Tatiana Potângă: Călătorii cu destinaţie străină

De fiecare dată când merg acasă, sunt pusă în situaţia că trebuie să achit biletul altcuiva, dacă vreau să ajung la destinaţia dorită. Aceasta se întâmplă la Gara Auto Sud-Vest din Chişinău. Ajunsă pe peron, arunc o privire-două şi mă apropii de un microbuz pe care scrie Chişinău-Basarabeasca, Chişinău-Comrat sau Chişinău-Ciadâr-Lunga cu staţionare la Cimişlia.

— Bună ziua. Mai sunt locuri disponibile? – întreb şoferul.

— Da, sigur, unde mergeţi?

— La Cimişlia.

— Aaa, la Cimişlia… Nu luăm persoane până acolo, puteţi merge în picioare, dacă „vreţ”.

— Păi, în cursa microbuzului scrie că staţionaţi la Cimişlia?

— Dacă achitaţi biletul până la Basarabeasca, avem locuri şi pe scaun.

N-ai ce zice. Şi pentru că am învăţat să învăţ, încerc a doua variantă. Merg la casă. Acolo, o doamnă mă salută respectuos.

— Bună ziua. Vreau un bilet la Cimişlia.

— Din păcate, pentru această oră nu mai avem nimic.

— Şi la ce oră aveţi bilete?

— În două ore va fi un autocar.

Aceasta în condiţiile în care, la fiecare jumătate de oră, pleacă un microbuz, cu staţie prevăzută, teoretic, şi în gara auto Cimişlia. Staţionează şi practic, dacă achiţi dublu.

— Nu s-a vândut nici un bilet încă, să vă dau unul?

— Nu, mulţumesc. Nu pot aştepta atât. Şi nu mai aveţi altceva? Pe panoul de informare scrie că sunt plecări la fiecare jumătate de oră.

— Plecări sunt, bilete mai puţin.

Mai sunt şi situaţii când cumperi un bilet, urci în autocar, dar locul e ocupat. Iar dacă încerci să cauţi dreptate, se ridică şoferul şi-ţi spune: „Esli tebea cito-to ne ustraivaiet, poidioşi peşkom.”

Cam aşa stau lucrurile la Gara Auto Sud-Vest. Şoferii mai smecheri cumpără mai multe bilete pentru ultima destinaţie şi aşteaptă momeala. Dacă călătorii din microbuz merg până la ultima destinaţie, nu prea li se umple buzunarul, dar când se nimeresc dintre cei care coboară la jumătate de drum, achitând pentru o călătorie întreagă, vai, ce amabili şi respectuoşi sunt. Tu te bucuri că ai ajuns acasă, şi nu a trebuit să numeri ore în şir microbuzele sau, şi mai rău, să stai „spânzurat” de bare, vreo 70 de kilometri. Ei se bucură că li se înmulţesc leii.

Dacă ai o urgenţă, nu te mai interesează cât dai pe bilet. Dar dacă taxa dublă devine obligatorie, ajungi să urăşti şoferul, casierul, gara, ţara şi sistemul. Nu ştiu câţi oameni fac „donaţii benevole” pentru un tichet. Îi întreabă cineva cum se simt când achită pentru o destinaţie străină?

Tatiana Potângă