Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Transnistria, văzută altfel

Transnistria, văzută altfel

Este Transnistria un zid? O fi, dar nu cred că într-atât de tare, încât să nu poată fi penetrat. Cel puţin, de presă. 

Despre Transnistria, presa de la Chişinău scrie, de obicei, cu ocazia unor mari scandaluri, „mici războaie” sau „consultări” între Chişinău şi Tiraspol la nivel local sau internaţional. Subiect de presă devin imediat provocările în zona de securitate, confruntările în CUC, ameninţările Tiraspolului cu aderarea Transnistriei la Uniunea Vamală cu Rusia ori ameninţarea Rusiei cu recunoaşterea Transnistriei, pretinsul consulat al Rusiei la Tiraspol, întâlnirile (în fond, formale) dintre Carpov şi Ştanski, care nu schimbă nimic în realităţile de la Nistru, tot aşa cum nu au schimbat nici cele de până la Ştanski şi Carpov, reuniunile în formatul „5+2” sau în format mai restrâns, Filat (mai nou Leancă) – Şevciuk, pelerinajele lui Rogozin la Chişinău şi Tiraspol sau declaraţiile agresive şi şovine ale acestuia în presă, sau pretenţiile, periodice, ale Moscovei că „Transnistria e pământ rusesc”. De ce rusesc? Pentru că, în 1792, fiind în trecere cu războiul spre Balcani, Suvorov şi-ar fi adăpat caii în Nistru, tot aşa cum mai târziu, în 1940, Stalin şi i-a adăpat şi el, dar de data asta (o nouă ironie a sorţii), în Prut. Iar Putin acum se chinuie şi nu poate înţelege pe unde trebuie să treacă frontierele „noii Rusii” – pe Nistru sau pe Prut, deşi nici Transnistria, nici Basarabia, nici Nistrul şi nici Prutul nu au nimic în comun cu istoria naturală a Rusiei.

Protestul lui Maracuţa

Implicarea presei de la Chişinău în viaţa Transnistriei – place, nu place, convine sau nu, dar, trebuie s-o spunem, lasă de dorit. Asta e. La cea mai fugară analiză (că părtinitoare nu are de ce fi), devine clar (se vede şi cu ochiul liber) că presa de la Chişinău, chiar şi atunci când abordează agenda transnistreană, se axează (cu rare excepţii) mai mult pe politic, iar sursele citate sau materialele difuzate sunt, de obicei, comunicatele oficiale. Faptul că se mai cere o opinie-două de la o parte, că mai este invitat un expert în studio salvează tema (subiectul), dar nu salvează situaţia. O excepţie mai fericită, în acest sens, ar fi şcolile de Limbă Română din Transnistria şi de la Tighina, cu acest interminabil calvar al lor, prin care sunt puşi să treacă elevii, pedagogii şi părinţii, ori de câte ori Tiraspolului (Moscovei) nu-i sunt pe plac dispoziţiile politice ale Chişinăului. Suntem într-un nou „război al şcolilor” chiar şi acum, la câteva zile după ce directorul Liceului „Lucian Blaga” de la Tiraspol şi contabila acestuia fuseseră arestaţi la „vamă transnistreană” pentru 6 ore, cu confiscarea salariilor profesorilor. Cei doi au fost acuzaţi de contrabandă cu valută străină în proporţii deosebit de mari. Culmea: leul moldovenesc – marfă de contrabandă în R. Moldova. Că sunt aberaţii este clar. Important e altceva: că presa a depăşit, în acest caz, cadrul obişnuinţei, nu s-a limitat la informaţiile oficiale, a mers la locul faptei, s-a documentat, s-au făcut filmări, a fost intervievată mai multă lume şi – cel mai important e că presa s-a solidarizat cu cei de la „Lucian Blaga”, iar prin ei şi cu celelalte 6 licee româneşti din Transnistria, hărţuite şi acestea sub tot felul de pretexte. Cazul a ajuns până în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. Întâmplarea aminteşte de campaniile de presă din perioada războiului de la Nistru, de procesul politic împotriva grupului Ilaşcu, de primul mare „război al şcolilor” de Limbă Română din 2004, când presa era purtătorul de cuvânt nr.1 al Transnistriei. Însă… Însă problemele de azi ale Transnistriei nu sunt doar şcolile de Limbă Română. Nu sunt deloc mai mici problemele şcolilor moldoveneşti, în grafie chirilică, care sunt deznaţionalizate necruţător. Dar combatanţii? Dar ţăranii, care nu-şi pot cultiva liber pământurile? Dar puşcăriile, pline de „incomozi”, care seamănă a lagăre de concentrare? Şi care sunt, de altfel, nu doar pentru moldoveni. Dar „limba moldovenească” – total discriminată în administraţie şi în viaţa publică? Dacă a ajuns şi Grigore Maracuţa, ex-preşedintele sovietului suprem de la Tiraspol, să protesteze împotriva acestui fapt (la ceremonia inaugurală a lui Şevciuk), lucrurile au întrecut orice măsură, iar acest „dar” poate continua la infinit, într-o lume ieşită de sub orice control al Chişinăului şi controlată, eminamente, de serviciile secrete ruse. E Transnistria un zid? O fi, dar nu cred că într-atât de tare, încât să nu poată fi penetrat. Cel puţin, de presă.

„Cursuri de Istorie”

Acum câteva zile, liderul ultranaţionalist rus V. Jirinovski, supărat pe protestele (antiruse) de pe Maidan, a făcut două declaraţii curioase la un post TV. Prima: că Rusia nu are fraţi în vecinătate – şi, în cazul nostru, îi dau dreptate. Şi a doua: că Transnistria, alături de Odesa şi alte câteva regiuni din Ucraina, ar fi „pământ rusesc”, ceea ce ar trebui să însemne că, dacă nu vreţi cu Rusia, daţi pământurile înapoi. S-ar putea întâmpla ca Jirinovski, la fel ca şi Rogozin, să nu prea fi umblat la şcoală şi să nu ştie că Transnistria nici azi, nici până la 1940 nu a fost pământ rusesc (să nu se confunde Rusia cu URSS). Am văzut, la Moscova, pe la anumite posturi TV, tot felul de „experţi”, care umblă după ei cu atlasul de la 1938 şi care o fac pe ştiutorii de istorie. „Să fiţi cuminţi (spus în adresa Chişinăului), că de nu, „aici, în atlas, e indicat unde era Transnistria în 1938”. Ceea ce nu fac aceşti „experţi” e că ei nu spun unde era la 1938 şi Moldova dintre Prut şi Nistru, Sudul Basarabiei, Nordul Bucovinei, Ţinutul Herţei. Şi cum de au ajuns ele în componenţa Ucrainei, iar Transnistria în componenţa R. Moldova? Zilele trecute, ambasadorul rus la Chişinău, F. Muchametşin, a promis Comratului că se va ocupa de organizarea unei conferinţe internaţionale, care ar discuta problema legiferării referendumurilor găgăuze. Ce ar fi dacă, paralel, dl ambasador ar sugera Moscovei să iniţieze nişte cursuri (la nivel înalt) de studiere a istoriei României şi Ucrainei de până la 1940 şi imediat după 1940 (cel puţin, până pe 2 august)?