Suntem toţi comunişti
Presupun că majoritatea cititorilor ZdG s-ar autoidentifica drept anticomunişti, cel puţin dacă ne-am referi la comunismul real din sec. XX. Dincolo de declaraţiile politicienilor şi intelectualilor anticomunişti, trebuie să constatăm că anticomunismul are mai degrabă un caracter cosmetic, cu mica diferenţa că la unii stratul de machiaj e ceva mai subţire. Retorica lor se limitează la condamnarea, bineînţeles necesară şi binevenită, a crimelor comunismului, săvârşite în cei peste 70 de ani de existenţă a “raiului muncitorilor”. Dar focalizarea exclusivă asupra faptelor şi personajelor istorice comportă pericolul acordării unei atenţii insuficiente ideologiei comuniste, tendinţă atestată, într-o măsură mai mare sau mai mică, în programele tuturor partidelor.
Să ne întoarcem la un document-cheie al propagandei comuniste – “Manifestul comunist” al lui Karl Marx şi Friedrich Engels – şi la cele 10 puncte din programul propus de autori pentru edificarea unei societăţi socialiste. Haideţi să le parcurgem pe toate şi să vedem unde ne situăm astăzi.
1. Exproprierea proprietăţii funciare şi întrebuinţarea rentei funciare pentru acoperirea cheltuielilor de stat. Aproape toate statele lumii impozitează proprietăţile funciare, ceea ce este deja o expropriere parţială, sau practică exproprierea în scopuri colective (de pildă, pentru construcţii publice, cum ar fi căile ferate).
2. Impozit cu puternic caracter progresiv. Bifat şi la noi între salariaţi.
3. Desfiinţarea dreptului de moştenire. Multe state, printre care şi Germania, impozitează (deci, confiscă) moştenirile cu până la 50%.
4. Confiscarea proprietăţii tuturor emigranţilor şi rebelilor. Atacurile raider?
5. Centralizarea creditului în mâinile statului cu ajutorul unei bănci naţionale cu capital de stat şi cu monopol exclusiv. De fapt, situaţia actuală, general-europeană şi mondială, cu sistemele de bănci centrale.
6. Centralizarea tuturor mijloacelor de transport în mâinile statului. Ce ar trebui să-i răspundă lui Marx un ministru liberal al Transporturilor?
7. Sporirea numărului fabricilor de stat, a uneltelor de producţie, desţelenirea şi ameliorarea pământurilor după un plan general. Fenomene mai puţin atestate în R. Moldova, dar destul de frecvente în Occident, când statul, după criza din 2008, a “salvat” multe întreprinderi mari şi ineficiente cu banii contribuabililor.
8. Egală obligativitate a muncii pentru toţi, organizarea de armate industriale, îndeosebi pentru agricultură. E visul unor birocraţi, însă până acum doar parţial şi indirect realizat prin impozitarea salariului. Adică confiscarea unei părţi din salariu, care obligă angajatul să lucreze mai mult, pentru întreţinerea sa şi a familiei sale, decât ar fi lucrat fără impozite.
9. Îmbinarea muncii agricole cu cea industrială, măsura având ca scop înlăturarea treptată a opoziţiei dintre sat şi oraş. Complexele agroindustriale, generate de economia de piaţă, sunt un lucru benefic pentru toţi participanţii. Dacă, din contra, astfel de proiecte sunt iniţiate sau gestionate din domeniul public (ceea ce include organizaţiile guvernamentale internaţionale), alocările greşite şi irosirea de resurse sunt ca şi programate din start.
10. Învăţământ public gratuit pentru toţi copiii. Interzicerea muncii copiilor în fabrici, sub forma ei actuală. Îmbinarea educaţiei cu producţia materială etc., etc. Pilonul “societăţii” în aproape toate statele este anume sistemul de învăţământ public, cu scopul uniformizării şi canalizării gândirii viitorilor cetăţeni.
Chiar şi această trecere în revistă superficială a celor 10 puncte ale programului marxist demonstrează că am înaintat deja considerabil pe “calea servituţii”, ca să folosim o expresie a lui Friedrich Hayek. În loc s-o ignorăm şi s-o dăm uitării, ar fi bine să citim atent teoria socialistă, pentru a o refuta conştient şi logic. Altfel, am cădea iarăşi pradă “bunelor intenţii” şi ne-am lăsa cuceriţi de zâmbetele ipocrite ale politicienilor şi “experţilor” mai telegenici.
