Tatiana Eţco: Turismul moldovenesc şi câmpurile minate
În trei zile am parcurs în jur de şase sute de kilometri ca să descoperim cele mai cunoscute atracţii turistice din Moldova. În prima călătorie prin ţară am inclus în itinerar: Orheiul Vechi, Ţâpova, Saharna, Cosăuţi şi patru oraşe-centre raionale: Orhei, Soroca, Rezina, Teleneşti.
Trecusem prin toate aceste locuri cu câţiva ani în urmă şi de această dată nu m-am pornit de acasă cu aşteptări prea mari, şi bine am făcut, mi-am zis la întoarcere. Deşi de atâţia ani se tot trâmbiţează că dezvoltarea turismului ar fi o soluţie pentru a mişca lucrurile din loc, în special în condiţiile în care turişti sunt mulţi, inclusiv moldoveni, schimbări nu prea am observat. Schimbări spre bine, evident, dacă trecem cu vederea micile detalii, care nu sunt deloc neglijabile: „evroremonturile” de pe la mănăstiri, chiar şi de la cele rupestre.
Ți se rupe inima când vezi ce fel de reparaţii, nicicum nu pot fi numite restaurări, au suportat cele mai vechi şi mai frumoase mănăstiri rupestre pe care le avem, de parcă ar fi fost trimis un păgân ca să profaneze special aceste locaşuri deosebite. Despre mănăstirea Ţâpova se spune că este una dintre cele mai vechi aşezări monahale din Moldova, alcătuită din două biserici, chilii şi încăperi săpate în stâncă în veacurile XI—XVIII. Asemeni mănăstirii rupestre de la Saharna, care are o valoare istorică incontestabilă, cu mare greu îţi poți imagina cum arătau ele în realitate. Geamurile noi, cu rame aurite, şi uşile scumpe din lemn masiv, cu lacăte, schimonosesc frumuseţea acestor monumente.
Noul, scumpul şi banalul, poate fi observat cam pe la toate mănăstirile pe care le-am vizitat. Mă tot întreb cum percepe acest lucru omul simplu, necăjit şi sărac, pe care problemele sau boala îl aduc în aceste locuri monastice, iar el nici nu reuşeşte să se gândească la duh, în timp ce se tot miră de frumuseţea reparaţiei pe care niciodată nu şi-o va permite în propria-i gospodărie, de scumpetea lucrurilor de care se teme să se şi atingă, de luxul maşinilor călugărilor, preţul cărora nici nu şi-l poate imagina. Cu toată sărăcia pe care îl aşteaptă acasă, creştinul trebuie să mai lase şi nişte leuţi pentru bunăstarea locaşului, că aşa-i primit şi cerut. Şi o face.
Un alt detaliu care nu-l lasă indiferent pe niciun turist sunt wc-urile, sau mai bine zis lipsa acestora. De lădiţele de gunoi nici nu mai zic. La o adică, poţi să aduci şi acasă toate resturile pe care le aduni în câteva zile, dacă eşti mai responsabil. Adevărul e că nu prea prietenim cu ecologia şi nici de responsabilitate nu suferim, astfel încât frumoasele câmpii şi dealuri sunt pline nu doar de flori, ci şi de hârtii, cutii şi tot felul de alte prostii.
Aceeaşi soluţie, cu căratul gunoiului după tine, nu este însă aplicabilă şi pentru absenţa sau nefuncţionarea closetului, dar în special pe timp de vară, când consumi multă apă, multe opţiuni nu ai. Îmi amintesc cum, cu doi ani în urmă, împreună cu un autocar de turişti am tot alergat prin centrul Sorocii în căutarea unui wc. Cu greu, am găsit unul în parcul de lângă Cetate, dar ce mare ne-a fost uimirea când am constatat că este încuiat şi nici contra plată n-avea cine te ajuta. Cu sfaturile localnicilor, atunci, am mai găsit o toaletă, în spatele unui bloc administrativ, doar că, în lipsa unei măşti antigaz, îţi lua jumătate de oră ca să-ţi aduni curajul să intri. Nu prea s-au schimbat lucrurile, între timp.
După ce urci cele câteva sute de trepte spre lumânarea recunoştinţei, chiar dacă rişti să-ţi crape vezica urinară, nu ai altă soluţie decât să comunici cu natura. Pentru foarte mulţi, astfel de situaţii sunt extrem de stresante, dar adesea soluţia e una. Ca rezultat, tufarii mai mari de prin locurile mai îndepărtate sunt asemeni câmpurilor minate. Noi ne-am obişnuit, dar cum să le explicăm turiştilor străini aceste realităţi?
Tatiana Eţco, tatianaetco.zdg@gmail.com
