Sărbătoarea mortului nenăscut
Până s-a găsit cineva care să deblocheze drumul, mai multă lume a ieșit din autocare. Am cerut să le vorbesc, le-am spus că nu au nicio șansă să ajungă la Comrat, că vor fi prinși în „capcană” și mitraliați din două părți, fără scăpare. Unii au înțeles, alții s-au revoltat
Duminică, bașcana Irina Vlah, inspirată de Moscova, a organizat mare festivitate la Comrat, cu ocazia împlinirii a (ceea ce nu s-a întâmplat, de fapt) 27 de ani de la proclamarea „rss găgăuze”. E vorba de puciul din 19 august 1990, prin care Moscova punea la cale crearea în Bugeac a unei enclave separatiste, după calapodul celei transnistrene. Ca și în cazul Crimeii, Rusia a intrat în Bugeacul moldovenesc cu trupe (aeropurtatele de la Bolgrad), dispusă să provoace inclusiv vărsări de sânge în Basarabia, pentru a nu-i da voie să se rupă de la URSS. Găgăuzilor li s-au dat arme, iar lui Kendighelean (căpetenia puciștilor de la Comrat, un vechi agent kgb) i s-a cerut să declare nesupunere Chișinăului și să proclame Găgăuzia republică sovietică socialistă. Încă sovietică și încă socialistă la acea vreme, R. Moldova a fost la un pas de război civil. În sudul R. Moldova (nu vorbim doar de localitățile găgăuze), lumea a dormit nopți la rând cu furcile și topoarele după ușă ori sub pat. Uniunea Sovietică încă nu murise, imperiul sovietic, grație armatei, era încă în puteri și Rusia era capabilă de orice, pentru a nu admite desfacerea URSS. Miza Moscovei era să se verse sânge și pe contul sângelui să fie dat jos Guvernul Druc. Să ne amintim de Marșul în Sud, din toamna acelui an, când mii de voluntari, adunați în Piața Marii Adunări din Chișinău, au lăsat aulele studențești și locurile de muncă, au urcat în autocare și au pornit spre Comrat pentru a riposta separatismului inspirat de Rusia în Găgăuzia. La acea vreme, eram reporter la Radio-Moldova.
În una din zile, am mers cu un prieten cu mașina la Comrat, să vedem ce se întâmplă. Autocarele plecate din Chișinău aveau ca punct terminus autodromul de la periferia Cimișliei. Toată lumea era dislocată aici. Nicio mașină nu putea pleca mai departe. La Cimișlia, își avea la acea vreme statul major și premierul Mircea Druc, dovadă că situația nu era deloc simplă. La comenduirea din Cimișlia am perfectat un permis de acces spre Comrat (circulația era restricționată), după care am trecut prin două posturi de control (unul la ieșirea din Cimișlia și altul la ieșirea din Ciucur-Mingir), cel de-al doilea fiind „gestionat” de 3 ofițeri de securitate, înveșmântați unul ca unul în uniforme nou-nouțe de poliție. Imediat am fost luat la rost: „de ce, pentru ce, la ce vă trebuie, permisul vă este fals”, etc. După un schimb de replici, superiorul (probabil) a zis că pot merge, dacă insist. La câțiva kilometri, am intrat într-un alt post de control, de data asta al Comratului. Nu a durat mult. A fost verificată legitimația și am mers mai departe, dar cu doi „însoțitori” după noi. În față ni s-a deschis la un moment dat un coridor îngust din vreo 16 Kamaz-uri militare proaspăt scoase de la conservare, aranjate zig-zag, sub care erau trase boroane nou-nouțe și ele, cu care putea fi (în caz de nevoie) blocată orice mișcare de transport. Capcană, cu alte cuvinte. Pe părțile laterale ale drumului, la câțiva metri, tranșee și țevi de mitraliere. Soldați. Mai târziu era să aflăm că norocul nostru de a ajunge la Comrat a fost culoarea „roșie” a legitimației. „M-am uitat că-i roșie și am crezut că veniți de la Moscova”, mi-a zis unul dintre cei doi însoțitori, după ce „cineva” din paza Executivului de la Comrat l-a luat la rost, văzând documentul. Însera. Străzile orașului aproape pustii, în schimb scările Executivului, pe interior, pline de jurnaliști din Rusia și din presa rusă de la Chișinău. „Dar tu ce cauți aici?”, m-a întrebat cineva. „Merg la Kendighelean, pentru interviu”, i-am zis și eu. Voiam să ajung la „șefu”, să văd cine îl ține din scurt și îi „deschide gura”, că eram convins că e „consiliat”. După 3 tentative și 3 refuzuri, mi s-a spus că „tovarășul Kendighelean nu vă poate primi nici acum, nici mai târziu și vă roagă să părăsiți Găgăuzia”. La întoarcere, am trecut prin același coridor sinistru, am mai „fotografiat” o dată situația, ne-am despărțit de „călăuze” și, surpriză: la ieșirea din Cimișlia – o coloană de autocare și câțiva voluntari la harță cu poliția. Încerc să clarific situația și nu am cu cine. Sar în primul autocar, întreb șoferul unde merge și aud din salon: „La Comrat. Noi nu am venit să stăm în Cimișlia, dar să mergem la Comrat”. Șoferul pornește. Sar în alt autocar. Același răspuns. Întreb șoferul: „Cine v-a ordonat să porniți la drum?”. Dă din umeri. Întreb băieții. Nici ei nu știu nimic. Mi-au spus însă că sunt 20 de autocare și mi-au arătat și câteva bâte cu care mergeau să se bată cu Kendighelean. Am urcat în mașină și am luat-o la goană spre postul de control de la Ciucur-Mingir. „Raportez” domnilor ofițeri situația: 20 de autocare, necoordonate de nimeni… „Și care-i treaba noastră?”, zice unul. „Blocați drumul (aveau un autoremorcher pentru asta). Defectați ceva la motor, să nu poată fi deblocată calea, și anunțați superiorii”. „De blocat – blocăm, dar de defectat nu defectăm nimic. Și nici nu anunțăm pe nimeni”. Asta au zis, asta au făcut. În câteva minute, au apărut și autocarele. Până s-a găsit cineva care să deblocheze drumul, mai multă lume a ieșit din autocare. Am cerut să le vorbesc, le-am spus că nu au nicio șansă să ajungă la Comrat, că vor fi prinși în „capcană” și mitraliați fără scăpare. Unii au înțeles, alții s-au revoltat. La câteva minute (curios) au apărut și câteva echipe TV, printre care și „Mesagerul” cu controversatul „jurnalist” Gheorghe Mârzenco.
Deci, cineva se îngrijise ca „evenimentul” să ajungă în aceeași seară și în știrile zilei. Peste alte câteva minute și-a făcut apariția, în echipă, și Mihai Țăruș, cu care ne cunoșteam de la Frontul Popular și care era bănuit de relații cu „serviciile”. „E treaba ta, Mihai?”, l-am întrebat. A evitat un răspuns direct, în schimb, rugat să scoată coloana de autocare din sat, a zis „da” și a făcut-o. „Baia de sânge”, care i se pregătise lui Druc, a fost evitată. Și crearea „rss găgăuze”, la fel, „rss găgăuză” murind înainte de a se naște. Și atunci ce sărbătoresc anual Vlah și, alături de Vlah, ambasadorii Rusiei și Turciei (?!). Cioara de pe gard? „Republica” din vis sau mortul nenăscut? Dar Dodon? Curios, ce a sărbătorit Ig. Dodon duminică la Comrat? Și la ce le-ar trebui găgăuzilor o sărbătoare care nu există?
