Scuzele puterii. Unde sunt?
Uneori ai nevoie de cel puțin câteva zile, rupte de contextul cotidian, ca să cunoști și alte pagini, din viața altor oameni. Uneori încerci să te detașezi de cadrul cotidian de aici, dominat de politicieni plafonați și de guvernări perpetue, incompetente. Înțelegi că, doar detașându-te, poți descoperi alte vieți, alte destine. Compari felul în care oamenii își gândesc zilele, deseori, uitând de propria lor ființă, sprijinindu-i pe cei care au mai mare nevoie de ajutor și regreți că, poate, în viață nu ți-e dat să descoperi prea mulți astfel de oameni.
În cele câteva zile rupte de contextul cotidian am reușit să descopăr o carte. Un volum ce conține povești despre viață și despre moarte. Autorul, neurochirurgul Henry Marsh, pare a fi cea mai adecvată persoană care să scrie despre viață, după ce, în îndelungata sa experiență de intervenții directe pe creier, a cunoscut cum moartea fură din viață, atunci când omul ajunge prea târziu în fața unui medic, atunci când medicul e lipsit de capacități sau atunci când medicul greșește.
Cartea e întitulată „Să nu faci rău” și nu e doar despre medicină sau despre probleme de sănătate. Henry Marsh le oferă cititorilor o lecție nemaipomenit de prețioasă despre greșeli, despre recunoașterea greșelilor și despre capacitatea de a-ți cere iertare. Înțelegi că argumentul potrivit căruia „fiecare persoană este predispusă la greșeli” este unul fals și nu presupune neapărat iertarea din partea victimelor acestor greșeli. Așa crede acest neurochirurg care, chiar în debutul cărții, se întreabă: „Cum e să ții viața cuiva în mâinile tale, să tai adânc în materia care creează gândurile, sentimentele și rațiunea? Cum trăiești cu consecințele efectuării unei operații care ar trebui să salveze viața unui pacient, dar care se termină prost?”.
Sigur, în contextul acestor întrebări retorice ale autorului cărții mă gândeam la medicii de la noi, mulți dintre care își adresează, fără îndoială, aceleași întrebări. Zi și noapte, noapte și zi. Negreșit, avem astfel de medici și ține doar de norocul fiecăruia să-i descopere atunci când are nevoie. Mă gândeam, sigur, și la cei care nu se întreabă vreodată cum vor putea trăi ei după ce, în urma greșelilor lor medicale, a decedat un copil, a decedat o mamă sau o oricare altă persoană…
Nu știu de ce, deși cartea aproape că nu e despre politică, mă gândeam și la politicienii de la noi care, atunci când ajung la guvernare, promit să ne trateze de toate problemele, să ne scoată din comă, să ne facă mai fericiți, chiar și din contul propriei lor fericiri. Promit, dar, de cele mai dese ori, greșesc și nici pe departe nu fac acest lucru. Și nu doar atât. Ei nu știu, nu înțeleg, nu au deprinderea de a-și cere iertare de la cei care, o dată la patru ani, când de obicei avem alegeri, le acordă toată încrederea, sperând că pot deveni niște gestionari profesioniști ai acestui stat. De aproape trei decenii, de când R. Moldova se cheamă stat, nu am cunoscut vreun politician cu demnitate, care și-ar fi cerut iertare de la alegătorii săi pentru că nu le-a soluționat problemele, pentru că i-a sărăcit, i-a decepționat, i-a alungat de pe la casele lor și i-au înstrăinat de copii. Niciunul nu și-a cerut iertare, deși toți au greșit.
