SOS pentru Moldova

În relaţiile cu Ucraina, lucrurile sunt mai complicate chiar decât în relaţiile cu Rusia. Unu: pentru că Ucraina ne este vecin. Şi doi: pentru că Ucraina nu e România şi, pe lângă faptul că ne e vecin, mai e şi unul ostil. Şi aici, fie că aplicăm legea bunei vecinătăţi, fie pe cea a lipsei de bună vecinătate… Dar sacrificii de dragul „bunelor relaţii” Chişinăul ar trebui să se dezveţe să mai facă

„Nistrul poate dispărea, iar R. Moldova s-ar putea transforma într-un deşert”, această perspectivă apocaliptică nu e din prezicerile babei Vanga. E o declaraţie care a răsunat în plenul parlamentului săptămâna trecută, după ce coaliţia majoritară a respins iniţiativa liberal-democraţilor de a invita la audieri în parlament responsabilii din guvern în problema complexului hidroenergetic de la Dnestrovsk, Ucraina (construcţia a 6 hidrocentrale noi pe cursul râului), care, potrivit experţilor de mediu, ar pune în pericol râul Nistru şi viaţa populaţiei din zonele adiacente. Iniţiativa fracţiunii PLDM venea ca urmare a campaniei de presă, desfăşurate de mai multe organizaţii de mediu, potrivit cărora autorităţile ucrainene cer, iar cele de la Chişinău ar fi gata să cedeze circa 24 de hectare de terenuri (?!) pentru construcţia şi funcţionarea nodului hidroenergetic de la Dnestrovsk (Ucraina), în urma cărui fapt, R. Moldova ar pierde orice control asupra cotelor apelor Nistrului în partea sa de jos. Era cazul ca parlamentul să abordeze acest subiect vital pentru R. Moldova?, din momentul în care „sunt deja mai multe interpelări din parte ONG-urilor care se arată preocupate. Sunt multe lucruri necunoscute. Ar fi bine să cunoaştem cum stau lucrurile”, obeicta deputatul PLDM, V. Pistrimciuc, cu care s-au solidarizat, ulterior, și liberalii. („Această problemă nu este doar de mediu, dar şi de securitate internaţională, care trebuie discutată, iar Guvernul să vină cu informaţii în acest sens, ca noi să avem o poziţie în această problemă”, declara din partea PL deputatul Roman Boţan), și comuniştii, prin vocea Elenei Bodnarenco („Nistrul este un râu-graniţă şi este vital pentru asigurarea noastră cu apă. Considerăm necesar şi important să discutăm această problemă”) și socialiştii („e a patra oară când se încearcă includerea pe ordinea de zi a acestui subiect, însă, de fiecare dată nu este susţinută de majoritatea parlamentară. Parlamentul şi Guvernul nu insistă ca acest subiect să fie pus în discuţie, pentru a nu distruge relaţiile cu Kievul. Însă, cu astfel de atitudine Nistrul va dispărea, iar Moldova s-ar putea transforma într-un deşert”). De ce? Pentru că, în cei peste 26 de ani de independenţă, R. Moldova nu a avut, cu excepţia primului parlament şi guvernelor Druc-Muravschi, o administraţie de stat versată şi bine intenţionată în problema relaţiilor cu Ucraina. Nu am avut parlamente, prim-miniştri, miniştri de Externe, viceminiştri şi diplomaţi acreditaţi la Kiev (ambasadori am avut, diplomaţi – nu) capabili să negocieze şi să pună la punct relaţiile cu Ucraina de pe poziţia interesului de stat. În 99% din cazuri s-a mers pe mâna Kievului. R. Moldova a pierdut tot ce putea pierde în negocierile pe care s-a întâmplat să le poarte cu Ucraina. Şi toate s-au întâmplat aşa după cum bine s-a remarcat şi în parlament, din cauza prostului obicei şi tradiţiei deja, nu se ştie de cine inventate în diplomaţia moldovenească, „de a nu strica relaţiile cu Ucraina”. În accepţie moldovenească, a avea relaţii bune cu Ucraina înseamnă, nu se ştie de ce, să fii întotdeauna gata să îi accepţi mofturile, care vin dintr-o frustrare mai veche, probabil de prin anii `40, când, după ocuparea Basarabiei de către Rusia Sovietică, Kievul s-a opus creării RSSM şi a avut intenţia s-o anexeze la Ucraina. Nu s-a întâmplat. Moscova a avut alte planuri. Dar obsesiile Kievului oricum au rămas. Şi Ucraina a căutat de fiecare dată ocazii, după 1991, să pretindă, dacă nu toată, măcar nişte părţi din trupul Basarabiei, speculând în relaţiile cu R. Moldova conflictul transnistrean şi rolul ei „special” în rezolvarea acestuia, deşi, până în 2014, Kievul a mers mână în mână cu Moscova, sub drapelul panslavismului imperial, şi a făcut interesele Rusiei în Transnistria. Nu mai e un secret azi că Odesa, care în perioada războiului de la Nistru devenise principalul centru de recrutare a voluntarilor ucraineni, trimişi în sprijinul regimului separatist Smirnov, a fost, până acum 4 ani, un fel de „stat major” al Ucrainei şi Rusiei pentru Transnistria. Cu toate astea, la Chişinău, grija, la nivel oficial, pentru „bunele relaţii” cu Ucraina, ajunsese să fie și rămân în continuare la condiţia de lege nescrisă. Postulatul „Să nu ne certăm cu Ucraina, că avem de rezolvat problema transnistreană” intrase în vocabularul cinovnicilor de toate rangurile. Şi Ucraina a profitat din plin de această situaţie şi şi-a făcut interesele. S-a mers până la sacrificarea ori vânzarea pământurilor, a bunurilor şi a intereselor naţionale. La Dunăre, la Nistru şi la Marea Neagră. Unde sunt proprietăţile R. Moldova din Ucraina, rămase după dezmembrarea URSS, majoritatea în regiunea Odesa şi prioritar la Marea Neagră? Ce s-a făcut cu ele? Pe mâna cui au ajuns? În ce condiţii? Sau portul de la Giurgiuleşti, din care am pierdut (s-a vândut) circa 40% din teritoriul riveran Dunării? Ori tronsonul de cale ferată Etulia-Reni, obiectiv strategic de primă clasă, trecut prin două războaie mondiale, care scotea R. Moldova direct la Dunăre şi mai departe spre restul Europei? Sau Palanca – un alt obiectiv strategic, singura cale de ieşire din Ucraina, pe uscat, la Dunăre, scos şi acesta la mezat de ex-preşedinţii V. Voronin şi P. Lucinschi şi de Guvernul Filat. Sau insula Nişaliu (circa 11 ha), punct strategic, de control al navigației pe Nistru. Și lista întrebărilor nu se încheie aici. Ce urmează? Ce mai cedăm, de dragul „bunelor relaţii”? Barajul de la Naslavcea cu cele 24 de hectare de teren adiacent? Sau, poate, acceptăm transformarea R. Moldova în deşert? Ori cedăm (vindem) Ucrainei Basarabia, așa după cum și-o dorea în 1940?

În relaţiile cu Ucraina lucrurile nu sunt simple, ba mai complicate chiar decât în relaţiile cu Rusia. Și aici nu oricine e bun să negocieze cu Kievul. Unu: pentru că Ucraina ne este vecin. Şi doi: pentru că Ucraina nu e România şi, pe lângă faptul că ne e vecin, mai e şi unul ostil. Şi aici, fie aplicăm legea bunei vecinătăţi, fie pe cea a lipsei de bună vecinătate. Contează ce vrea Ucraina. Dar sacrificii de dragul „tradiției” de „a nu strica relațiile cu Ucraina” Chişinăul ar trebui să se dezveţe să mai facă. Nu de alta, dar poftele Ucrainei ar putea creşte.


Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *