Trei ocupații și o singură Unire

27 Martie. A fost ieri. Zi specială în calendar. Cum a fost? Câți ne-am amintit de bună dimineață sau peste zi de evenimentul stelar 27 Martie 1918 – Unirea sau prima revenire a Basarabiei la România după ocupația ruso-țaristă din 1812?

Zic prima, pentru că, după ocupația din 28 mai 1812, a urmat a doua – cea din 28 iunie 1940 (vedeți cum se joacă această zi de 28 cu noi?) și a treia – din 24 august 1944… E ușor sa cazi „sub ruși”, mai greu e să scapi din captivitate. Drumul revenirii s-a arătat a fi mult mai anevoios. Și este. Și va rămâne, până la un Sfat al Țării 2, unul real, emblematic, nu decorativ. Unul angajat moral și politic în servirea Cauzei, cu noi prototipi ai lui Ion Inculeț, Pantelimon Halippa, Gherman Pântea, Anton Crihan, Alexandru Marghiloman, Ion Buzdugan, a unui Constantin Stere – marele artizan al Unirii.

Câte dedicații s-au făcut ieri eroilor Unirii, mulți dintre care, prinși de sovietici după reocuparea Basarabiei, în 1944, au plătit cu viața pentru fapta lor, după cum a plătit la fel și mareșalul Ion Antonesu pentru ordinul din 22 iunie 1941„Ostași, Vă ordon, treceți Prutul”. În ce măsură au fost angajate în evenimentul de ieri autoritățile R. Moldova? Câte lecții de Istorie (Educație) s-au ținut în instituțiile școlare și universitare la acest subiect? Nu de alta, dar o avem ministră la Educație, Cercetare și Știință pe Monica Babuc, o specialistă din domeniu, este istoric, un istoric care, se pare, își cunoaște meseria. Nu de alta, dar l-am auzit, acum câteva zile, pe premierul Pavel Filip regretând la un post TV că în mandatul pe care îl mai deține încă i-a scăpat din vedere „transformarea” sistemului educational din R. Moldova. Ce-i drept, dl Filip nu a spus ce vrea să schimbe în Educație, dar bănuiesc, ar vrea să pună Istoria la loc de onoare în Educație. Nu cea pe care a învățat-o în școala sovietică el și toate generațiile de până la 1991, dar cea pe care o învață sau au învățat-o în școală copiii săi și generațiile de după 1991.

27 Martie nu e cu roșu în calendar. Dacă ar fi existat în R. Moldova mai mult respect pentru Istorie (la nivel politic, în primul rând), poate că și locul zilei de 27 Martie în calendarul evenimentelor istorice de la noi ar fi fost altul. Poate că Igor Dodon cu socialiștii săi nu ajungeau să se dea în spectacole și să se războiască cu harta României (România oricum rămâne). Poate că, dacă exista acest respect, am fi avut demult la Chișinău un panteon al Sfatului Țării 1918 sau, cel puțin, un Muzeu al Unirii. Guvernul e gata să finanțeze la Chișinău, potrivit premierului Filip, deschiderea unul Muzeu al Holocaustului. Dar parcă calvarul prin care a trecut Basarabia de-a lungul celor trei ocupații ruso-sovietice, de aproape 200 de ani, nu e și asta crimă? Deportările, foametea organizată, beciurile de execuție, gropile cu var, colectivizarea, rusificarea, dezromânizarea și dezumanizarea, antihrismul – ce sunt dacă nu crime? Nu e cazul să ne apucăm de măsurat sau să punem pe cântar și să vedem care crimă trage mai mult sau mai puțin. Crimele sunt crime. Vorbeam, însă, de altceva: de respectul pentru Istorie. Iar asta înseamnă să avem datoria să o onorăm și să ne onorăm, cu determinare, obligațiile ce ne revin față de Ea. Dacă vrem să fim urmașii Istoriei. Zicea marele Nicolae Iorga că „un popor fără un Steag de Cultură e gloată”. Dar fără un Cult, fără un Respect al Istoriei, ce e?

Și în acest an, evenimentul de 101 ani de la Unirea Basarabiei cu România (ca și cel de 100 de ani, marcat anul trecut, și altele de până la ele) a fost lăsat în seama istoricilor, Academiei de Științe, Centrului Academic „Mihai Eminescu”, Ambasadei României și câtorva mișcări unioniste, care au dat culoare evenimentului prin Marșul Unirii (un Tricolor de 101 metri, purtat în defilare, pe Ștefan cel Mare și adus în Piața Marii Adunări Naționale). La nivel de parlament, guvern (președinție cu atât mai mult) – tăcere.

Primul Parlament, prin adoptarea Declarației de Independență, se obliga, acum 28 de ani, să urmeze fapta Sfatului Țării de la 1918 și să realizeze Unirea. Cât de departe am ajuns? Mai departe decât eram în 1990, dar încă departe de locul în care trebuia să fim.

Basarabia a reușit, în 1918, să se rupă de Rusia pentru că, la Chișinău, în politică, venise marea intelectualitate a vremii (la noi partidele au scos, treptat, marii intelectuali din politică și azi avem „elita” politică pe care o avem). Și doi: Sfatul Țării a acționat neîntârziat. În câteva luni (nu 28 de ani, câți au trecut de la 1991 încoace)) de la declararea independenței, a votat Unirea. Rusia a fost pusă în fața faptului. Ce avem acum? Debandadă totală în ceea ce se cheamă viață politică. Dacă Putin câștigă alegerile pe 31 martie, în Ucraina, ori ajunge cu tancurile la Dunăre, riscăm să revenim de unde am pornit. Istoria s-ar putea repeta. Alta decât cea din 27 Martie 1918.


Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *