Şcoala conformismului

Discuţiile despre stricteţea de la BAC mai persistă, cu adepţi ai standardelor europene plini de laude pentru promovarea corectitudinii şi cu opoziţia comunistă învinuind ministra Educaţiei că distruge sistemul autohton de învăţământ. Întreaga problemă are o latură despre care se vorbeşte mai rar: contextul în care este promovată corectitudinea. Să ne referim la un exemplu extrem, dar ilustrativ. Ce am face astăzi cu copiii din Coreea de Nord, comunistă, sau, eventual, dintr-o ipotetică URSS, care copiază sau înşală la testele ce ţin de istoria partidului comunist? Am acuza noi copiii de “lipsă de integritate”? Am colecta bani de la donatorii internaţionali pentru a oferi statelor respective echipament performant pentru supravegherea examenelor?

De regulă, atunci când apar acte de corupţie, avem şi un monopol. În cazul BAC-ului, statul şi-a asumat funcţia de planificator naţional al învăţământului, care decide ce trebuie să ştie copiii noştri. Reprezentanţi ai statului sunt şi cei care le evaluează cunoştinţele. Aparent, niciun promotor al valorilor europene, care laudă mâna fermă a Ministerului, nu se arată deranjat de faptul că, prioritar, statul e cel ce controlează procesul educaţional. Dar nu aceasta oare a fost şi cererea lui Marx şi Engels în “Manifestul comunist”?! “Învăţământ public gratuit pentru toţi copiii”?! Cel puţin pentru filosofii libertăţii din trecut, problema nu consta în faptul de a avea ceva gratuit (oricum va fi finanţat prin impozite), ci în faptul că un monopol de stat asupra învăţământului creează pericolul îndoctrinării unilaterale a copiilor. Dar altfel percep lucrurile “anticomuniştii” de azi. E suficient ca gardienii educaţiei să fie din partea “proeuropenilor”, ca legile respective să poarte denumiri “pozitive” şi progresiste, ca totul să fie în ordine!

Criticii sistemelor de învăţământ din Occident au păreri diferite. “Democratizarea” învăţământului şi eliminarea unei competiţii reale private pentru ofertele de stat ar fi provocat o degradare sesizabilă a culturii generale şi a raţionamentului critic, cu toate programele de “gândire critică” introduse în curriculum. În SUA, unii dintre cei mai articulaţi critici ai învăţământului public sunt John Taylor Gatto (autorul cărţilor “Armele de instrucţiune în masă” sau “Stupidizarea noastră” (Dumbing us down) şi Charlotte Iserbyt. Ultima, în anii ’80, sub preşedintele Ronald Reagan, a lucrat într-o funcţie-cheie la Ministerul Educaţiei. În cărţile sale a publicat un număr mare de documente publice şi secrete care arată cum, de la 1930 încoace, SUA au preluat elemente din sistemul sovietic de învăţământ, culminând cu semnarea unui acord cu Gorbaciov despre fuzionarea planificată a ambelor sisteme.

În trecut, educaţia occidentală a pus accentul pe însuşirea unor deprinderi intelectuale solide şi a unor cunoştinţe fundamentale (gramatică, logică, retorică), cu ajutorul cărora tânărul să devină independent în dezvoltarea sa ulterioară, să poată lua decizii mature de sine stătător. Învăţământul a fost multe secole privat, oferit inclusiv de către părinţi, după cum se mai practică în SUA cu aşa-zisul “homeschooling”. Pas cu pas, deprinderile concrete au fost înlocuite, pe de o parte, cu deprinderi “sociale” (va să zică, conformism de grup) şi “training” pentru viitoarea forţă de muncă. Tot aşa ca în URSS, unde se declara: “noi nu pregătim specialişti pentru profesii inexistente”, în Occident chiar şi azi statul îşi mai asumă rolul marelui planificator, care se preface că ar cunoaşte de câţi tractorişti, croitori, economişti, jurişti, etc. ar avea nevoie piaţa peste un timp.

Un astfel de sistem produce efecte negative. Pe de o parte, inhibă flexibilitatea forţei de muncă de a-şi schimba profesia, mai ales dacă, prin sisteme de licenţiere, cadrul legislativ impune tot felul de obstacole unei reprofesionalizări individuale. Pe de altă parte, o societate planificată până la capăt devine mai acceptabilă pentru o populaţie care a trecut în primii 20 de ani printr-un sistem planificat de învăţământ. Astfel poate fi explicat comportamentul unor anticomunişti declaraţi care, aparent, condamnă actorii comunişti din trecut, dar în realitate mai speră în funcţionarea principiilor socialiste de bază.


Preluarea textelor de pe pagina www.zdg.md se realizează în limita maximă de 500 de semne. În mod obligatoriu, în cazul paginilor web (portaluri, agentii, instituţii media sau bloguri) trebuie indicat şi linkul direct la articolul preluat din www.zdg.md Instituţiile de presa care preiau articole sau imagini pentru emisiuni TV sau radio, vor cita sursa, iar ediţiile tipărite vor indica sursa şi autorul informaţiei. Preluarea integrală se poate realiza doar în condiţiile unui acord prealabil cu redacţia.

Comentariile Dvs. la articolele de pe www.zdg.md sunt apreciate, dacă sunt exprimate într-un limbaj decent. Ne rezervăm dreptul să nu publicăm sau să ștergem mesajele care aduc ofense și injurii celorlalți vizitatori, care incită la ură de rasă, religie și sex.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *