Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Tabuul societăţii noastre: capitalismul

Tabuul societăţii noastre: capitalismul

Dacă analizăm poziţiile tuturor partidelor şi instituţiilor de politici publice, găsim cu uşurinţă o latură comună – “grija” lor de a ne proteja de pericolele economiei libere. La nivel mondial, aproape toate mişcările de protest, de la jihadiştii musulmani până la antiglobaliştii occidentali, sunt împotriva capitalismului. “O clipă, ar putea replica unii, dar toată lumea spune că trebuie să adoptăm o economie de piaţă, “ca în Europa””. Întrebarea ar fi: în care Europă şi în ce perioadă de timp?

În trecut, libertatea economică însemna mai întâi dreptul fiecărui cetăţean de a se angaja liber în activităţi economice voluntare şi de a participa la schimburi de bunuri şi servicii cu alte persoane, tot în mod voluntar; fără imixtiunea coercitivă a unor persoane sau instituţii terţe. Astăzi, aproape că nu există domeniu ce nu ar fi supus unor astfel de “intervenţii” involuntare: prin impozite, licenţieri, reglementări, grupuri de lobbying. Adepţii ultimelor spun că, fără ele, am trăi într-o stare de anarhie: cu telefoane mobile care explodează, DVD-uri cu desene animate care, în realitate, conţin filme porno, ş.a.m.d.

La începutul oricărei discuţii despre capitalism, ar trebui să admitem că, în prezent, nu mai avem o ţară cu o economie de piaţă liberă sută la sută. Ceea ce avem în toate statele lumii, cu Hong Kong, Singapore tinzând spre mai multă libertate, iar Coreea de Sud – spre mai puţină, este un sistem economic intervenţionist. Aşa-numita “cale de mijloc” (între socialism şi capitalism), de fapt, conduce, treptat, spre prima soluţie. E suficient să evaluăm creşterea birocraţiilor, majorarea impozitelor, manipularea monedelor. Ce s-a întâmplat în R. Moldova după plecarea comuniştilor de la guvernare, în 2009? S-au majorat sau au fost reduse impozitele? S-au majorat sau au fost reduse funcţiile în administraţia centrală? La fel şi în Occident: partide “liberale” capătă cu timpul tentă socialistă.

A numi capitalist acest sistem este echivalent cu a spune că “o sentinţă de 1-5 ani înseamnă libertate”, că “numai un asalt fizic pe lună din partea soţului este absenţa violenţei domestice” şi că “un amant pe semestru, înaintea căsătoriei, înseamnă virginitate şi abstinenţă”. Straniu e că, în mod special reprezentanţi ai ONG-urilor “sociale”, preferă, dezinvolt, fraze similare atunci când diagnostichează prezentul sistem ca unul de piaţă liberă. În toate aceste cazuri, în realitate, există doar libertate sau absenţa ei. Nu are sens să spunem că cineva are 56% de libertate sau că cineva a fost violat în proporţie de 35%.

În acest context, este trist să observăm că Germania, astăzi, este criticată ca fiind prea “capitalistă”. Nu ştiu despre ce Germanie vorbesc criticii, poate despre vreun oraş liber din sec. XVIII sau XIX? Dar haideţi să vorbim despre statul german actual, în care, potrivit Indicelui Libertăţii al Fundaţiei Heritage, sectorul public reprezintă 44,7% din PIB, în care aproape toate profesiile sunt atât de strict reglementate, încât, dacă am compara cu R. Moldova, aceasta ar putea fi asemănată cu un paradis vocaţional. În Germania, povara fiscală, cu toate disensiunile mediatice la nivel înalt, nu e cu mult mai favorabilă decât în Franţa.

Mentalitatea anticapitalistă se ascunde în aproape fiecare declaraţie oficială. Recent, o asociaţie de farmacii a scris la ZdG, plângându-se că se deschid prea multe farmacii, în loc să lase cumpărătorul să decidă, prin “vot” financiar, riscul falimentării unor farmacii sau de câte anume are nevoie. Un reprezentant al Institutului Moldova la Washington, într-un interviu pentru Europa Liberă, a criticat guvernarea actuală pentru lacunele acesteia în atragerea investitorilor străini. Dar pentru ce să-i atragă? Ca, prin investiţii, companiile să contribuie mai mult la bugetul de stat şi, prin urmare, statul să poată cheltui mai mult pentru “proiecte sociale”! Aparent, nimeni nu pune în discuţie că, plătind salarii mai mari angajaţilor, în loc de impozite la stat (ipotetic), “proiectele sociale”, adică învăţământul, medicina, transportul public, ar putea fi finanţate de propriii salariaţi – ocolind furnizorii monopolişti, intermediari, de stat.