Transnistria, o mare durere de cap
Acum o săptămână şi ceva, prim-ministrul Iurie Leancă ne dădea o veste, la prima vedere bună, în contextul situaţiei din vecinătatea noastră estică, care rămâne una incertă – mă refer la războiul din estul Ucrainei. Premierul ne asigura că Rusia nu va proceda în cazul Transnistriei aşa cum a făcut-o cu Crimeea. Leancă făcea trimitere la dialogul pe care l-a avut în ajun cu vicepremierul rus Dmitri Rogozin şi care, zice el, l-a asigurat că Moscova nu are în planurile sale anexarea Transnistriei la Rusia. Să admitem. Înseamnă asta, cumva, că Kremlinul s-a săturat să se războiască de zeci de ani şi fără niciun rost cu Chişinăul, că e gata să facă pace în relaţiile cu R. Moldova, să se retragă de la Nistru cu tot cu armată şi regim şi să respecte, de facto, unitatea teritorială, independenţa şi suveranitatea R. Moldova? Să fim serioşi.
În primul rând, Rogozin nu e Nr. 1 în politica externă a Rusiei şi nici Nr. 2 sau Nr. 3, chiar dacă este emisarul special al lui Putin pentru Transnistria, deşi ceea ce a declarat Rogozin a mai spus-o, în primăvara acestui an, şi ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, la întâlnirea cu John Kerry. Întrebarea, însă, ar fi alta. Are Rusia nevoie de o Crimee în Moldova? Răspuns: nu. Tot aşa cum nu are nevoie de o a doua Crimee nici în Ucraina. Uitaţi-vă ce face Moscova în estul Ucrainei, la Doneţk, la Lugansk. Transnistrie, nu Crimee. Novorossia, cu toate planurile Rusiei legate de sud-estul Ucrainei, este acelaşi lucru: Transnistrie, nu Crimee. Rusia are nevoie de enclave ruseşti, avanposturi, capuri de pod în spaţiul ex-sovietic pentru a-şi putea restabili influenţele şi controla politica internă şi externă în fostele ”republici-surori” (colonii). Este ceea ce se întâmplă de 22 de ani (mai mult sau mai puţin reuşit) în R. Moldova şi ceea ce vrea să facă Rusia, de jumătate de an, în estul Ucrainei.
Dacă Moscovei i-ar fi convenit o Crimee, în cazul Transnistriei, Transnistria ar fi fost de mult anexată. Dacă Rusiei i-ar fi convenit o a doua Crimee în cazul Donbasului, Donbasul ar fi fost încă din primăvară invadat de ”omuleţii verzi” ai lui Putin şi anexat. Nu convine. Rusia nu vrea doar Donbasul, ea vrea să ţină la control toată Ucraina. Exact ca şi în cazul R. Moldova: Rusia vrea să controleze situaţia nu doar până la Nistru, ci şi dincolo de el, până la Prut. Transnistria, iar mai nou şi Donbasul, sunt proiecte diferite de Crimeea. Şi mult mai complicate decât Crimeea, mai riscante şi foarte costisitoare, deşi nu costurile contează în cazul proiectelor de acest gen, ci interesele. Transnistria a fost şi rămâne o durere de cap nu doar pentru Chişinău. Este la fel de mare această durere de cap şi pentru Moscova. Să ne amintim că la începutul acestui an, în cadrul întâlnirii tradiţionale cu presa, Vladimir Putin, întrebat despre planurile Rusiei vizavi de Transnistria, avea să facă o declaraţie pe care nu a făcut-o nimeni până la el. ”Este cea mai complicată problemă pe care o are Rusia în spaţiul ex-sovietic după destrămarea URSS”, s-a exprimat Putin. Ceva mai târziu, acelaşi lucru era să-l recunoască la Tiraspol şi Dmitri Rogozin, prezent la evenimentele de 9 mai. Deci, Transnistria, mai complicată decât Karabahul, mai complicată decât Abhazia şi Osetia şi, cu siguranţă – dacă ar fi făcut Putin această declaraţie azi, mai complicată decât Novorossia. Nici Putin şi nici Rogozin nu au dat niciun fel de explicaţii la declaraţiile lor. Dar chiar şi dacă au lăsat parantezele închise, adevărurile (fie şi la nivel de ipoteză), oricum, transpar.
Moscova înţelege că a greşit în 1992, atunci când a calculat că războiul de la Nistru şi separarea Transnistriei vor readuce R. Moldova în zona intereselor ruseşti. Până la urmă, s-a întâmplat altceva. Asistată de România (şi nu doar), Republica Moldova s-a dovedit a fi mult mai puternică într-o luptă politică, deloc uşoară, cu Rusia. Moscova a câştigat războiul militar la Nistru, dar a pierdut principalele lupte ulterioare pe plan politic şi diplomatic, chiar dacă Transnistria rămâne sub ocupaţie rusească şi azi. Memorandumul Kozak, din 2003, a fost prima mare luptă pierdută de Putin pentru Republica Moldova.
A urmat cea de-a doua: summitul Parteneriatului Estic de la Vilnius din 27-29 octombrie 2013, unde Chişinăul a parafat Acordurile de Asociere şi de Liber Schimb cu Uniunea Europeană (UE), după care a urmat şi cea de-a treia: summitul de la Bruxelles din 27 iunie 2014 şi semnarea actului de asociere la UE, iar între cele două summituri, situaţia în relaţiile dintre Moscova şi Chişinău a fost, practic, una de război, chiar dacă nedeclarat.
Ministerul rus de Externe şi Guvernului Rusiei, la nivelul primelor persoane, au avertizat de mai multe ori Chişinăul că semnarea acordurilor cu UE va complica relaţiile economice dintre Rusia şi R. Moldova, iar Moscova s-ar putea să recunoască independenţa Transnistriei – avertismente urmate de un război deschis: mai întâi comercial, după care s-a relansat războiul şcolilor din Transnistria, iar mai nou, şi războiul ţăranilor: proprietarilor de terenuri din stânga Nistrului li s-a interzis recoltarea semănăturilor, după care Tiraspolul a recurs şi la exproprieri.
Moscova şi Tiraspolul sunt în agonie. Ceea ce a rămas nefăcut e recunoaşterea independenţei Transnistriei. Nu a făcut-o Rusia, tot aşa cum nu va face nici anexarea ei. R. Moldova nu e nici Georgia, nici Azerbaijan, nici Ucraina. Putin este conştient că independenţa sau anexarea Transnistriei este egală cu dispariţia R. Moldova ca stat şi revenirea Basarabiei la România – lucru care nu intră în planurile Rusiei. Dar asta nu înseamnă că Moscova nu caută soluţii. Miza cea mare a Rusiei pentru perioada imediat următoare sunt parlamentarele din noiembrie din R. Moldova. După ce şi-a pus la punct trupele militare la Nistru, Putin şi-a scos în arenă şi trupele electorale: Usatîi, Dodon, Voronin… 41 de partide au primit dreptul de a se înscrie în cursa electorală. Câte dintre ele vor merge în ”luptă”? Câte sunt ale lui Putin?
