Statul terapeutic

Pe 22 ianuarie, Curtea Constituţională a decis că vaccinarea obligatorie a copiilor este conformă cu constituţia. Astfel, în Republica Moldova sunt obligatorii actualmente 12 vaccinuri. Potrivit unui raport al Asociaţiei Medicilor din Canada, practica vaccinării obligatorii variază foarte mult de la ţară la ţară. În Europa, Slovenia se numără printre ţările cu cea mai înaltă rată de vaccinare a populaţiei. Programul său de vaccinare presupune administrarea obligatorie a vaccinurilor împotriva a 9 boli. În primele trei luni de viaţă, copiii trebuie să fie vaccinaţi împotriva tuberculozei, tetanosului, poliomielitei, tusei convulsive şi Haemophilus influenzae de tip B. În termen de 18 luni, sunt administrate vaccinurile contra rujeolei, oreionului şi rubeolei şi, în sfârşit, înainte de a începe şcoala, vaccinul împotriva hepatitei B. Spre deosebire de Slovenia, în Australia vaccinarea este voluntară, iar copiii nevaccinaţi nu sunt admişi la şcoală numai în timpul unei pandemii naţionale.

Decizia de a face sau nu vaccinurile obligatorii pare să fie una dintre dilemele tipice cu care se confruntă conducătorii de state în zilele noastre. Problema ilustrează şi deficienţele democraţiei, deoarece drepturile minorităţii la integritate fizică sunt încălcate, în cazul în care persoanei i se injectează forţat anumite substanţe. Riscul potenţial al complicaţiilor de sănătate postvaccinale este larg dezbătut, iar promotorii vaccinurilor, bineînţeles, susţin că pericolele sunt infinitezimale. Chiar şi aşa, decizia asumării riscului este transferată de către părinţi înspre instituţiile de stat. Ca şi în cazul şcolarizării obligatorii, prezumpţia de bază este că oarecare “experţi naţionali” ştiu mai bine decât părinţii ce este mai bine pentru copil.

Astăzi, după ce regii absolutişti au introdus conceptul statului paternalist, umanitatea a făcut un nou salt cuantic înspre proslăvirea statului: adoptarea statului terapeutic. Dacă în timpul liberalismului clasic şi în practica politică a sec. XIX funcţia statului era destul de limitată – asigurarea dreptăţii şi apărarea ţării faţă de inamicii externi, statul modern concurează cu Dumnezeu pentru a ne asigura salvarea. Veghează asupra folosirii corecte a limbilor de stat, ne ajută să economisim energie electrică (cel puţin în UE) prin interdicţia becurilor de model vechi, ne reglementează alimentaţia prin controalele efectuate şi licenţele emise sau retrase. Fumătorilor li se reaminteşte despre viciul lor mortal prin sloganurile obligatorii de pe pachetele de ţigări. Uneori, însă, grija statului pentru sănătatea noastră fizică şi mentală ajunge într-un impas, ca în cazul jocurilor de noroc (sau al ţigărilor şi alcoolului), când statul profită pe seama impozitării lor, sau atunci când statul este proprietarul unei loterii naţionale.

Faptul că decizia Curţii Constituţionale nu a provocat prea multe discuţii în mass-media înseamnă că majoritatea populaţiei încredinţează statului competenţele medicale de rigoare. De obicei, la orice decizie politică sau la desemnarea unui înalt funcţionar, ne întrebăm, şi pe bună dreptate, ce interese financiare ascund acestea în spatele lor. Fără să insinuăm vreo conspiraţie, se pare totuşi că actuala decizie are anumiţi beneficiari. Fără susţinerea statului, orice producător de bunuri (inclusiv vaccinuri) trebuie să convingă fiecare cumpărător în parte despre necesitatea produsului şi inofensivitatea lui. Or, chiar şi la produse mai puţin periculoase se găsesc persoane care nu sunt gata să-şi asume riscul consumului. Obligarea de către stat a achiziţionării unui anumit produs este visul oricărui producător. Firmele care produc bere ar fi încântate de o lege care ar impune consumul “pâinii lichide” la meciurile de fotbal, producătorii de căşti – de una care ar stipula obligativitatea purtării căştilor pentru protecţia pietonilor, ş.a.m.d.

Adepţii imunizării ar putea obiecta că vaccinurile se administrează numai în cazul pandemiilor şi că refuzul vaccinării ar putea pune în pericol întreaga populaţie. Nu înţeleg, însă, logica unor asemenea aserţiuni. Or, o eventuală pandemie ar fi un risc pentru concetăţenii nevaccinaţi, care şi-au asumat voluntar acest risc, iar persoanele vaccinate ar fi în afara oricărui pericol.

Gerhard Ohrband, lector universitar

Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

1 comentariu

  1. Constantin

    Totuşi, dacă o eventuală pandemie ar fi un risc pentru concetăţenii nevaccinaţi, care şi-au asumat voluntar acest risc, iar persoanele vaccinate ar fi în afara oricărui pericol, atunci de ce se impune atât de mult vaccinarea?
    Se pare că e ceva la mijloc despre care noi, cei cărora ni se impune vaccinul, nu cunoaştem.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *