt la limită, care sunt disperaţi, revoltaţi, înfuriaţi, dar care sunt atât de adevăraţi. Pentru ei, ne pomenim că facem mai puţin jurnalism, dar mai mult efort. Avem însă mereu sentimentul că o echipă trebuie să facă mai mult.

Numărul următor al ZdG este un număr aniversar. ZdG are 9 ani de comunicare cu oamenii. E bun de citit. Va fi o ediţie 9.