Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Selectivitatea mişcării pentru drepturile omului

Selectivitatea mişcării pentru drepturile omului

În trecut, existau sfinţi populari şi sfinţi declaraţi de biserică. Astăzi, într-o lume tot mai secularizată, noii reprezentanţi ai “binelui” sunt luptătorii pentru aşa-zisele drepturi ale omului. Orice agendă în numele “drepturilor omului”, ca şi una în numele “democraţiei”, devine sacrosanctă, iar orice critică la adresa ei provoacă ostracizare morală. După cum spunea preşedintele american George Bush Jr., “Cine nu-i cu noi, e împreună cu teroriştii”. Cine pune la îndoială bunele intenţii pe anumite segmente ale industriei ajutorului umanitar internaţional, mai ales în domeniul “democratizării şi drepturilor omului”, este, ca în celebrul roman al lui Orwell, etichetat ca “totalitar” sau “vasalul lui Putin” de către Poliţia Gândirii şi Ministerul Adevărului (nu în varianta sa de la Jurnal TV).

Problema devine mai complexă, deoarece şi autocraţii orientali, inclusiv ai Iranului, se folosesc de vocabularul umanitar pentru a-şi justifica acţiunile. Astfel, cetăţeanul bine intenţionat ajunge într-un impas în delimitarea binelui de rău. Decenii de învăţământ relativist fac din ce în ce mai anevoioasă analiza logică a evenimentelor care au loc în jurul nostru. Principii, eterne şi absolute în trecut, au fost abolite ori sunt interpretate ca simptome ale “fanatismului religios” şi etichetate ca devieri psihice. Astfel, Asociaţia Psihologilor Americani a introdus, ca nouă tulburare psihică, “suspiciunea excesivă faţă de stat şi demnitarii săi”. Să ne amintim că psihiatria a fost un mecanism frecvent exploatat în timpul URSS pentru a reduce disidenţii la tăcere.

Economistul american Murray N. Rothbard oferă un reper foarte simplu în aprecierea etică a vieţii publice: dacă anumite comportamente sunt considerate neetice pentru cetăţenii de rând, ele ar trebui discreditate, ca neetice, şi pentru reprezentanţii statului. Această analiză dezvăluie dublele standarde existente în societăţile de azi. Dacă un muritor de rând ia proprietatea altcuiva fără să-i ceară consimţământul, să zicem 20% din venitul lunar, vorbim despre un furt. Dacă statul face acelaşi lucru, vorbim despre impozite. Dacă răpim pe cineva din stradă şi-l obligăm să lucreze câteva luni pentru noi cu un salariu simbolic, comitem o infracţiune severă. În cazul sectorului public, e vorba despre serviciul militar sau de obligativitate şcolară. Dacă adoptăm o asemenea perspectivă, lumea actuală este plină de acte de violenţă şi coerciţie.

Care este poziţia luptătorilor pentru ”drepturile omului”? Organizaţiile mari din acest domeniu condamnă traficul de fiinţe umane, munca copiilor sau sclavia. Dar dacă în multe ţări din Occident angajaţii lucrează jumătate de an pentru a achita impozite, nimeni nu vorbeşte despre muncă forţată sau sclavie, cu toate că, tehnic vorbind, nu există mare diferenţă. Nu e de mirare că, în majoritatea statelor moderne, angajatorii au fost obligaţi să reţină ei înşişi impozitele, pentru a spori eficienţa impozitării, dar şi pentru a camufla mecanismul contribuţiilor forţate. Multe organizaţii „nonguvernamentale” sunt, de fapt, guvernamentale, deoarece sunt finanţate din bani publici: ”granturile” internaţionale, care provin de la contribuabilii occidentali, expropriaţi sub pretextul unor scopuri nobile.

Ipocrizia, în cazul mişcării pentru drepturile omului, devine evidentă atunci când promotorii acesteia nu întreprind nimic sau chiar atacă pe anumite segmente ale populaţiei. Astăzi, cel mai discriminat grup de populaţie sunt fumătorii. Ridiculizarea, segregarea lor forţată şi ameninţarea lor nu sunt penalizate, ci încurajate. La Botanica, pe bulevardul Dacia, e instalat de mai mult timp un poster pe care scrie, lângă imaginea unei ţigări şi a unui glonţ: ”Inhalând – te sinucizi, exhalând – ucizi pe alţii”. Să ne închipuim doar ce scandal ar fi dacă cineva ar posta un mesaj similar despre alte practici minoritare, dar oficial protejate!