Principală  —  Blog  —  Editoriale   —   Sârma ghimpată

Sârma ghimpată

Cu câteva săptămâni în urmă am vizitat, împreună cu colegii de redacţie, un gard de sârmă ghimpată – unul nou-nouţ, cu şapte rânduri de sârmă strunite la distanţe egale, cu stâlpi drepţi, cimentaţi la bază. Sârma era de un gri metalic proaspăt, cu o brumă albie, fără vreo pată de rugină. Ne-am apropiat încet, cu temere. Nu ne temeam că vom fi reţinuţi pentru tentativă de trecere frauduloasă a hotarelor, pentru că gardul acela de kilometri nu delimitează niciun stat de altul. Nu ne temeam nici că vom deranja viaţa privată a cuiva, pentru că acel gard nu separa o proprietate privată. Ne temeam că acel gard din sârmă ghimpată proaspăt fabricată, care stă întins strună în mijlocul Codrilor, ar fi conectat la reţeaua de curent electric, iar din spatele lui s-ar putea trage din arme.

Acest gard înconjoară un teren de sute de hectare de lângă vila prezidenţială de la Condriţa, reprezintă patrimoniul public şi este păzit de oameni înarmaţi. „Ce este acolo? Cum e Vila preşedintelui? De ce este îngrădit accesul? De ce oamenii nu mai pot trece prin această pădure?” sunt întrebări lipsite de răspunsuri la această oră.

Oamenii de prin partea locului ni s-au plâns că nu mai au acces la păşuni, la ciuperci sau la izvoare ca altădată, pentru că gardul este patrulat ziua şi noaptea de maşini care verifică integritatea sârmei şi a acestei proprietăţi publice. Le-am spus oamenilor că şi noi nu avem acces la multe, la tot mai multe. Şi că noi, cei care nu avem acces la informaţii de interes public, suntem tot mai mulţi.

Ieri, noul nostru coleg Onno Sinke, care a venit pentru o stagiere la Ziarul de Gardă de la Amsterdam, Olanda, a mers, de rând cu alţi reporteri, să vadă şedinţa Guvernului. Deşi avea asupra sa un certificat care explica faptul că este stagiar la această ediţie din R. Moldova, deşi avea alte acte doveditoare, Onno n-a văzut decât poliţistul de la intrarea în clădirea Guvernului. Am sunat la Biroul de presă al Guvernului. Ni s-a spus că Onno trebuie să aibă acreditare de la Ministerul de Externe. Oare cum poate face Ministerul de Externe o acreditare pentru un ziar din Moldova? Nici Putin nu a ajuns până la aşa ceva, căci Natalia Morari nu a avut nevoie de acreditare la ziarul „New Times” din Moscova. Cu atât mai mult Uniunea Europeană, de unde provine Onno.

Am consultat totuşi actele legislative. Atât Legea „Cu privire la acreditarea jurnaliştilor străini în Republica Moldova”, cât şi Regulamentul MAEIE de acreditare a jurnaliştilor nu spun nimic despre cetăţenii străini care vor să lucreze pentru o instituţie din Moldova. Ne-am gândit că e vorba doar de o fobie faţă de tot ce este european, amintindu-ne aici şi de cazul Linei Grâu sau de cele ale reporterilor de la toate agenţiile româneşti care nu au fost admişi în ultimul an la Preşedinţia R.Moldova. Dar să vedeţi că nici colega noastră din ţara prietenă China nu a fost admisă nicăieri. Ruth Waung nu a fost admisă nici la Guvern, nici la Ambasada propriei sale ţări. Şi aici Putin a rămas în urmă.

Îi consolam pe Ruth şi Onno că ar putea vedea şedinţele de Guvern pe pagina web. Deşi pe www.gov.md este şi o opţiune pentru limba engleză, la rubrica „şedinţe de Guvern” nu am putut găsi orarul şedinţei de Guvern din 6 august nici în română, nici în engleză.

Accesul nostru la informaţiile pe care autorităţile nu vor să le facă publice este foarte limitat. Kilometri de sârmă ghimpată invizibilă înconjoară datele cu privire la banii publici, la veniturile demnitarilor, la proprietăţile publice date în uz temporar funcţionarilor, la firmele pe care le deţin, la concursurile publice. Această sârmă invizibilă face deosebit de anevoioasă trecerea dincolo, în zona informaţiilor libere. Şi cauzele sunt foarte clare. Tot mai des, la şedinţele „intime” ale Guvernului se aud strofe întregi cu „să fie invitate televiziunile noastre”, să „fie acreditate ziarele locale”, „unele ziare independente transmit în străinătate numai lucruri urâte despre Moldova”, după care urmează refrenul bine ştiut cu „statalitate” şi „fugăreala după granturi ca ţakii după markovkă”.

Nu mai este o noutate că puterea actuală nu agreează orice ar aminti despre o presă independentă, şi piedicile nu încetează să vină. Mai nou, „Poşta Moldovei” a decis să ridice tarifele la serviciile poştale, inclusiv la distribuţia presei. Acest fapt va afecta imediat costul de producere al ziarelor şi, implicit, preţul abonamentelor. Întreprinderea de stat „Poşta Moldovei” va câştiga mai mult, însă cititorii şi producătorii de ziare vor pierde. Pierderile presei nu vor fi doar de ordin material. Producătorii de ziare vor pierde încrederea în eforturile Guvernului de susţinere a presei independente şi încrederea că micul business are vreo tangenţă cu presa ca afacere.

Campania electorală 2009 vine într-o perioadă nevaforabilă pentru Guvernarea comunistă. Pe de o parte, mimarea toleranţei faţă de libertatea presei devine o activitate tot mai anevoioasă, fapt care poate motiva instituţiile europene să stopeze finanţările acordate R. Moldova, iar pe de alta – vine toamna, frunzele cad şi gardul argintiu de sârmă ghimpată care împrejmuieşte pădurea de la Condriţa devine tot mai vizibil pentru fiecare cetăţean străin care intră în Moldova pe unicul drum european existent.

Alina Radu